Deportările în Transnistria. „Soluția“ românească la „chestiunea evreiască“: „Pe scânduri, acoperiți cu saltele, copii, adevărate cadavre, îşi aşteaptă ceasul morţii“

În Transnistria, un teritoriu care abia ce intrase în granițele românești în plin război, au fost deportați zeci de mii de evrei, aceasta fiind varianta românească a planului naziștilor. Cei care nu au murit pe drum au fost supuși unui regim de exterminare, fiind obligați să muncească pentru refacerea economiei distruse în război. Evreii români erau ca într-o închisoare mai mare, fără acoperiș deasupra capului, fără hrană, fără medicamente și fără speranță. Prima deportare în Transnistria a avut loc în urmă cu 85 de ani, pe 9 octombrie 1941, dată care, din 2004, este declarată Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România.

Indiferent de vârstă sau sex, evreii români au fost deportați începând cu 1941. Foto: Yad Vashem

Episodul deportărilor evreilor în Transnistria este o pată neagră în istoria modernă a României, însă nu a fost prima acțiune antisemită în granițele românești. Înainte ca evreii să fie umiliți, hăituiți, duși în ghetouri, supuși la muncă obligatorie sau uciși, au fost vorbele. Expresia „jidan“ a auzit-o aproape fiecare evreu, din copilărie, chiar de la prietenul său cu care se jucase până atunci. A auzit-o femeia care până atunci își chemase vecinii români în căminul său, să împartă alături de ei bucuria de Hanuka. A auzit-o și bătrânul evreu, pe al cărui piept luceau încă decorațiile din luptele Primului Război Mondial. De la vorbe la fapte n-a rămas decât un pas – care s-a făcut. Evreilor li s-a pus stea în piept, au fost eliminați de la școli și facultăți, părinții lor de la serviciu. Apoi, au fost dați afară din case, iar averea confiscată.

Case și magazine incendiate în timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941. Foto: Yad Vashem

Mișcările de extremă dreaptă antisemite nu au apărut în timpul regimului lui Ion Antonescu, ci cu mult timp înainte, fiind emise de intelectuali români de frunte, cum ar fi Octavian Goga, Nichifor Crainic sau A.C. Cuza, care considerau că evreii reprezintă o amenințare la adresa tuturor statelor națiune. Mareșalul însă a legiferat ideile antisemite: „Eu voi rezolva problema evreiască în cursul reorganizării Statului substituind încetul cu încetul pe evrei cu români, şi în primul rând cu legionari care între timp se vor pregăti. Bunurile evreilor vor fi în mare parte expropriate în schimbul unor indemnizații. Evreii care au venit în ţară după 1913, cu alte cuvinte după a doua parte a războiului balcanic, vor fi înlăturaţi de îndată ce aceasta va fi cu putinţă, chiar dacă au devenit cetăţeni români, în vreme ce ceilalți, o repet, vor fi substituiţi încetul cu încetul. Evreii vor putea trăi, dar nu vor putea fi beneficiarii resurselor şi bogăţiilor acestei ţări. În România trebuie să trăiască şi să fie puși în valoare mai întâi românii: Ceilalți, dacă rămân locuri libere, vin după ei“, era deviza sa. Așa s-a ajuns ca evreii să fie împărțiți în două tabere: „utili“ și „neutili“ pentru economie. „Cu siguranță sunt evrei care nu pot fi înlocuiți... Noi am scos 50.000-60.000 de evrei din târguri şi din sate şi i-am dus la orașe, unde sunt o adevărată pacoste pe capul comunității evreieşti, care trebuia să-i hrănească“, spunea mareșalul.

Deceniu nou, practici noi

Evacuarea evreilor din mediul rural, izolarea, dar mai ales jefuirea lor de proprietăți a fost o practică a Poliției Legionare care a început în anul 1940, când din 110.000 de evrei care locuiau în provincie, aproximativ 10.000 au devenit refugiați. Spre exemplu, la sărbătoarea de Yom Kippur, din 1940, respectiv 12 noiembrie, la Câmpulung Moldovenesc, colonelul Mociulschi, comandantul unei garnizoane militare locale, a ordonat soldaţilor armatei să interzică evreilor să intre sau să iasă din casele lor, în timp ce poliţia şi detașamentele legionare au jefuit populația evreiască, iar rabinul Iosif Rubin a fost înhămat la o căruţă pe care fiul lui a fost forţat să o tragă. Tot în același an, toți „evreii străini“ au fost obligați să părăsească țara. Sute de oameni au fost arestaţi și duși la granița cu URSS-ul, fără ca autorităţile române să-i fi anunțat pe sovietici despre acest lucru. După ce patrulele de frontieră au împușcat zeci de persoane, autorităţile au decis să-i închidă pe „evreii străini“ într-un lagăr din zona Călărași.

Evrei închiși în lagărul din Călărași. Foto: Yad Vashem

Anul 1940 a fost marcat de începutul Holocaustului în România. În vara acelui an, înainte ca România să intre în Al Doilea Război Mondial alături de Germania nazistă, harta țării noastre s-a înroșit; prima dată la Galați și Dorohoi, când trupele române, aflate în retragere din nordul Bucovinei și Herța după ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, au omorât câteva sute de evrei, sub falsul pretext că ar fi fost bolșevici. Începând din toamnă, odată cu instaurararea Statului Național Legionar, persecuțiile la adresa evreilor au fost din ce în ce mai grele, ei fiind ținta noilor legi antisemite legionare care își doreau să îi elimine din viața socio-economică a țării.

Anul 1941 a însemnat continuarea Holocaustului la noi. În perioada 21-23 ianuarie, la București a avut loc așa-numita rebeliune legionară: pe străzile Capitalei s-a declanșat haosul, Ion Antonescu primind undă verde de la Hitler pentru a-i îndepărta de la putere pe legionari. În acele zile, aceștia și-au îndreptat ura către evrei: le-au incendiat casele, le-au pângărit lăcașurile, iar câteva mii au fost reținuți abuziv și torturați în incinta unor instituții ocupate de „cămășile verzi“. Doar în București au fost omorâți în jur de 150 de evrei, iar alte câteva sute în țară, unde legionarii își doreau să păstreze puterea.

Evrei în timpul pogromului de la Iași din iunie 1941. Foto: Yad Vashem

Câteva luni mai târziu, nordul țării era însângerat, Iașiul fiind spălat cu sânge de evrei. La 27 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat direct prin telefon ca evreii să fie evacuați din oraş. În noaptea de 28 spre 29 iunie 1941, civili, polițiști, soldați români și germani i-au scos pe evrei din case, i-au bătut, apoi, cu mâinile ridicate, plini de sânge și disperați, au fost mânați cu patul puștii spre Chestură. În doar câteva ore, o mare parte au fost uciși și aruncați în gropi săpate dinainte, în cimitirul evreiesc, iar alții la periferia orașului.

Supraviețuitorii au fost îmbarcați în două trenuri cu vagoane pentru animale. Primul ar fi trebuit să ajungă la Târgu Frumos, dar unitatea germană de acolo nu a fost de acord, temându-se de un nou pogrom. Așa a pornit spre Călărași, cu peste 2.400 de evrei înghesuiți în 33 de vagoane folosite înainte pentru transportul carbidului. Ușile au fost bătute în cuie, ferestrele astupate cu scânduri, iar din cauza căldurii și a lipsei de aer oamenii au înnebunit mai întâi și apoi au pierit. Drumul a durat șase zile, cu opriri doar pentru a fi aruncate trupurile celor morți. Numai 1.011 persoane au ajuns în viață la Călărași. Al doilea tren, spre Podu Iloaiei, a parcurs 20 de kilometri în opt ore. O treime din populația evreiască din Iași a murit atunci.

Transnistria „plăeșilor lui Ștefan cel Mare“

După ce trupele române și germane au atacat Uniunea Sovietică în iunie 1941, România a preluat administrarea Transnistriei, teritoriul dintre Nistru și Bug. Era o regiune locuită în mare parte de români, dacă e să ne luăm după scrierile vremii, fiind împărțită în șapte județe: Tiraspol, Jugastri, Berezovca, Dubosari, Balta, Ananiev şi Slobozia. „Acum, când armatele germano-române înaintează victorios dincolo de Nistru, problema transnistriană e mai actuală ca oricând. Mulți se întreabă pentru ce oștirea română încrucișează spada cu inamicul și dincolo de Nistru; pentru ce nu s-a mărginit la ocuparea Basarabiei și Bucovinei. Răspunsul este simplu dar precis: pentru că Transnistria e românească și acolo așteaptă scăparea de sub jugul bolșevic peste un milion de români“, scria „Răsunetul“. Astfel, scria presa, din cele 2.800.000 de suflete, 1.800.000 sunt români și numai 300.000 ucraineni, alături de ei trăind armeni, evrei și alte naționalități.

Femei din Basarabia bătute de soldați germani. Foto: Yad Vashem

Pentru a dovedi că aici elementul românesc era cel definitoriu, autorul amintea și de toponimia așezărilor: Movilăul înființat de Eremia Movilă, Rașcovul întemeiat de boierul moldovean Rașcu, și încă nenumărate localități ce poartă nume românești, fiind întemeiate și locuite de români moldoveni și ardeleni. Mai mult decât atât, românii din Transnistria din timpul conflagrației mondiale aveau portul și obiceiurile „identice cu folklorul nostru“: „În baladele lor străbune răsună gloria plăeșilor lui Ștefan cel Mare și mândria lui Duca-Vodă care a stăpânit Transnistria, iar în doine se contopește jalea înstrăinării cu dorul de România“.

Farmecul ținutului aici se oprea. Zona era o ruină, iar din colhozurile bolșevice se alesese praful. După ce-a intrat în administrare românească, Transnistria era un tărâm pustiit, așa cum îl descria publicația „Basarabia“: „Nu se văd păsări, nu se văd animale de tracțiune, nu se văd oi, nu se văd vite. Rar se văd mici cârduri de vite, cari și acelea aparțin colhozurilor. Poți să circuli fără nici o grije că te-ar mușca vreun câine, care nici nu există. Gospodăriile colhozurilor sunt într'o mare dezordine“. După ce Transnistria a intrat în granițele României, s-a trecut la probleme organizatorice. Guvernatorul regiunii a anunțat că școlile urmau să se deschidă la 1 octombrie, iar „limba de predare va fi cea română, germană şi rusă“. Referitor la drepturi, locuitorii din Transnistria aveau toate drepturile cetățenești, în afară de dreptul de a face politică.

„Nu există lege“

Acest ținut unde plăieșii lui Ștefan cel Mare vorbeau în dulcele grai moldovenesc a devenit lagăr de exterminare pentru evrei în timpul regimului lui Ion Antonescu. Începând cu 9 octombrie 1941, mii de persoane au fost deportate din Bucovina de Sud, teritoriu aflat la acea vreme sub administrație românească, în Transnistria. Motivația deportărilor a fost aceea de purificare etnică prin eliminarea evreilor din Bucovina și Basarabia, urmând ca apoi să elimine întreaga populație evreiască din România, așa cum se decisese în ședințele de guvern din vara anului 1941.

Pentru a rezolva „chestiunea evreiască“, în luna martie a anului 1941 a ajuns în România o delegație formată din mai mulți ofițeri SS, un membru al Gestapoului, trimisul special al lui Adolf Eichmann, unul dintre principalii arhitecți ai Holocaustului, şi un ataşat însărcinat cu problemele evreiești la Legația germană. „Ei mi-au cerut formal ca în România controlul şi organizarea evreilor să fie exclusiv germană, întrucât Germania pregătește soluția internațională a chestiunii evreiești. Am refuzat“, mărturisea Mihai Antonescu, ministru în guvernul mareșalului, conform documentelor din Arhivele Ministerului de Externe din România, dosarul „Ankara“.

Indiferent de vârstă sau sex, evreii români au fost deportați începând cu 1941. Foto: Yad Vashem

Numai că nu acesta a fost adevărul istoric. Ion şi Mihai Antonescu credeau în victoria finală a armatei germane și, încă din 5 august 1941, Mihai Antonescu a menționat într-o sesiune de guvern că a ajuns la o înțelegere cu trimișii lui Heinrich Himmler, liderul SS-ului, privitoare la „problema evreiască“. De asemenea, în timpul şedinţei de Cabinet din 8 iulie 1941, Ion Antonescu spunea: „Eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță... Veţi fi fără milă cu ei... Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire națională. (...) Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari... Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege... Deci fără forme, cu libertate completă“.

Pentru atingerea acestui scop, a făcut apel la jandarmerie și armată, dar și „pretorat“, un fel de corp militar care era însărcinat cu administrarea temporară a unui teritoriu. Evreii erau adunați la primărie cu toboșarul. După ce își predau bijuteriile, aurul și banii, erau trimiși la gară, unde în fiecare vagon de animale erau aruncate 50-70 de suflete. Aceasta a fost și soarta celor aproximativ 2.000 de evrei din Cȃmpulung care au fost deportați ȋn Transnistria în octombrie 1941. Mulți au murit pe drum. La 16 octombrie 1941, convoiul a ajuns pe malul Nistrului și pȃnă seara au așteptat ȋn ploaie și frig să treacă pe podul plutitor. Prioritate aveau militarii, iar evreii aveau voie să-l treacă doar pe margine. Mulți au căzut în apă și s-au înecat, iar cei care au ajuns pe celălalt mal și-au continuat drumul spre ghetourile din județul Moghilev. Supraviețuitorii s-au întors acasă în august 1944.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“

Evreii care nu au murit pe drum trebuiau să trăiască, acest lucru fiind încă o corvoadă pentru autoritățile centrale, dar și locale. În presa vremii nu existau expresii de genul „deportare“, „exterminare“, „moarte“, ci se vorbea de faptul că populația evreiască a fost „evacuată din diferite zone de luptă pentru a asigura spatele frontului“, iar închiderea lor în lagăre şi ghetouri era numită „deplasare în anumite centre“, așa cum suna textul ordonanței de urgență nr. 23 emisă de mareșalul Ion Antonescu şi Gheorghe Alexianu, guvernatorul provinciei, prieten şi fost coleg al lui Mihai Antonescu şi un cunoscut antisemit. „Văzând că pe teritoriul Transnistriei se găsește o numeroasă populație evreiască, care a fost evacuată din diferite zone de luptă, pentru a asigura spatele frontului, văzând necesitatea organizării traiului în comun a acestei populații evacuate, văzând că această populație trebuește să-și poată găsi un mijloc de existență pe proprie socoteală și prin muncă, ordonăm: toți evreii veniți din zonele de luptă ale frontului din Transnistria, precum și evreii din Transnistria, cari pentru aceleaşi considerațiuni au fost deplasați în anumite centre, sau acei cari vor mai fi deplasați, sunt supuși regulelor de viață stabilite prin prezenta ordonanță“, se prevedea în actul emis de cei doi.

Mulți dintre evrei au murit împușcați sau înecați în Nistru. Foto: Yad Vashem

Inspectoratul Jandarmeriei din Transnistria stabilea localitățile unde erau cazați evreii, unde vor locui. Spre exemplu, se puneau la dispoziție casele părăsite de refugiații ruși sau evrei. Evident, acestea erau foarte puține, cei mai mulți fiind nevoiți să stea cu chirie la locuințele localnicilor.

Ordonanța mai prevedea că toți evreii dintr-o comună vor fi înscriși într-un registru special, care va cuprinde numele, naționalitatea, religia, vârsta, profesiunea și localitatea de unde provine, urmând ca fiecărui evreu să i se elibereze un act de identitate care să cuprindă respectivele mențiuni. Niciun evreu nu avea dreptul să părăsească localitatea în care se afla decât cu autorizația Prefectului Județului. La articolul 5 ordonanța preciza faptul că „toți evreii dintr-o comună formează o colonie care se administrează de șeful de colonie, numit dintre evrei de pretorul raionului, care răspunde personal de prezența tuturor evreilor din colonie și de executarea tuturor dispozițiunilor ce se ordonă de Administrație și Jandarmerie“. Șeful coloniei era obligat să întocmească un tabel cu toți profesioniștii, meseriașii și evreii valizi buni de muncă. În funcție de calificarea fiecăruia, ei erau folosiți la muncile agricole, la reparații de drumuri sau poduri, la tăiatul lemnelor în păduri, la cărat de piatră sau alte materiale. „În schimbul lucrului real efectuat, muncitorul va primi un bon de alimente în valoarea unei zile de muncă socotindu-se ziua de muncă la una marcă pe zi pentru muncitorii cu braţele și două mărci pe zi pentru profesioniștii calificați“, stabilea ordinul.

Mărturie că evreii au fost ținuți în ghetouri și obligați să muncească este o informare privind situația evreilor localnici şi deportați de la 5 ianuarie 1943, publicată în volumul „Evreii din România între anii 1940-1944. Bilanțul tragediei. Renașterea speranței“ editată de Federația Comunităților Evreiești din România și de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. „Evreii localnici, cum şi cei evacuați din ţară se găsesc grupați în ghetouri în diferite localităţi din Transnistria, afară de evreii comuniști şi infractori care sunt internați în lagărul din Vapniarca. În general, evreii sunt supuşi regimului de muncă obligatorie, fiind folosiți în acest scop de organele administrative locale şi retribuiţi conform ordonanţei nr. 23 a Guvernământului“, se scria în înștiințare.

Viață de fugar

Din același document aflăm că mulți evrei au reușit să fugă din lagăr, cu sau fără știința autorităților, și au ajuns în Moghilev şi Tiraspol, unde primeau bani, alimente, medicamente de la evreii din Vechiul Regat. „Cu toate ordinele restrictive date în această privinţă, evreii reușesc, indiferent de mijloace, să primească din ţară tot ce le trebuie, în special bani. Din această cauză pot cumpăra alimente de pe pieţele locale, oferind prețuri foarte mari, scumpind astfel mai ales produsele alimentare pe care le fac inaccesibile pentru restul funcţionarilor mai slab salariați. Evenimentele din ultimul timp i-au făcut mult mai optimişti şi faptul că execuțiile s-au împuținat le dă mari speranțe pentru viitor. Un anume Solomonovici, sosit cu ultimul transport din Galați, a afirmat că în curând cei vinovaţi vor da socoteală pentru faptul de a-i fi trimis în Transnistria“.

Mai puțin de jumătate dintre cei deportați au văzut finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Foto: Yad Vashem

Mai mult decât atât, se scria în darea de seamă că evreii fugari se țineau de chefuri la cârciumile din zonă și că militari români şi germani aveau chiar relații intime cu evreicele. „Aduc evreilor bani şi corespondenţă, iar seara scot evreicele din ghetouri şi le aduc în diferite localuri şi chiar la locuințele ofițerilor şi funcţionarilor localnici. La restaurantul Continental din Balta s-a format o orchestră compusă din cinci evrei din ghetoul Berşad, unde se fac chefuri până târziu noaptea. Chiar preotul Butnărescu din Balta a făcut un chef, în noaptea de 22/23 noiembrie, petrecând şi cântându-i orchestra de evrei, până la ora 2 noaptea“. Și evreicele din Moghilev duceau „o viaţă foarte comodă“, acestea ieșind deseori la plimbare cu funcţionari români sau chiar ostaşi germani.

Haine la schimb pentru mâncare

O alta era situația în ghetourile Ladijin şi Tulcin, unde evreii se plângeau că sunt jefuiţi de ucraineni şi chiar de români, iar cei din ghetoul Fecioara „sunt dezbrăcați şi flămânzi; zilnic mor de frig şi foame, precum şi de tifos“. Situația era disperată. „90% din cei internaţi sunt îmbrăcaţi în zdrenţe, producând o impresie oribilă. Hainele ce le-au avut le-au dat localnicilor în schimbul alimentelor sau chiriei, sau le-au vândut spre a-şi procura alimente“.

Pentru a supraviețui, unii evrei și-au schimbat numele, reușind să fie înscriși sub nume de germani sau ucraineni. Astfel, aflăm că „evreul Solomonovici Solomon, originar din Balta, a reușit să fie înscris în oraşul Râbniţa drept germanul Schmit Fritz, pe baza unor adeverințe eliberate de organele germane de dincolo de Bug, pe care le indusese în eroare asupra originii sale. A fost înaintat S.S. german din Odesa; Evreica Şura Feinstein, originară din Odesa, s-a înscris în orașul Râbniţa sub numele de Ana Ivanovna, obţinând chiar autorizaţia de a deschide un bufet“.

Nu toți au avut noroc să ajungă în țară. Văzând că tot mai mulți evrei vor să scape de lagăr, autoritățile au înăsprit pedepsele. Astfel, o familie de evrei fugită din Transnistria la Cernăuţi a fost condamnată la moarte. Este vorba de soţii Gheldner Mayer şi Regina, care „s-au reîntors fraudulos în ţară venind la Cernăuţi“. După ce au fost prinși, au fost trimiși la judecată la Curtea Marţială, care i-a condamnat la moarte, sentința fiind și executată. Pedeapsa cu moartea pentru evreii trimişi în Transnistria, care se întorceau în țară, a fost instituită printr-un Decret-lege din 19 septembrie 1942.

În vâltoarea evenimentelor, în Transnistria au fost trimiși și creștini. Așa s-a întâmplat cu Silvia Schleiber, de 19 ani, care era deportată în ghetoul din Tiraspol. Fata, născută în Cristurul Secuiesc, sub numele de Silvia Moldovan, a rămas orfană de mică de tatăl său, iar mama ei s-a recăsătorit cu evreul Schleiber, care apoi a şi adoptat-o.

„Să-i scoți la lucru cu gloanţele“

La începutul războiului, Ion Antonescu a crezut că Transnistria va fi ocupată pe termen nedeterminat. În şedinţa de guvern din 16 decembrie 1941, el i-a spus lui Alexianu: „Guvernezi acolo ca şi când România s-ar fi instalat pe acele teritorii două milioane de ani. Ce se va întâmpla apoi vom vedea... Dumneata eşti suveran acolo. Să-i scoţi pe oameni la lucru chiar cu biciul dacă nu înţeleg... iar, dacă va fi nevoie şi altfel nu merge, să-i scoţi cu gloanţele; pentru asta nu e nevoie de autoritatea mea“, conform volumului „Procesul Marii Trădări Naţionale. 1946“.

Situația însă scăpase de sub control. La un moment dat, Alexianu se plângea lui Antonescu despre numărul mare de evrei deportați în Transnistria, lucru care îl depășea, întrucât nu avea unde să-i cazeze. „Mi s-au adus un număr de evrei mult mai mare decât m-am aşteptat şi cu împrejurările de azi, pe vreme rea, cu drumuri impracticabile, aşezarea lor la locurile destinate se face în condiţii foarte grele“.

Guvernatorul provinciei arăta că prin nordul regiunii administrate de el trecuseră peste 50.000 de evrei, „iar acum încep să-mi vină de la Iasca convoaie de 10.000-15.000 odată“. La sfârșitul lunii noiembrie a anului 1941, Inspectoratul de Jandarmi Transnistria arăta că doar în judeţul Moghilev fuseseră deportați din Basarabia şi Bucovina 56.000 de evrei. O săptămână mai târziu, o adresă a prefectului de Golta adresată lui Alexianu vorbea de faptul că din cei 15.000 de evrei aduşi în comuna Gvozdovca, 8.000 au murit de tifos şi de foame.

Deportați înghesuiți în trenuri de animale. Foto: Yad Vashem

Departe de țară, evreii mureau de foame, de boli și din cauza muncii grele. Presa însă îi înfiera și ea. Publicaţia „Lumina satelor“ aducea la cunoștința cititorilor săi că „evreii din România au făcut plângere către Dl Mareşal Antonescu ca să nu-i pună la muncă, să nu-i adune la un loc în ghetouri, să-i fie milă de suferinţele lor“. Ce-a făcut atunci mareșalul? „Le-a răspuns printr-o scrisoare ce s’o publice în ziare, arătând lumii întregi tâlhăriile şi omorurile şi schingiuirile ce evreii au săvârşit asupra românilor atât la retragerea din Basarabia şi Bucovina, cât şi acum la ocuparea lor“, anunța sursa citată.

Ura împotriva evreilor era și mai extinsă. Ziarul „Raza“ anunța în 1941 că „Basarabia a scăpat de evrei“ după ce „Ultimul convoi al evreilor din Chișinău a luat drumul spre pusta Rusiei. Chișinăul a scăpat de lepra jidovească. După informațiunile noastre, plecarea a mers în aceiași cadență și în restul orașelor. Grație măsurilor înțelepte ale Conducătorului, Basarabia a scăpat definitiv de lepra evreiască“.

3.000 de copii bolnavi într-un singur lagăr

Nici în 1944 situația nu se îmbunătățise în Transnistria. Cea mai mare parte dintre evrei locuiau în „casele mici şi murdare ale ucrainenilor, aproximativ între 5-15 într-o cameră, complet neaerisită: dorm pe scânduri, neavând paturi, saltele, cearceafuri şi aşternuturi şi se învelesc cu hainele de pe ei. În majoritatea ghetourilor nu au closete şi la Moghilev fecalele sunt răspândite la fiecare pas, nu au băi şi nici spălătorii, cu excepţia câtorva. Pentru aceste locuințe, evreii plăteau chirii ucrainenilor în haine, bijuterii sau încălţăminte. Dacă locuiesc în casele aparţinând autorităţilor locale, plătesc de asemeni chirie. Numai o mică parte dintre evrei au pături şi saltele, bineînţeles că aceştia sunt cei mai bogaţi“, se arăta în raport.

În dispensarele deschise pe lângă fiecare ghetou nu existau medicamente, nici aparate chirurgicale. „Am aflat că rostul acestor dispensare este de a izola pe bolnavi de cei sănătoşi, spre a nu se produce epidemii. În ultimul timp, comunitatea evreilor din ţară le-a trimis medicamente, dar acestea sunt complet insuficiente, neajungând doar decât la câteva ghetouri“. Scene de coșmar erau în lagărul de la Moghilev unde erau internați 3.000 de copii bolnavi. „Pe scânduri, acoperiți cu saltele, copii, adevărate cadavre, îşi aşteaptă ceasul morţii din clipă în clipă. Este ceva groaznic de văzut“, nota I. Stănculescu, cel care fusese martorul acestor orori.

Este greu de precizat câți evrei au fost deportați în Transnistria, câți au murit acolo, câți au supraviețuit și câți au reușit să fugă. Datele sunt relative și situațiile oferă imaginea acelui moment. În anul eliberării, în Transnistria se aflau circa 75.000 de evrei, conform unui raport al unui delegat al P.C.M. (Președinția Consiliului de Miniștri). Și într-un raport prezentat lui Ion Antonescu, la 20 noiembrie 1943, ministrul de Interne avansa cifra de 75.000-80.000 de evrei. Într-un document elaborat de M.A.I. la 12 octombrie 1943 se arăta că în Transnistria mai trăiau la acea dată numai 78.000 de evrei din cei 200.000 deportați. Practic, 122.000, adică mai bine de jumătate dintre ei, au murit în decurs de doi ani.