Cum a fost pregătit Pogromul de la Iași din 1941. Drumul de la ură la unul dintre cele mai mari masacre din istoria României

La 85 de ani de la Pogromul de la Iași, unul dintre cele mai mari masacre din istoria României, reconstituim drumul care a dus la tragedia din iunie 1941. Ani de antisemitism, propagandă și politici rasiale au culminat cu uciderea a mii de evrei și cu „trenurile morții“.

Au trecut 85 de ani de la Pogromul de la Iași. FOTO: USHMM

Iașiul din 1941 n-a fost un accident al istoriei, ci punctul culminant al unei prăbușiri anunțate de mai bine de două decenii. Constituția din 1923 le acordase evreilor drepturi cetățenești depline, dar acestea au început să se restrângă odată cu guvernul Goga-Cuza, din decembrie 1937, și au fost anulate aproape complet prin „legea sângelui“ din august 1940. Între 1 iulie 1940 și 1 iulie 1941, România a trăit trei pogromuri, unul mai cumplit decât celălalt: Dorohoi, București și Iași – suficiente, scriau istoricii Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, „ca să producă o dureroasă fracturare a unei lungi conviețuiri“. Pogromul de la Iași a fost planificat de aceleași structuri care aveau să organizeze și lichidarea evreilor din Basarabia și Bucovina, în cadrul politicii de purificare etnică a regimului Antonescu, cunoscută sub numele de cod „Curățirea terenului“.

Orașul cu 90 de sinagogi

Până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în dulcele târg al Ieșilor trăiau aproximativ 35.000 de evrei, primii urmași ai lui David stabilindu-se aici încă la începutul secolului al XV-lea. Comunitatea a crescut constant: la 1859 ajunsese la aproape jumătate din populația orașului, înființase un spital modern, școli și instituții de ajutorare a săracilor, iar până la finele secolului al XIX-lea Iașiul era, scria intelectualul evreu Iuliu Barasch, un adevărat „oraș israelit“. În 1930, evreii reprezentau circa 30% din locuitori. Majoritatea se ocupau cu comerțul și meșteșugurile, iar cei mai de seamă reprezentanți ai comunității au ridicat construcții care au rămas până astăzi bijuterii arhitecturale: Sinagoga Mare, cel mai vechi lăcaș de cult mozaic din România; Palatul Neuschotz (actualul Restaurant Select), al bancherului Iacob Neuschotz; Spitalul dr. Leon Ghelerter, înființat în 1937, unde medicii ofereau consultații gratuite pentru bolile de plămâni tuturor ieșenilor, indiferent de religie. În grădina „Pomul Verde“ a luat naștere, în 1876, primul teatru profesionist de limbă idiș din lume, prin Avram Goldfaden, iar tot aici, în 1878, Naftali Herz Imber (1856-1909) a compus poezia „Hatikvah“, imnul de mai târziu al Statului Israel, cu influențe din muzica populară românească.

Lazăr Rozin, supraviețuitor al Holocaustului, născut la Iași în 1927, își amintea lumea de dinainte de prăbușire: „Am avut o copilărie lipsită de griji, în care mă jucam în curte cu ceilalţi şase fraţi ai mei“. Aceeași lume avea să se rupă în câțiva ani, pe măsură ce antisemitismul universitar se transforma în politică de stat.

Primele manifestări antisemite: arderea ziarelor „jidovești“

Pericolul pândea din umbră și nimeni nu se aștepta că se ascundea chiar în mediile studențești, acolo unde erau oameni educați și învățați. Prin al treilea deceniu al secolului al XX-lea, în mediul universitar au început să predomine discursurile antisemite, iar pe acest fond, la începutul anilor 1920, a apărut Liga Apărării Național-Creștine, în fruntea căreia se afla profesorul universitar A.C. Cuza. Tot aici activa și Corneliu Zelea Codreanu, cel care a înființat apoi Legiunea Arhanghelul Mihail. De la discursul antisemit până la acțiunile antisemite n-a fost cale lungă: în 1923 au avut loc primele devastări de locuințe evreiești și a sinagogii din cartierul Păcurari, evreilor li s-a interzis să se înscrie la anumite facultăți, iar mai târziu au fost înlăturați din barourile de avocați, ale căror președinte era scriitorul Ionel Teodoreanu, fiind vizați și pentru a se suprima „concurența evreiască“ în cariera medicală. Presa antisemită și-a sporit tirajul, dar și agresivitatea: în 1936-1937, tineri naționaliști au ars ziarele „Adevărul“ și „Dimineața“, considerate evreiești, în vreme ce alte publicații anunțau: „Nu cumpărați ziarele Adevărul și Dimineața“ și „Români, înțelegeți suprema poruncă a vremii. Nu mai cumpărați ziarele jidovești. Sprijiniți presa naționalistă. E ceasul suprem al redeșteptării. Nu mai dormiți, amețiți de slugoii jidanilor“.

Evrei ucisi în Iași în 1941. FOTO: USHMM

Avram Bercu, evreu ieșean care a supraviețuit masacrului, își amintea cum a început, cu ani buni înainte, înfometarea comunității: „Din anul 1938, am început să simt teroarea regimului din România, care începuse să se apropie de Germania Hitleristă. (...) Mi-au concediat copiii de la serviciu, iar eu nu mai lucram meseria, eram sărac de tot. Ca să nu pierim de foame, copiii au intrat să lucreze clandestin cu jumătate de salariu, iar eu m-am ocupat cu vinderea laptelui tot clandestin“. Alți evrei ieșeni au plătit cu viața chiar înainte de pogrom: „Legionarii au aruncat o grenadă după mine şi soţie. Pe ea au nimerit-o drept în cap şi i-a retezat capul. Eu am înmormântat-o fără cap“, mărturisea David Smil Leib.

Când mareșalul Ion Antonescu a venit la putere, în 1940, numit prim-ministru de regele Carol al II-lea prin decret regal, era convins că Hitler va câștiga războiul. Guvernul său era format din legionari conduși de Horia Sima, iar România a devenit, pentru nici jumătate de an, Stat Național Legionar. Au apărut legi discriminatorii după modelul nazist, iar prigoana evreilor s-a înăsprit: aceștia nu mai puteau fi proprietari de imobile, iar în octombrie 1940 bunurile lor funciare au fost naționalizate; au fost excluși din serviciul public și din armată şi magistratură. Prin decretul-lege din 9 august 1940 au fost interzise căsătoriile dintre etnici români și etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule.

Moartea de la Chestură

La 19 iunie 1941, un ordin al Ministerului Propagandei Naționale cerea identificarea „jidanilor, a agenților comuniști şi a simpatizanților“ și interzicerea circulației acestora. Pe 22 iunie, în prima zi de război, când armata germană și cea română au început campania din Est, urmărind recucerirea Basarabiei și Bucovinei, au fost lipite în Iași afișe ce instigau la pogrom, culpabilizându-i pe evrei pentru presupusa colaborare cu bolșevicii. Odată cu atacurile aeriene sovietice din 24 și 26 iunie, autoritățile i-au învinuit pe evrei de complicitate cu aviatorii sovietici, pretinzând că civili evrei le ghidau bombardamentele prin semnale luminoase. Orașul, bombardat la 22 iunie fără pagube de proporții, era deja măcinat de această psihoză întreținută chiar de autorități.

Aceasta era starea de spirit în Iași când, în după-amiaza zilei de 27 iunie 1941, Ion Antonescu i-a telefonat colonelului Constantin Lupu, comandantul Garnizoanei Iași, și i-a ordonat „să curețe Iașiul de evrei“. În noaptea de 28 spre 29 iunie, civili, polițiști, soldați români și germani i-au scos pe evrei din case, i-au bătut, apoi, cu mâinile ridicate, plini de sânge și disperați, au fost mânați cu patul puștii spre Chestură. În dimineața de 29 iunie erau strânşi în curtea Chesturii câteva mii de evrei. În doar câteva ore, o mare parte au fost uciși și aruncați în gropi săpate dinainte, în cimitirul evreiesc, dar și la periferia orașului. Culmea sorții: Chestura funcționa într-un imobil construit în 1896 chiar de evrei. Nici după 85 de ani nu se găsește vreo explicație logică pentru acest masacru. Ordinul invoca lichidarea evreilor care ar fi tras asupra unui soldat – în realitate, în curtea Chesturii se aflau oameni fără apărare, copii și femei, bătrâni și tineri.

Oamenii mureau pe capete în trenurile morții. FOTO: USHMM

Tâmplarul Moise Meer (zis Segal), de 59 de ani, a fost ridicat din casa sa de un grefier al Tribunalului Iași, Constantin Gongu, venit împreună cu doi gardieni publici. L-au dus la Chestură fără nicio explicație și acolo a fost împușcat. Ulterior, Gongu s-a lăudat la un pahar de vin că l-a omorât pe Meer și că îi va lua casa. Ceasornicarul Sulem Iancu Zborover a fost scos din casă, împreună cu fiul Samoil, contabil la Banca de Credit, cu soția Esse și cu fiicele Carolina și Clara, de un militar german însoțit de trei jandarmi români. Samoil, de 32 de ani, a murit în „trenul morții“ spre Podu Iloaiei; ceilalți membri ai familiei au fost eliberați, ca prin minune, din curtea Chesturii, după ce fuseseră jefuiți – întorși acasă, l-au găsit chiar pe Gongu jefuindu-le locuința. Ițic Marcu Bodingher, contabil, a fost scos din casă duminică, 29 iunie, la ora 6 dimineața, de un gardian public și un militar, împreună cu soția și fiul. Soției și copilului, Martin, de 12 ani, li s-a dat drumul. Marcu a fost urcat în „trenul morții“ spre Podu Iloaiei, unde a murit a doua zi. Martin Bodingher avea să devină, mai târziu, un intelectual cunoscut în România, filosof, bibliolog și istoric al religiilor. Sunt doar câteva destine frânte în acele zile, făcute publice de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.

„Urcaserăm 137 în vagon. La destinație am mai ajuns 8“

Supraviețuitorii au fost îmbarcați, în dimineața de 30 iunie 1941, în două trenuri cu vagoane de animale. Primul ar fi trebuit să ajungă la Târgu Frumos, dar unitatea germană de acolo nu a fost de acord, temându-se de un nou pogrom; așa a ajuns spre Călărași, cu peste 2.400 de evrei înghesuiți în 33 de vagoane folosite înainte pentru transportul carbidului. Ușile au fost bătute în cuie, ferestrele astupate cu scânduri, iar din cauza căldurii și a lipsei de aer oamenii au înnebunit mai întâi și apoi au pierit. Drumul a durat șase zile, cu opriri doar pentru a fi aruncate trupurile celor morți: Târgu Frumos, Mirceşti, Săbăoani, Roman, Mărăşeşti, Inoteşti. Numai 1.011 persoane au ajuns în viață la Călărași. Al doilea tren, spre Podu Iloaiei, a parcurs 20 de kilometri în opt ore.

Iancu Zuckerman (Țucărman) avea 19 ani când s-a născut, practic, a doua oară, fiind îmbarcat în acest tren. „Am fost puşi să mergem cu mâinile ridicate, ca nişte criminali. Ţin minte că la mâna stângă aveam un ceas şi un plutonier major m-a lovit peste faţă şi mi-a smuls ceasul de la mână zicându-mi: «Mă, jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el». Nu trebuia să fii mare filosof ca să-ţi dai seama că pornim pe un drum fără întoarcere“, își amintea el. „În vagonul meu am numărat 137. Apoi s-au închis ușile. Era un vagon de vite. Pe jos era balegă peste care se turnase var nestins. Trenul a pornit cu obloanele trase. Am mers nouă ore, după cum am apreciat eu, pentru că nu mai aveam ceas. Din 10 în 10 minute trenul se oprea“. În jurul lui era numai moarte: „Îi stivuiam unii peste alţii, ca pe nişte lemne, şi îi foloseam pe post de scaune“. Trenul a ajuns la Podu Iloaiei. „Urcaserăm 137 în vagon. La destinație am mai ajuns 8“, spunea supraviețuitorul. Cei vii au fost cazați în sinagogi, la rude sau la cei care aveau nevoie de muncă: „Eu am ajuns la o rudă îndepărtată. Nu m-a mai recunoscut. M-a întrebat: «Mă, tu eşti Iancu?»“.

Evrei uciși pe străzile din Iași. FOTO: USHMM

O treime din populația evreiască din Iași a murit atunci. Pogromul de la Iași, spune istoricul Adrian Cioflâncă, a fost cel mai mare masacru din România modernă: „Tragedia din Iaşi a schimbat brutal profilul demografic, social, economic şi cultural al Iaşiului, un oraș în care evreii reprezentau până atunci jumătate din populație“.

Viorica Agarici, singura lumină

În toată această pată neagră pe istoria României, a fost o lumină: Viorica Agarici, o femeie educată la un pension din Paris, care în 1941 era președinta Filialei Crucii Roșii din Roman și care, în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, a oprit în gară unul dintre „trenurile morții“. Martorii au povestit că femeia s-a dus în fața trenului ale cărui vagoane erau pline de cadavre și de muribunzi și a spus că trenul va pleca așa din gară doar cu prețul vieții ei. „M-am dus la gară. Am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie să dăm apă la oameni. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei, i-am spus: «Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea». D-sa mi-a spus că nu poate dispune singur, ci trebuie să întrebe un superior. Ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa d-l general Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul era oprit şi am spus că avem ordin să dăm apă la oameni“, a declarat ea Tribunalului Poporului din Bucureşti, în 1945. Apoi a dat ordin să se igienizeze și să se dezinfecteze vagoanele, precum și să se acorde primul ajutor tuturor celor care aveau nevoie.

Peste o treime din populația Iașiului a fost omorâtă în iunie 1941. FOTO: USHMM

Trecut reînhumat

În octombrie 2010, o echipă a Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel“, plecând de la documente de arhivă și mărturii ale unor localnici, a descoperit o groapă comună în Pădurea Vulturi, comuna Popricani, județul Iași: 36 de victime civile – 12 copii, 9 femei, 15 bărbați, cu vârste între 1 an și 80 de ani. Faptele au fost cercetate de Parchetul Militar Iași, în dosarul 271/P/2010, și de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București, în dosarul 12/P/2014. În iunie 2019, o nouă echipă a găsit, în apropiere, a doua groapă comună, cu aproximativ 22 de victime civile. Ipoteza cea mai probabilă este că erau evrei luați din Sculeni, Republica Moldova, și duși în interiorul României de Regimentul 6 Vânători, în timpul „Operațiunii Barbarossa“ (numele de cod folosit de Germania nazistă pentru invadarea URSS, declanșată la 22 iunie 1941).

La ceremonia de comemorare a 85 de ani de la Pogromul de la Iași, pe 28 iunie 2026, rămășițele din cele două gropi din Pădurea Vulturi vor fi înhumate în Cimitirul Evreiesc din Păcurari, vizavi de gropile comune unde au fost îngropate celelalte victime ale pogromului.