Exclusiv Mărturia unui supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz. Otto Fülop: „Drumul era plin de oameni împușcați, cu capetele făcute praf“
0În urmă cu 80 de ani, lagărul de exterminare de la Auschwitz își închidea porțile, dar dramele petrecute în cel mai mare cimitir fără cruci al omenirii au rămas. Rănile celor care și-au pierdut acolo întreaga familie încă sângerează și după aproape un veac aceștia se întreabă: „De ce, Doamne?“.
Otto Fülop (94 de ani) este ultimul supraviețuitor al Holocaustului din Bucureşti, iar coșmarul trăit în lagărele naziste îi este amintit mereu de numărul încă scris pe braț, B 14849. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, bătrânul își aduce aminte cum, copil fiind, a plecat de mână cu părinții săi și s-a întors singur
Mare bar mitzvah în Miercurea Nirajului în anul 1944. Otto, singurul urmaș al comerciantului Martin, cu o voce încă de copil rostește grav: „Astăzi sunt bărbat“. Cu obligația sacră dictată de îndatoririle iudaice citește din Tora, iar când se sfârșește ceremonia aruncă kipa de pe cap și fuge să se alăture celorlalți băieți de vârsta lui: maghiari sau români, evrei sau creștini. Este ultimul bar mitzvah care are loc în Miercurea Nirajului.
Gusturi evreiești
Octavian Fülop (Otto), așa cum i s-a zis toată viața, a cărui poveste o veți afla în rândurile următoare, și-a pierdut copilăria mai devreme decât a crezut vreodată. S-a născut la 2 octombrie 1930 în localitatea Miercurea Nirajului, un mic orășel din județul Mureș, la o distanță de aproximativ 20 de kilometri de Târgu Mureș, unde exista și o comunitate evreiască formată din 60 de familii. Aici și-a petrecut cei mai frumoși ani, alături de ceilalți copii de vârsta lui cu care a împărțit bucurii și tristeți.
A fost singurul copil al părinților săi Martin și Malvina. Tatăl său era comerciant de cereale, iar la petreceri, sufletul distracției, întrucât cânta foarte frumos, iar mama casnică, însă evreică învățată, având Bacalaureatul luat. „Părinții mei nu erau nici bogați, dar nici săraci. Fiind singurul copil, o atenție deosebită au acordat educației mele“, povestește supraviețuitorul pentru „Weekend Adevărul“.
Se întoarce cu gândul în anii ’40 când, copil fiind, încă nu simțea norii negri ai războiului în viața sa. Copilăria lui se împărțea între tovarășii de joacă, români și maghiari deopotrivă, și sărbătorile evreiești pe care familia sa le respecta cu sfințenie. „La noi, la evrei, totdeauna vineri seara, nu uit, când tata spunea o rugăciune, aveam doi cozonaci pe masă. Mama își punea un șal pe cap, aprindea lumânările și spunea rugăciunea“.
Copilăria sa miroase a jumări cu mămăligă, a supă de carne, preparate care erau pe masa oricărui evreu. „Sâmbăta seara aveam supă de carne, fiindcă era o tradiție oricât de sărac ai fi. Dacă nu aveai o găină, te ajutau cei din comunitate. Apoi, mai era un preparate numit ciulent. Cum gătitul de Șabat era interzis conform Torei, trebuia să avem o mâncare sățioasă care să fie mâncată de familie sâmbătă după-amiază, când se întorcea de la sinagogă. Așa a apărut ciulentul, preparat ce are la bază fasolea la care se adaugă ouă fierte cu coajă, în aceeaşi oală, ovăz, paste făcute în casă, ceapă și neapărat carne grasă, de gâscă, curcan sau raţă – afumată sau proaspătă, găină grasă sau viţel. Acest fel de mâncare conținea și o turtă din făină albă şi făină de porumb, ouă, mirodenii şi untură de gâscă. Se prepara o cocă ce se punea în oală lângă carne şi fierbeau împreună. Deşi acest preparat s-a mai făcut la Templul Coral, nu am regăsit niciodată acel gust din copilărie“, povestește domnul Otto.
„Listele negre ale jidanilor“
Dar copilăria i s-a sfârșit când a auzit pentru prima dată cuvântul „jidan“. În 1940, în luna septembrie, Ardealul de Nord a fost anexat la Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena și aceeași soartă a avut și orășelul copilăriei sale. Adolf Heimann a organizat împreună cu echipa sa deportarea evreilor din Ardealul de Nord, în cadrul operațiunii speciale „Höss“ pentru exterminarea evreilor maghiari. În doar câteva luni au fost deportați aproximativ 450.000 de evrei din care au supraviețuit aproximativ 40.000.
Odată cu venirea la putere a guvernului lui Miklós Horthy, antisemitismul în Ardealul de Nord a început să capete o alură mai mare. Așa s-a ajuns ca huliganii să spargă geamurile caselor unde locuiau evrei, iar cuvântul „jidan“ se făcea auzit tot mai des. „Atunci au apărut primele restricții ale evreilor, iar educația mea, la cei 13 ani și jumătate cât aveam, a început să sufere. Nu am mai putut urma o școală de stat în limba română sau maghiară și atunci am mers la Târgu Mureș la un liceu evreiesc. Dar cu toții am simțit că suntem evrei când au apărut așa-zisele «liste negre» cu evreii care au fost loiali autorităților românești. Evreii de acolo erau, în general, meseriași, negustori, și normal că erau în relații bune cu autoritățile românești, adică cu primăria, prefectura, că orășelul era reședință de plasă“, explică el.
Steaua din piept și primul ghetou
De la vorbe s-a trecut la fapte și, într-o zi, evreii de seamă au fost adunați de jandarmi. „Printre ei se afla și tata, care era vicepreședintele comunității evreiești din zonă. Jandarmii l-au oprit pe drum, i-au spus «Sus mâinile!» și l-a dus la Jandarmerie alături de alte 40 de persoane de vază. Printre ei se afla și un protopop român, care n-a părăsit Ardealul de Nord odată cu ceilalți români. El a rămas să mai păstorească. Cu el a fost săltată și nevasta care era gravidă și duși la Sângeorgiu de Pădure, la graniță, unde au fost bătuți bine. Acel preot n-a mai venit înapoi, dar tata s-a întors acasă și s-a ascuns mai multe luni pe la rudele de la Târgu Mureș. Nu a mai putut să practice meseria de comerciant de cereale și evident că am avut cu toții de suferit“.
Apoi, a ajuns pe frontul din Ucraina timp de doi ani, perioadă în care era să moară după ce s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, dar a scăpat. Cât timp el era pe front, fiul Otto era la Târgu Mureș, la liceu. Locuia la bunici. „Ne era din ce în ce mai greu. Eram la un liceu de stat, dar cu taxă. Așa am terminat clasa întâi. Eu n-am fost niciodată un elev de frunte, cu coroniță, dar învățam bine. Anul doi, având în vedere situația mea materială, nu l-am mai putut urma“.
Pe lângă lipsurile materiale, evreii erau din ce în ce mai stigmatizați. După ce, în martie 1944, Ungaria a fost ocupată de Germania, evreii au fost obligați să poarte în piept o stea galbenă cu diametrul de 10 centimetri. „Aveam anumite restricții, nu puteam ieși la orice oră pe stradă. Dar nu numai că purtam stea galbenă. Evreii au fost chemați de Jandarmerie să-și declare averea, fiecare ce avea: bani, aur, blănuri, ceasuri, tablouri. De case se știa cine ce are fiecare. Cine le ascundea era bătut bine“. Românii au fost alături de evrei până când, într-o bună zi, au început să-i ocolească.
Ce avea să se întâmple pe mai departe întrece orice închipuire. Domnul Otto oftează și ne duce cu povestea la sfârșitul lui aprilie 1944: „În zorii zilei, apar jandarmii maghiari, fioroși, cu baionete, cu pană de cocoș la pălărie, și după ce ne-a adunat ne-a cerut să ne facem bagajele. Fiecare a luat ce a putut: o pernă, ceva de mâncare și cu toții am ajuns la școala din Miercurea Nirajului. Eram 174 de persoane din toată zona. Acolo am stat vreo trei zile. Dormeam pe jos. Dacă aveai ceva, puneai sub tine, dacă nu, nu. Peste zi se auzeau toboșarii, care băgau spaima în lume: «Cine ascunde averi…». După vreo trei zile au fost aduse căruțe de la localnici și fiecare familie a fost urcată în câte o căruță și ne-a dus la ghetoul din Târgu Mureș, la o fostă fabrică de cărămidă. Acolo i-am găsit și pe bunicii din partea mamei, dar și pe alți colegi și prieteni“.
Nu existau adăposturi, iar noaptea era frig. Unii au făcut corturi din cearșafuri legate de bețe, care au fost luate de vânt la prima furtună. Familia sa a fost mai adăpostită, după ce tatăl său a descoperit fostul cuptor de cărămidă al fabricii. Fiecare mânca ce avea de acasă, iar apă li se aducea cu mașina. Mâncau ce găseau, ce luaseră cu ei. Cu igiena era nenorocire. Nevoile și le făceau pe un deal, acolo unde se săpase o groapă peste care se pusese o grindă. Femei și bărbați, copii și bătrâni, cu toții își făceau acolo nevoile.
„Poate puteam fugi de paza maghiară…“. Este gândul care nu i-a dat pace timp de 80 de ani. „Nu o să uit niciodată, copilașii erau copilași… Erau niște fetițe care cântau pe deal: «Peste văi și peste munți, trece o căruță». Noi, copiii mai mari, dar și adulții, ne uitam cu jind la acele fetițe care se jucau și cântau. Acea imagine mi-a rămas în amintire vreme de atâta amar de ani…“.
Speranță: pusta maghiară
În ghetoul din Târgu Mureș au stat cam vreo trei săptămâni, după care, la 25 mai 1944, au fost cu toții duși la gară. „Eram primul transport. Ne-a urcat în vagoane de marfă. Eram cam 75-80 de persoane. Eu eram cu părinții, bunicii, cumnata și verișorul care era cu un an mai mic ca mine. În vagon ne-au băgat două găleți, una pentru apă, una pentru probleme fiziologice. Apoi, vagonul a fost sigilat și trenul a pornit, cu pază deasupra vagonului“. Prin fereastra vagonului se vedea cerul, dar și o speranță. „Noi nu credeam că vom fi scoși din Ungaria. Credeam că ne duc în pusta maghiară, o zonă cum e Bărăganul nostru, între Dunăre și Tisa, și vom munci acolo. Dar trenul a trecut de pusta maghiară și habar n-aveam unde ne duc. Nu știam de lagăre, auzeam noi niște zvonuri legate de Polonia și Germania, dar nimic de lagăre“, rememorează el acel drum.
Și așa trenul a ajuns la Košice, aproape de granița cehă cu Polonia. Acolo i-a coborât pe evrei din tren și le-a dat ultimatum: să predea ce bijuterii mai au asupra lor sau alte bunuri de valoare, inclusiv stilouri. Familia lui Otto era „curată“: tatăl său predase deja ceasul de aur și primise o adeverință. Apoi, la ghetoul din Târgu Mureș era un bijutier care știa ce cumpăraseră evreii de la el și era torturat ca să le spună autorităților cine i-au fost clienți. După ce au fost bătuți bine și și-au făcut nevoile fiziologice, evreii au fost predați nemților. Fără acte. Trenul a pornit din nou, de data asta cu pază SS. Așa au ajuns evreii la 29 mai 1944 la Auschwitz-Birkenau.
În umbra „Îngerului Morții“
În zorii zilei, trenul a ajuns în gară. „Era o hărmălaie de nedescris acolo. Cum a oprit, trenul a fost înconjurat de câini și de soldați cu vărgi în mână, care goleau trenurile. Eu eram copil, puteam să sar din tren, dar erau mulți bătrâni. Totul dura câteva minute. N-am reușit în acel vacarm de nedescris să-mi îmbrățișez mama sau pe bunica, nimic. Un băiat mai mare mi-a spus să mă țin după tata orice s-ar întâmpla. Așa am rămas cu tata“, retrăiește el primul șoc pe care l-a simțit.
Grupați câte cinci, au fost mânați pe o platformă din curtea lagărului la o masă unde erau câțiva ofițeri SS. Un medic cu un baston scurt în mână îl pendula în stânga și în dreapta. „Am observat că la stânga sunt duși bătrânii, femeile gravide, cei cu probleme. Eu, sincer, nu știu ce mi-a arătat neamțul, unde să mă duc, eram copil, eram înăltuț, dar slăbuț. Și m-am dus după tata fără să mă uit înapoi. Așa am scăpat de prima selecție. Nu mă gândeam că peste două ore cei care erau la stânga erau gazați“.
Se înserase în lagăr. Un apus superb peste o zi care mirosea a moarte. Cei care supraviețuiseră primei selecții au fost duși la dezinfecție, într-o baracă. I-au tuns, le-au luat hainele de pe ei și ultimele resturi de mâncare. Le-au lăsat doar cureaua și încălțămintea. Cine avea pantofi buni au rămas și fără ei și au primit în loc niște saboți. Cu toții au fost îmbrăcați în haine vărgate. Nu mai aveau nume, față, nimic. Dezumanizare totală. „Eram haftling, adică deținuți“. Apoi, i-au încolonat iar în grupe de câte cinci și au ajuns în lagărul propriu-zis, înconjurat de un șanț și încercuit cu sârmă ghimpată.
În lagărul F, alături de romi
În interiorul lui, erau mai multe barăci. „Era lagărul F, unde am găsit țigani din Austria și din alte țări din Europa. Tata, fiind originar din Bandul de Câmpie, de lângă Târgu Mureș, în copilărie se juca cu romii și rupea țigănește și a început să vorbească cu ei. Aceștia erau foarte mirați cum știe un evreu limba lor. Atunci, tata le-a spus o poveste: că «mama cu tata s-au încurcat și, mă rog, a ieșit el»“. Erau înghesuiți cam 1.500 de oameni într-o baracă de 500 de oameni. Aici a realizat că viața lor atârnă de un fir de păr și că fiecare zi trăită este o victorie.
Otto Fülop retrăiește coșmarul acelor ani când moartea era mai puțin groaznică decât viața. A trecut prin patru lagăre. La Auschwitz a stat aproximativ opt luni. Au fost 240 de zile de luptă cu viața. Sau cu moartea. Dar a scăpat de fiecare dată de selecțiile care îi duceau pe unii la crematoriu sau la gazare și pe alții îi lăsau să mai trăiască o vreme în iadul de pe pământ. Cât timp a fost în lagăr, niciodată nu a mâncat cât să-i adoarmă foamea. „La început nu aveam nici gamele. Când am făcut rost de o gamelă și o lingură a fost o victorie. Primeam un fel de amestec de carne stricată, cartofi, nu știu ce era acolo. Stăteam la rând să primim mâncare. Mă uitam la cel de lângă mine și număram câte înghițituri făcea. Pe urmă îmi dădea mie gamela. Făceam gălăgie dacă avea mai multe înghițituri. La Mauthausen am făcut rost de o piele de cal. Cât am ronțăit eu la pielea aia... Nu puteam să înghit, dar rodeam la pielea aia… sau când a fost evacuat lagărul Mauthausen rupeam rapița și rodeam la ea ca animalele. Niciodată nu am fost sătul“, își amintește el.
Selecțiile lui Josef Mengele
Atunci, în lagăr, a aflat de Josef Mengele, numit şi „Îngerul Morţii“, medic-şef al SS la Auschwitz, care hotăra cine trăiește, cine moare și cine face parte din experimentele sale. „Lagărul F, unde făcea Mengele experiențele, era despărțit de al meu de o sârmă. Vedeam plimbându-se prin curtea lagărului pitici, cocoșați... Aflasem că face experimente atât pe copii, cât și pe deținuți cu ochi albaștri. Mai aflasem că încerca să descopere cum se poate ca nemțoaicele să rămână însărcinate cu gemeni, pentru ca rasa lor să fie perpetuată, după război mai ales“.
El, fiind un copil destul de bun la sport, când auzea că vine Mengele în lagăr să facă selecții, se ascundea prin cotloane sau pe unde vedea cu ochii. Cum la selecțiile pentru muncă era mereu respins, îi era teamă să nu fie trimis direct la moarte sau să ajungă pe mâna criminalului din lagărul nazist. „Prin cinci-șase selecții pe care le făcea personal am trecut și eu. Ne dezbrăca până la brâu și, dacă se vedeau oasele la coaste și erai slăbit, erai condamnat deja la moarte. La una dintre selecții n-am mai putut scăpa. Era acolo un teren de fotbal unde nu se juca fotbal, evident. Acolo ne-a adunat și mai mari și mai mici, a luat un tânăr și pe poarta de fotbal a băgat o șipcă. Și fiecare treceam pe sub șipcă. Dacă nu ajungeam la șipcă, nu te mai dezbăca, erai selectat. Atunci am fugit și am urcat pe grinzile care susțineau acoperișul. Pe acoperișul barăcii m-a văzut paza. Și am început să fug pe baracă ca să păcălesc paza. Unii strigau să mă lase în pace, dar pe naiba. Eu, din fugă, ca pisica am sărit, dar m-a prins și m-a adus înapoi. Toți cei selectați am fost duși într-o baracă. Țin minte că avea numărul 21 și înăuntru erau doar lămpi mari. Urmau să vină camioanele să ne ducă la crematoriu. Era seară. Ne-a așezat câte cinci. Ce mi-a venit mie în cap? M-am așezat în primii cinci. La un moment dat s-a creat o hărmălaie la ușă, încerca cineva să salveze pe altcineva. Atunci, cel mai bun prieten m-a prins de mână și m-a tras afară. Am intrat într-o baracă unde erau evrei polonezi și aceștia m-au ascuns în pături. Seara, a venit paza care căuta să completeze numărul de oameni duși la moarte, unul fugise și nu mai era numărul complet. Dar am scăpat și de data asta. M-am umflat ca să creadă că sunt mai mare și mai voinic decât păream și așa am scăpat din nou“. Așa a trăit opt luni la umbra camerelor de gazare și a crematoriilor.
Dar nu doar selecțiile lui Mengele te trimiteau la moarte, ci și abuzurile și bolile. La orice nemulțumire, răspunsul era bătaia. Apoi, erau bolile care exterminau evreii în lagăr. „Eu n-am fost niciodată bolnav. Știam că dacă ajung la infirmerie eram mort. Mulți se sinucideau. Erau foarte multe femei care credeau că libertatea va fi pe lumea cealaltă. Puneau mâna pe gardul electric și mureau electrocutate. Nemții le lăsau acolo mult timp ca să ne sperie“.
Otto spune că tot timpul cât a stat în lagăr a avut o credință. „Nu eram religios, dar spuneam de zeci de ori rugăciunea noastră, a evreilor. Mai aveam și voință. Fiecare zi de supraviețuire era o victorie asupra dușmanului și eram convins că eu voi scăpa“.
DRUMUL MORȚII
„Am mers cu zăpada până la genunchi, cu picioarele înfășurate în hârtie“
Cea mai mare durere a fost despărțirea de tatăl său în lagăr. „În lagărul A se făcea apelul, în care eram numărați. Numere, că nu aveam nume. Venea un ofițer german și cu șeful barăcii ne număra. De acolo mai știu ceva în germană... Se oprește la mine: «Câți ani ai?». Eu aveam 13 ani și câteva luni. Eu zic neamțului că 16 ani. La ei erai bun la muncă după ce împlineai vârsta de 16 ani. Am mai văzut că așa mai scăpaseră câțiva copii care mințiseră în privința vârstei. «Văd că toți ziceți că aveți 16 ani, dar noi știm că nu aveți, noi avem toate documentele și dacă se dovedește că nu aveți 16 ani, toată familia va fi împușcată». Atunci, tata mi-a zis să recunosc ca să nu omoare toată familia. Ultimele lui cuvinte au fost: «Dacă scapă unul dintre noi, să spună lumii ce s-a întâmplat aici». De atunci nu l-am mai văzut“.
Nu se știe după ce considerente, Otto a fost dus în lagărul D, unde erau cazați cei care lucrau la crematoriu și goleau trenurile. După câteva zile, în lagăr a izbucnit un focar de scarlatină. „Lângă mine erau toți bolnavi, dar eu n-am luat. Dimineața veneau medicii germani, ne puneau să ne dezbrăcăm și se uitau dacă nu avem pete roșii“. După ce a supraviețuit și scarlatinei, a fost dus iar în lagărul plin de romi. „Aici am asistat la lichidarea lor, în luna august. Știau unde vor fi duși și nu voiau să intre în camioanele care îi așteptau. Ei erau și cu copiii, și cu femei și cu tot. Au adus câini și doar așa au reușit să-i ducă pe toți la moarte“, spune Otto, martor al acelei scene care l-a marcat pentru tot restul vieții. A trăit în lagăr orori pe care un om nu poate să le cuprindă în mai multe vieți, dar spune că niciodată nu s-a gândit să se sinucidă. „Știam că voi scăpa de acolo“.
Ultimul sfat al mamei
Nici mama sa nu a scăpat din lagăr, sfârșindu-se la camera de gazare. „Știam că a scăpat de prima selecție care s-a făcut pe peron și a fost dusă în lagărul C, și în 1944, la o selecție de 10.000 de femei, s-a numărat și ea printre ele. Dar până să moară, am reușit să iau legătura cu ea. Între lagărul C și D era un drum îngust. Eu vedeam selecțiile de pe platformă din lagărul meu. Și pe acest drum treceau oamenii care erau duși la lichidare. Ei habar n-aveau, dar acolo erau duși. De la cel care golea vagoanele am făcut rost de un creion și am scris pe o piatră că o caut pe mama și am dat numele ei. Cineva i-a dus mesajul. Așa am găsit-o pe mama. Ea era cam mioapă. A venit la sârmă și am văzut-o. Nu știu dacă și ea m-a văzut, însă mi-a răspuns la mesaj. Ca orice mamă, mi-a scris să păstrez o porție de pâine pentru a doua zi. Și de atunci n-am mai văzut-o“.
Tot în acest lagăr a fost și însemnat cu numărul B 14849. „Mi-au făcut acest număr doi slovaci, înainte de evacuare, dar nu toți evreii au primit un număr. Dar eu, în acel moment, aveam dovada că am fost acolo. Din acel moment, eu am devenit un animal. În lagăr, un câine era mai prețios ca un om. Era dresat, mângâiat, primea mâncare bună“.
„Nu știam că eliberarea va fi cu pușca“
Copilul care se maturizase peste noapte a reușit să supraviețuiască la Auschwitz până la evacuarea lagărului, în ianuarie 1945. După ofensiva armatei ruse pe Vistula-Oder, germanii au început evacuarea finală a lagărului, mutând de la Auschwitz aproximativ 56.000 de prizonieri. Printre ei se afla și Otto. Concomitent, au fost detonate crematoriile și arse documentele.
Mii de evrei au fost trimiși pe ceea ce s-a numit „Drumurile morții“. „Pe la 25 ianuarie, ne-a adunat pe platforma lagărului, ne-a încolonat și ne-a spus că cine nu poate merge să rămână pe loc. Nemții n-au mai avut haine vărgate și ne-au dat haine confiscate din trenuri. Nu știam că eliberarea va fi cu pușca. Drumul libertății a fost crunt când am plecat prin câmpia poloneză, într-un ger cumplit, nu cum e gerul de acum... Am mers așa vreo șase kilometri, cu zăpada până la genunchi. Eram slabi, cu ceva cârpe noi, unii cu picioarele înfășurate în hârtie. În ambele părți eram păziți de trupe SS, cu câini alături. Fiindcă eram ultimul transport, drumul era plin de oameni împușcați, cu capetele făcute praf, care nu mai putuseră să meargă. Eu știam că dacă mă opresc, asta mă așteaptă. După eliberare, am aflat că peste 16.000 de oameni au murit pe acest drum“.
Pe „Drumul morții“ a mers alături de un băiat de la Târgu Mureș, care a murit ulterior, cu unul de la Budapesta și cu doi tineri din Slovacia. „Am rezistat. Am avut câte o pâine la noi, iar noaptea am dormit într-un saivan. După două zile de mers am ajuns într-o gară. Acolo ne-au îmbarcat într-un tren cu vagoane deschise. Când am trecut prin orașul Brno, patrioții cehi ne-au atacat cu chifle. Nu cădeau toate în vagoane. Atunci, noi le strigam că aici sunt copii, ca să ne mai arunce“.
Așa au ajuns în lagărul de concentrare Mauthausen. În acest lagăr nu mai era nimeni gazat. Acolo mureau din cauza muncii istovitoare la carierele de piatră. Cei care erau bolnavi au fost selectați din prima, fiind însemnați cu un creion chimic. Cum pe drum băiatului din Târgu Mureș i-au degerat picioarele și, prin urmare, nu era bun de muncă, a fost selectat, și Otto nu l-a mai văzut de atunci.
Păziți de soldați bătrâni din Wehrmacht
După vreo patru zile, de la Mauthausen i-a dus pe evrei la o filială a lagărului, care se numea Melk, la o filială unde deținuții construiau o fabrică de rulment subterană. Aici nu mai erau păziți de soldați SS, ci de cei din Wehrmacht. Acolo, alături de câțiva copii polonezi care nu erau evrei, și despre care nimeni nu știe ce căutau acolo, și de alți cinci ruși, Otto a fost trimis la bucătărie să spele legumele. „Șeful nostru era un bătrân ceh, dar nemții pentru noi erau Dumnezeu. Când treceau pe lângă noi îi salutam și ne scoteam șapca. Nu ne puneau să salutăm cu salutul nazist. Așa am trăit câteva luni într-o fostă cazarmă austriacă de unde vedeam cum trec vapoarele pe Dunăre. Faptul că eram la bucătărie, faptul că nu eram duși la muncă pe ploi și vânt cred că ne-a ajutat să supraviețuim“. După trei luni, i-a dus iar la lagărul Mauthausen, unde evreii au fost separați de restul deținuților și băgați alături de detașamentele de muncă. După câteva săptămâni, rușii au spart frontul și pe deținuți i-au încolonat iar spre a-i duce în centrul Germaniei. „Nici aici nu aveam pază SS, ci soldați bătrâni din Wehrmacht. Puteam să fug, dar ce să fac că nu știam limba...“.
După câteva zile de mers pe jos au ajuns la Gunskirchen, un oraș din statul austriac Austria Superioară, unde au fost din nou închiși. Aici nu mai exista ordinea germană și fiecare își făcea rost de mâncare cum putea. În schimb, altă nenorocire avea să trieze evreii: tifosul exantematic. „Singura preocupare a mea, a băiatului de la Budapesta și a celor doi din Slovacia era supraviețuirea, despăduchierea. Dacă ridicam un picior nu aveam unde să-l mai pun înapoi. În stânga și în dreapta erau numai morți, dar uite, eu nu m-am îmbolnăvit“.
După vreo trei săptămâni cât timp ei s-au luptat cu păduchii, la 4 mai, când începuse să se întunece, s-au auzit niște împușcături și au văzut că paza germană a fugit. Dimineața, Otto, alături de copilul de la Budapesta și cei doi adolescenți din Slovacia au ieșit pe poarta lagărului. „Nu mai era nimeni de pază. Am pășit pe drum asfaltat aproape de poarta lagărului. Pe acel drum erau mulți deținuți din alte lagăre și prizonieri de război. Cu toții mergeau ca oile. La un moment dat, lângă noi au oprit niște camionete americane, iar acești tineri soldați ne-au aruncat ciocolate și pachete de țigări desfăcute, ca fiecare să apuce. Nu am mâncat cât să mă satur, că îmi era frică să nu mor. Stomacul meu nu mai era obișnuit cu mâncare“.
„Istoria este plină de vitejia celor care au luptat pentru libertate“
Otto nu știa dacă era sfârșitul războiului, dar era liber. „Eu nu pot să descriu – că nu sunt poet – ce înseamnă libertatea. E cel mai sfânt cuvânt. Istoria este plină de vitejia celor care au luptat pentru libertate. Eu dau copiilor cărora le vorbesc un singur exemplu: ghetoul de la Varșovia, care pentru mine a rămas un simbol. Oamenii de acolo s-au răsculat. Ei știau că vor fi exterminați, că nu vor putea ține piept armatei germane până la infinit, dar au vrut să moară în picioare, nu ca niște sclavi“.
De departe, cel mai mult au avut de suferit evreii. „Eu la Auschwitz am vorbit toate limbile. Eu am găsit acolo și francezi, și italieni, și greci și adventiști, care mergeau la moarte pentru că nu voiau să pună mâna pe armă. Plecau la moarte cântând și sperau că ajung nu știu unde. Dacă francezii erau ținuți acolo ca să fie mai târziu sclavi, noi, evreii, de acolo nu mai scăpam. Era lichidarea finală. Noi și țiganii am fost aleși pentru soluția finală“. Spre exemplu, spune el, nu s-a întâlnit niciodată în lagăr cu rudele tatălui din Târgu Mureș. Când veneau transporturile la Auschwitz, nu mai selectau evreii și de pe peron îi duceau direct la crematoriu.
Jucau fotbal cu americanii
După ce a fost eliberat, câteva zile a stat, alături de alți evrei, în curtea unui bloc din Wels, unde a întâlnit și români prizonieri luați de nemți, care stăteau în subsolul clădirii. De acolo, americanii i-au dus într-un bloc, căruia ei îi ziceau tot „lagăr“, și peste puțin timp, au trimis autobuze în care Otto și prietenii săi au fost urcați și duși la Sanatoriul Schalerbachbaden. Avea doar 30 de kilograme, însă cât timp a stat la sanatoriu s-a mai întremat puțin. Americanii veneau mereu la ei și se interesau dacă aveau mâncare și dacă le trebuia ceva. După ce au ieșit din sanatoriu, au fost duși într-o baracă, iar de mâncare le făcea un român, Lazăr. Timpul liber și-l petreceau alături de americani, toți tineri, cu care jucau fotbal.
Acum, a venit momentul ca fiecare să plece acasă. „Puteam să plec oriunde în Europa, în Elveția și în Suedia sau până în Palestina. Dacă știam că tatăl meu nu mai e, nu mai veneam acasă. Eram ca un copil singur pe lume. Era nostalgia pământului natal. Îmi doream măcar să văd foștii colegi de școală, care nu aveau nicio vină pentru ceea ce ni se întâmplase nouă, evreilor“.
Vodca, biletul de trecere
Românii au trebuit să se descurce singuri și pe drumul de întoarcere. Pe cehi și pe unguri îi așteptau autobuzele care să-i ducă acasă. Pe români, nu. Aici a cunoscut un tânăr din Carei, Ladislau, supraviețuitor în detașamentele de muncă. Împreună au decis să se întoarcă în țară. Cu hrană primită de la populația austriacă, au ajuns la granița Lintz pe Dunăre. Într-o parte erau controlați de americani, în cealaltă parte de ruși. „Am vrut să trecem. Înaintea noastră a trecut un grup tot din lagăr, dar rusul i-a respins. Nu știam ce să facem, că nici nu știam rusește. Am urcat în tramvaiul care trecea granița. Rusul îi dădea jos pe cei care nu aveau documente. Noi aveam doar eliberarea din lagăr. La un moment dat, îl aud pe prietenul meu că le zice rușilor atât: «Vodcă, vodcă». Atunci, rusul ne-a lăsat în pace, și când am coborât, rusul a venit lângă noi și a dus mâna la spate, iar tovarășul meu i-a pus sticla în mână. Și așa am trecut granița“, povestește Otto prima experiență pe care a avut-o cu un soldat rus.
De la Linz, cei doi au mers la comandamentul rusesc, care le-a eliberat un document ce le permitea să călătorească cu orice mijloc de transport. Și după un periplu prin Viena și Budapesta au ajuns la Cluj, unde a stat o noapte la sora băiatului din Carei. Și-au luat rămas bun, însă Ladislau i-a spus că, dacă nu mai găsește nimic la Târgu Mureș, să se întoarcă la ei. În casa părintească din Miercurea Nirajului, unde el copilărise, locuiau un ungur și nevasta lui, de etnie romă. Toate lucrurile lor dispăruseră. Pe perete, însă, era o poză cu familia sa. A luat-o și a plecat fără să se mai uite înapoi. Fără mama și tatăl său, casa nu mai însemna nimic. Erau doar niște pereți reci.
Libertatea i-a oferit TBC osos
După ce a dormit o noapte la un cămin pentru copii orfani a ajuns la Târgu Mureș, în casa bunicilor. Acolo i-a găsit pe unchiul său, fratele mamei, și pe nevasta sa, care l-au crescut ca pe copilul lor. „Unchiul avea o prăvălie, dar nu m-a pus să muncesc, ci prima lui grijă a fost să mă trimită să-mi completez studiile. Am urmat Liceul romano-catolic «Alexandru Papiu Ilarian» din Târgu Mureș, apoi, în vreme ce eram la Colegiul «Bolyai» din Târgu Mureș, m-am îmbolnăvit de TBC osos. Așa am ajuns la București, unde m-a luat o altă mătușă, spunând că în Capitală sunt medici mai buni. Eu eram slăbit. Era un doctor Iamandi de la Policlinica CFR și a zis că el mă face bine, aducea medicamente, venea acasă și uite că m-a făcut bine, acuma doctorii spun că nu am niciun semn că aș fi avut o astfel de boală“, povestește Otto cum a ajuns să trăiască în București.
Aici a urmat cursurile unei școli profesionale și o vreme a lucrat în producție la fabrica de prelucrat cauciucuri. Directorul fabricii a vrut să-l trimită la facultatea muncitorească, dar nu avea vechime și a pierdut și acest tren. Și-a desăvârșit, într-un final, studiile. După ce a dat examenul de Bacalaureat a urmat cursurile Facultății de Istorie la seral. A renunțat de mult la visul de a deveni medic. „Mătușa din București era tot casnică și mai avea un băiat. Familia era modestă, dacă alegeam Medicina, trebuia să merg la cursuri. Așa, am urmat facultatea la seral. Inițial, m-am înscris la Limba Română, dar m-am gândit că la sintaxă o să-mi fie greu și am dat din nou examen la Istorie. Acolo nu se mai cerea sintaxă și la istorie eram bun. Așa am devenit eu profesor de istoria modernă și contemporană a României și o vreme chiar am predat această materie“.
Dar a ales apoi Crucea Roșie, unde a lucrat la educație sanitară. „Se făceau broșuri și trebuia să luăm legătura cu medici care să scrie pe o anumită temă. A fost ocazia când am putut să ajut mulți oameni. Le făceam rost de cârje, dar le aduceam și medicamente din străinătate“. Otto Fülop s-a căsătorit cu Rodica, o tânără care nu era evreică, și au rămas împreună 66 de ani. Au un fiu, Adrian, care le-a dăruit doi nepoți: pe Mihnea și pe Andrei.
Promisiunea făcută tatălui, respectată zi de zi
Supraviețuitorul și-a ținut promisiunea făcută tatălui în lagărul de la Auschwitz, de la a cărui eliberare s-au împlinit 80 de ani: cât va trăi, va spune lumii ce s-a întâmplat acolo. Periodic, se întâlnește cu copii de toate vârstele cărora le povestește iar și iar grozăviile trecutului din care el a ieșit supraviețuitor. „Le spun că au obligația să aibă grijă ca istoria să nu se mai repete. În lagărul de la Auschwitz, considerat a fi cel mai mare cimitir fără cruci, au murit peste un milion de oameni. Peste 150.000 au fost copii. Acești copii, dacă trăiau, ar fi fost oameni de știință, medici, profesori, filozofi, cosmonauți…“.
Se încarcă comentariile...
