Satul unde a început cumplita răscoală a iobagilor conduși de Horea. Cine a aprins focul revoltelor care au cutremurat Transilvania
0Una dintre cele mai faimoase revolte din istoria românilor a izbucnit în urmă cu 240 de ani în satul Curechiu din Hunedoara. Locul din Munții Metaliferi a păstrat amintirea Răscoalei iobagilor conduși de Horea, Cloșca și Crișan.
Aflat în Munții Metaliferi, satul Curechiu (comuna Bucureșci, Hunedoara) se numără printre localitățile izolate din vestul României, însă în ultimii ani o șosea construită peste dealuri, pentru a lega Valea Geoagiului de ținuturile Crișului Alb a mai animat așezarea unde trăiesc vreo 250 de oameni.
Drumul Judeţean 741 traversează sate din comunele Bucureşci şi Balşa, din judeţul Hunedoara, și a fost modernizat pe sectorul dintre localitățile Curechiu şi Almaşu Mic de Munte, în lungime de circa șase kilometri. Datorită pantelor sale și a zonei sălbatice pe care o traversează, unii localnici l-au numit Transalpina Metaliferilor.
Satul din Munții Metaliferi unde a început revolta iobagilor
O biserică de lemn construită în jurul anului 1785 reprezintă principala atracție a satului Curechiu, alături de câteva case tradiționale, vechi de peste un secol. Însă așezarea este mai cunoscută pentru istoria sa zbuciumată.
Satul Curechiu a fost locul unde în toamna anului 1784 a izbucnit răscoala iobagilor conduși de Horea, Cloșca și Crișan, una dintre cele mai faimoase revolte din Transilvania secolelor trecute, considerată un eveniment crucial în istoria românilor. Revoltele sângeroase ale iobagilor au fost iscate de situația dezastruoasă în care se aflau aceștia, oprimați atât de nobilii maghiari care stăpâneau moșiile, dar și de statul austriac.
„Acest popor (românii), neţinut în seamă şi asuprit, are parte şi aici, ca în toată ţara, de pământul cel mai prost. Nu e destul că au fost surghiuniţi, Dumnezeu ştie cu ce drept, faţă de ceilalţi locuitori ai acestui principat, doar în locuri pustii şi deşarte, dar li s-au smuls tot mereu şi locurile prefăcute de ei cu multä sudoare în pământ arabil, bun pentru porumbul trebuitor. Întotdeauna românul e folosit numai la munci grele, servile şi din cele mai de jos. Niciodată nu are parte, împreună cu ceilalţi oameni dimprejur, de un lucru bun sau de zile de bucurie”, scria medicul Baltazar Hacquet, în 1789..
„Ce nedreptăţi trebuie să se producă la o asemenea întocmire, în care domneşte dispreţul şi asuprirea, şi aceasta cu atât mai mult cu cât satrapul românilor sau mai bine-zis tiranul lor este totodată şi judecătorul lor. Nu va caută românul oare căi pentru a-şi rupe lanţurile şi a se răzbuna pe tiranul său, să scape de el sau într-un chip oarecare să pună capăt suferinţelor sale? Aceste două motive, anume: răzbunarea nedreptăţilor îndurate şi gândul de a fugi de ele s-au înfăţişat oricând românilor, împinşi la deznădejde şi la setea de răzbunare, prin tratamentul mârşav la care au fost supuşi, după cum avem un exemplu în amintirea proaspătă a răscoalei lui Horea”, scria medicul Baltazar Hacquet, în 1789.
Iobagii, atacați de cătanele austriece
În 2 noiembrie 1784, iobagii strânși din împrejurimile Bradului au pornit spre Alba Iulia pentru a-și cere drepturile, ocolind centrul minier Brad, peste munte. Au petrecut noaptea la Curechiu, unde însă au fost atacați de trupele de husari, pe care însă le-au învins și le-au dezarmat.
„S-au întors cu nemeşi, cu trei cătane şi s-au adunat cu mulţi nemeşi asupra noastră şi au împuşcat în noi. Iară noi le-am luat puştile noaptea şi zvârlind şi noi dacă am văzut că nu-i glumă, cu pietre, şi pe cine am lovit au fost lovit şi doi nemeşi şi pe spionul l-au omorât. Şi căpitanul nostru a zis să mergem la Bălgrad (n.r. Alba Iulia) Noi, norodul, nu am vrut, ca să nu ne arză copiii, precum au zis unora. Şi aşa apoi ne-am pornit potere şi cine au putut au luat, şi cine au vrut au şi dat în nemeşi de au biruit”, a fost mărturia unui participant la răscoală, consemnată de istoricul David Prodan.
De la Curechiu au pornit apoi spre Crișcior (video), unde au trecut prin foc moșiile nobililor locali, apoi revoltele s-au extins în ținuturile Zarandului, Apusenilor și Hunedoarei. Răscoala a izbucnit cu furie, cu sânge, cu atrocităţi. Se petrec scene crude, îngrozitoare, scria David Prodan, în volumul „Răscoala lui Horea” (1979).
În săptămânile în care au durat ostilităţile, înăbuşite în cele din urmă de trupele imperiale, au fost semnalate o mulţime de atrocităţi săvârşite de răsculaţi. Horea însă nu a fost implicat direct în crimele săvârşite de iobagi, dar avea să plătească pentru ele. Scriptele nobiliare, care consemnau mărturiile victimelor rămase în viață, exacerbau faptele, prezintau imagini atroce, iar unele înfruntau verosimilul, arăta istoricul care a cercetat îndeaproape documentele vremii.
Horea și Cloșca, trași pe roată
Reprimarea revoltelor a fost la fel de cumplită. Sute de participanţi la revolte au fost ucişi de soldaţi, iar preoţii acuzaţi că i-au sprijinit pe aceştia au fost traşi în ţeapă, trimişi la spânzurătoare sau ucişi prin tortură. Cea mai cruntă soartă au avut-o capii răscoalei, Horea şi Cloşca.
Prinşi în iarna anului 1784, după ce au fost trădaţi, cei doi au fost închişi în aşteptarea sentinţei. Între timp Crişan, şi el fost conducător al răscoalei ţărănimii iobage, s-a spânzurat în celula sa, fără a mai aştepta osânda. Capul decedatului a fost tăiat şi aşezat într-o ţeapă în satul său Cărpiniş, iar trupul i-a fost despicat în patru bucăţi, expuse apoi la Bucium, Brad şi Mihăileni.
Supliciile la care trebuiau să se aştepte Horea şi Cloşca erau mult mai înfiorătoare: moartea prin tortură, prevăzută de Constitutio Criminalis Theresiana, un cod penal aplicat până în anul 1787 şi în Transilvania, ce a precedat legile care interziceau tortura.
Acuzaţi de instigarea răsculaţilor şi că au ordonat masacrarea nobililor şi pustiirea moşiilor lor, din porunca împăratului, Horea şi Cloşca au fost condamnaţi la moarte prin tragerea pe roată.
„Pe Horea şi Cloşca i-au frânt cu roata de vii luni şi apoi i-au tăiat în patru şi i-au trimis în toate părţile. Capul lui Cloşca l-au adus aici în piaţă, tocmai când treceam, îl ţineau fipt într-o ţeapă aproape de carul meu. Şi eu m-am uitat bine la el, dar n-am văzut nicicând şi nici nu mi-am închipuit să pot vedea aşa ceva fără oroare. Dar mărturisesc, l-ara privit tocmai cu sânge rece, ca când n-ar fi fost cap de om”, scria contele Samuil Teleki, într-o scrisoare adresată soţiei sale, în martie 1785, citată de istoricul David Prodan.
Alţi zeci de răsculaţi au fost condamnaţi la moarte prin tăierea capului care era apoi înfipt în ţeapă şi tregarea trupului pe roată. Sute de moţi au fost strămutaţi în Banat şi Bucovina, mai scrie istoricul.
Treptat, însă, în urma răscoalei din 1784, situaţia moţilor s-a îmbunătăţit relativ: li s-a acordat libertatea păşunatului, scutirea de cărăuşie, desfiinţarea servituţii personale şi a legării de glie şi au primit dreptul de a se căsători fără consimţământul nobilului şi drepturi la învăţătură.
Se încarcă comentariile...
