Video „Horie, capul răscoalei, mucenic al libertății românești”. 242 de ani de la revolta iobagilor care a cutremurat Transilvania

Au trecut 242 de ani de la Răscoala lui Horea, revolta care a cutremurat Transilvania. Înăbușită sângeros, răscoala a fost urmată de martiriul liderilor săi, de strămutarea forțată a sute de familii de moți și de reforme care au schimbat viața iobagilor.

Scenă din filmul Horea, 1984 Foto: Studiourile Buftea Facebook

În 2 noiembrie 2026 se împlinesc 242 de ani de la izbucnirea Răscoalei iobagilor conduși de Horea, Cloșca și Crișan, unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Transilvaniei secolului al XVIII-lea.

Mai multe sate din Munții Apuseni păstrează amintirea lui Horea, liderul răscoalei țărănești izbucnite în 1784.

Urmările revoltei au depășit însă cu mult limitele regiunii. După înăbușirea răscoalei, sute de familii de moți au fost strămutate în regiuni îndepărtate ale Imperiului Habsburgic, unele ajungând pe teritoriul actual al Serbiei, unde urmașii lor au continuat să trăiască.

Horea, liderul răscoalei iobagilor din 1784

Născut la Râu Mare, în Albac, Horea, cunoscut și sub numele de Nicola Ursu, a rămas una dintre figurile emblematice ale Țării Moților din secolul al XVIII-lea. Meșter lemnar, el a ajuns să fie omul la care apelau iobagii din Apuseni atunci când își doreau să le fie apărate drepturile ori să să trimită plângeri autorităților.

Capii răscoalei. Tablou de Ilie Chindu Foto: Muzeul Național Brukenthal

„Personalitatea lui ne apare mai bine conturată de abia mai târziu, atunci când iese din anonimatul muncii iobăgești de toate zilele și devine purtătorul de cuvânt al semenilor săi”, scria istoricul Ioan Fruma în volumul „Horia. Procesul și martiriul său” (1947).

Faima lui a crescut odată cu drumurile făcute la Viena, unde a dus petițiile moților și a încercat să obțină sprijinul Curții imperiale.

Istoricul și juristul Ioan Fruma (1877–1946), avocat sibian, doctor în drept și cercetător al istoriei juridice a Transilvaniei, amintea că Horea a plecat de patru ori pe jos la Viena, în căutarea dreptății refuzate de autoritățile locale.

„Oricine își poate închipui cu câte greutăți și privațiuni se putea face acest drum pe jos, care ținea cam patru săptămâni încolo și tot atâtea înapoi”, scria Ioan Fruma.

Horea a devenit cunoscut ca lider al răscoalei izbucnite la 2 noiembrie 1784, care s-a extins rapid din Zarand spre Apuseni și Hunedoara.

După înăbușirea revoltelor, Horea și Cloșca au fost prinși în iarna anului 1784, în urma unei trădări, și închiși pentru a fi anchetați din ordinul împăratului. Crișan s-a sinucis în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost condamnați la moarte prin tragerea pe roată. Sentința a fost executată la 28 februarie 1785, în cetatea Alba Iulia (video).

„Horie, capul răscoalei, ne apare astfel prin sacrificiul său, ca un mucenic al libertății românești”, concluziona istoricul Ioan Fruma.

De ce se temeau autoritățile de moți

Răscoala din 1784 a cauzat numeroase atrocități și a fost înăbușită de trupele imperiale. Sute de participanți au fost uciși, iar după încheierea confruntărilor, numeroase familii de moți au fost strămutate în Banat și Bucovina, unele ajungând pe teritoriul actual al Serbiei.

1/6

„Martiriul lui Horea și Cloșca”, stampă de Adrian Dumitrache (copie după Johann Martin Will), din Colecția „Stampe”, din Patrimoniul MMN

Autoritățile urmăreau să îi îndepărteze pe foștii răsculați de locurile natale, unde se temeau că ar putea izbucni noi revolte. Istoricul Ioan Fruma arăta că, în decembrie 1785, comisarul Michael von Brukenthal propunea ca locuitorii din Țara Hațegului vizați de expulzare să fie trimiși în Croația, nu în Banat, fiindcă ar fi prea aproape de locuințele lor actuale.

„Comisarul este de părere că această mutare să fie făcută în secret și cu forța”, nota istoricul în volumul „Horia. Procesul și martiriul său” (1947).

Potrivit documentelor prezentate de Fruma, 94 de români din comitatele Zarand și Hunedoara au fost propuși pentru expulzare, împreună cu familiile lor. Primele transporturi au avut loc în februarie 1786, când 122 de români au fost trimiși în Banat.

În iulie 1786, împăratul a ordonat încetarea strămutărilor, după ce fusese informat că peste 160 de familii fuseseră deja colonizate. Istoricul arăta însă că, potrivit altor documente ale vremii, numărul celor strămutați a fost mai mare, ajungând la 346 de familii române colonizate forțat în Banat.

„Nobilimea și autoritățile transilvane au lăsat frâu liber dorului de răzbunare”, concluziona Ioan Fruma.

Urmările și reformele împăratului Iosif al II-lea

Revoltele sângeroase ale iobagilor din 1784 au fost iscate de situația dezastruoasă în care se aflau țăranii din Transilvania, oprimați de nobilimea care stăpânea moșiile și împovărați de obligațiile impuse de autorități.

„Întotdeauna românul e folosit numai la munci grele, servile şi din cele mai de jos. Niciodată nu are parte, împreună cu ceilalţi oameni dimprejur, de un lucru bun sau de zile de bucurie”, scria medicul Baltazar Hacquet, în 1789, descriind condițiile de viață ale românilor din Transilvania.

O descriere a condiţiilor iobagilor din Transilvania secolului al XVIII-lea a oferit-o Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit” (1928).

„Ţăranii erau supuşi la arbitrul şi justiţia implacabilă a domnului pământean, prinşi în jug ca animalele, pedepsiţi cu câte 50 până la 100 bastoane, scoşi de pe moşii, aruncaţi în lanţuri, trimişi şi uitaţi în închisorile comitatelor, mutilaţi şi ucişi chiar de domnii lor, dintre cari unii aveau şi dreptul de viaţă şi moarte asupra ţăranilor (jus patibuli)”, afirma Ion Rusu Abrudeanu.

Istoricul Ioan Fruma amintea că printre apărătorii lui Horea a fost Jacques-Pierre Brissot, unul dintre viitorii lideri ai Revoluției Franceze, care a publicat în 1785 o pledoarie pentru răsculații români, justificând revolta împotriva tiraniei.

„Românii s-au revoltat: prin urmare au avut dreptate să se răscoale. Iată o primă dovadă; ea va părea ciudată, dar ea nu este decât naturală”, afirma Brissot, citat de Ioan Fruma.

Gânditorul francez considera că răscoala împotriva asupririi era un drept al poporului și critica autoritățile care îi condamnaseră pe conducătorii mișcării.

„Horia și-a făcut datoria, era rândul tău să ți-o faci”, îi reproșa Brissot împăratului Iosif al II-lea.

În urma răscoalei, autoritățile imperiale au luat și măsuri pentru îmbunătățirea situației iobagilor. În chiar ziua execuției lui Horea și Cloșca, la 28 februarie 1785, împăratul Iosif al II-lea a cerut aplicarea regulamentului urbarial, menit să limiteze abuzurile asupra țăranilor.

„E mai mult decât o coincidență că în ziua când capii răscoalei aduceau suprema jertfă cauzei pentru care au luptat, pe orizontul Transilvaniei se arătau zorile libertății”, scria Ioan Fruma.

La 22 august 1785, împăratul Iosif al II-lea a emis patenta prin care a desființat servitutea personală și legarea de glie a iobagilor din Transilvania și Ungaria. Țăranii au primit libertatea de a se muta, dreptul de a se căsători fără consimțământul stăpânului și posibilitatea de a urma școli și de a învăța meserii. Reformele nu au eliminat toate obligațiile feudale.

„Astfel, la câteva luni după martiriul dela Alba-Iulia, iobăgia era desființată. Asupririle nedrepte din Munții Apuseni fură cercetate. Cei arestați fură în cea mai mare parte eliberați. Măsurile de îndreptare au venit încet și pe rând”, arăta istoricul.

Ioan Fruma arăta că aceste reforme au fost una dintre cele mai importante urmări ale răscoalei, chiar dacă Horea nu a mai apucat să le vadă.

„Lui Horia nu i-a fost dat să vadă că lupta care o începuse dăduse roade. Dar piatra iobăgiei care apăsase secole de-a-rândul pe umerii sutelor de mii de Români și pe care o urnise din loc, se rostogolise”, concluziona istoricul.

Curechiu, satul unde a început răscoala lui Horea

Aflat în Munții Metaliferi, satul Curechiu (comuna Bucureșci, Hunedoara) a păstrat amintirea Răscoalei iobagilor conduși de Horea, Cloșca și Crișan. A fost locul unde, în toamna anului 1784, a izbucnit răscoala iobagilor conduși de Horea, Cloșca și Crișan, una dintre cele mai faimoase revolte din Transilvania secolelor trecute, considerată un eveniment crucial în istoria românilor.

1/20

Satul Curechiu din Hunedoara Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (9) jpg

Evenimentele care au declanșat răscoala s-au petrecut în noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1784, când autoritățile au încercat să îi aresteze pe conducătorii mișcării țărănești. Istoricul Ioan Fruma relata că, după adunarea de la Mesteacăn, la care Horea nu participase, fiind bolnav, Crișan le ceruse țăranilor să se întâlnească a doua zi la Curechiu, de unde urmau să meargă la Alba Iulia pentru înscrierea în armată.

În seara de 1 noiembrie, Crișan a ajuns la Curechiu, unde se adunase o mulțime de țărani. Mai târziu au sosit și doi pretori din Zarand, Mihail Gál și Farkas Naláczi, însoțiți de soldați și de alți reprezentanți ai autorităților. Aceștia urmăreau să îi aresteze pe conducătorii mișcării.

„Acum, noaptea târziu, avea să se întâmple evenimentul hotărâtor: încercarea autorităților de a stăvili prin forță mișcarea până atunci pașnică a țăranilor, care avea să provoace dintr-odată izbucnirea răscoalei”, scria istoricul Ioan Fruma.

Potrivit acestuia, Petru Cara, un gornic român din Crișcior, le-a dezvăluit autorităților casa în care dormea Crișan. Avertizat în ultimul moment de o femeie, acesta a reușit să fugă, iar pretorii au ordonat soldaților să deschidă focul asupra lui.

„Acestea erau primele gloanțe trase în răscoala țăranilor români”, nota istoricul.

Revoltele s-au extins în Transilvania

Împușcăturile au provocat reacția violentă a mulțimii. Țăranii i-au înconjurat și i-au ucis pe cei doi pretori, Gál și Naláczi, și i-au dezarmat pe soldații care îi însoțeau. Petru Cara a fost și el ucis, din ordinul lui Crișan, fiind considerat trădător.

„Incidentul sângeros dela Curechi ațâțase furia mulțimii. Prima încercare oficială de a prinde capii mișcării avea să aibă un rezultat neașteptat și nedorit de inițiatori: grăbirea izbucnirii răscoalei”, arăta Ioan Fruma.

În dimineața zilei de 2 noiembrie 1784, Crișan i-a chemat pe țăranii adunați la o cruce aflată în afara satului, de unde i-a condus la biserica din Curechiu.

„Acolo se ține, în fața sutelor de țărani veniți din împrejurimi cu merinde pentru patru zile, așa cum se poruncise la Mesteacăn, adunarea care a fost semnalul de izbucnire a răscoalei”, relata istoricul.

De la Curechiu, răsculații au pornit apoi spre Crișcior, unde au trecut prin foc moșiile nobililor locali, iar revoltele s-au extins în ținuturile Zarandului, Apusenilor și Hunedoarei.

„Curțile nobililor din Crișcior, orașul Brad, Ribița, Mihăileni, Baia de Criș, Trestia sunt cuprinse de flăcările răsmeriței românești”, relata istoricul Ioan Fruma, în volumul „Horia. Procesul și martiriul său” (1947).

În 5 noiembrie 1784, răsculații conduși de Horea, Cloșca și Crișan au ocupat Câmpeniul, apoi revoltele s-au extins spre Abrud și Roșia Montană, dar și în alte regiuni ale Transilvaniei. În 6 și 7 noiembrie, mii de țărani au încercat să cucerească cetatea Devei, însă atacurile au eșuat.

Răscoala a continuat în săptămânile următoare, până când trupele imperiale au reușit să îi înfrângă pe țărani. În 7 decembrie, după lupta de la Mihăileni, armata austriacă a recucerit Zarandul.

Înfrânt, Horea și-a desființat ceata în 14 decembrie și s-a ascuns împreună cu Cloșca în pădurile Apusenilor. Cei doi au fost prinși la sfârșitul lunii decembrie 1784, iar răscoala s-a încheiat cu o represiune sângeroasă și condamnarea conducătorilor ei.