Interviu Cum a ajuns la putere extrema dreaptă în România și ce au însemnat primele zile ale Statului Național-Legionar. „A fost un haos în economia națională“
01940 a fost un an negru pentru România. După ce își pierduse mare parte din teritorii, printre care Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord, pe 14 septembrie țara era îmbrăcată militărește și se declara Statul Național-Legionar. Cu generalul Ion Antonescu, ca prim-ministru cu puteri depline, și Horia Sima, liderul Mișcării Legionare, ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, timp de 138 de zile, până pe 14 februarie 1941, țara era cuprinsă de violență, răzbunare, represiune.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Florin Müller, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității București, specialist în ideologia regimurilor și mișcărilor de natură dictatorial-totalitară, a explicat cum s-a aprins focul mistuitor al extremei drepte în România, cum s-a format Mișcarea Legionară și care a fost contextul în care a ajuns la putere. De asemenea, el vorbește și despre relația dintre legionari și ultimii doi regi ai României, Carol al II-lea și Mihai I, precum și despre primele schimbări pe care le-au făcut extremiștii când au preluat conducerea României.
„Weekend Adevărul“: Cum s-a format extrema dreaptă la începutul anilor ’20, în condițiile în care Marea Unire abia se realizase și România căpăta un nou statut?
Florin Müller: Marea Unire este un proiect al statului român, al Vechiului Regat, un proiect împlinit, realizat, și care cumva lăsa în suspensie ceea ce s-a numit „statul național unitar“ sau Națiunea Română. Deci statul-națiune fusese creat. Cam asta ar fi foarte pe scurt ceea ce a însemnat 1 Decembrie 1918. Bineînțeles, nu putem vorbi, desigur, de 1 decembrie, despre realizarea în sine a statului național unitar. Este un proces foarte lung, care din punctul meu de vedere continuă și în zilele noastre. Cert este că statul, așa cum era el conceput din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de când mișcarea națională a devenit tot mai accentuată în Europa de Sud-Est și Centrală, era un proiect realizat – geografic, al frontierelor, al încorporării minorităților românești din fostele provincii. De ce apare extrema dreaptă? Este aparent o contradicție, pentru că dacă marile probleme ale statului-națiune fuseseră realizate, de ce apare acest radicalism care a câștigat în următorii 20 de ani un suport popular foarte consistent? Trebuie spus că extrema dreaptă și ceea ce va deveni în anii următori, mai ales în anii ’30, fascismul, constituie o problemă apărută după Primul Război Mondial, deci nu trebuie să căutăm neapărat rădăcini istorice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, chiar dacă unele repere pe care le voi menționa au existat. Deci fascismul și extrema dreaptă în general sunt creații ale unei societăți de masă, realizate în linii generale după Marele Război. Este vorba de o masificare a democrației, de o transformare a democrației cenzitare într-o democrație universală sau bazată pe votul universal, care permite ascensiunea fascismului. Deci acesta este un paradox. Fascismul, fiind un adversar i reductibil al democrației, se naște în interiorul democrației de masă. Cauza specifică a extremei drepte, a ceea ce numim noi extremă dreaptă, adică Liga Apărării Naționale Creștine și mai târziu Mișcarea Legionară, este constituită de problema antisemitismului, o o chestiune veche în România. Însă antisemitismul nu este singura cauză a fascismului, în general în Europa și chiar și în România anilor ’20-’30.
Antisemitismul și anticomunismul, punct de plecare
De ce se radicalizează antisemitismul?
Antisemitismul vine cu ceea ce s-a considerat – greșit, din punctul meu de vedere – o problemă nerealizată, și anume acordarea dreptului de cetățenie evreilor din Vechiul Regat și mai mult decât atât, a celor care se refugiaseră din Rusia Sovietică în urma marilor cataclisme sociale generate de războiul civil.
De ce considerați că este o falsă problemă?
Pentru că în mod natural această minoritate evreiască era parte a comunității statului român. Ei trăiau aici de peste 100 de ani. Alții dintre ei aveau rădăcini genealogice. Până în Evul Mediu erau comunități foarte vechi și în chip natural acestea trebuiau să primească dreptul de cetățenie încă de la 1878, după Congresul de la Berlin, lucru care nu s-a întâmplat. Au fost încetățeniri foarte limitate, acordate numai celor care eventual participaseră la Războiul de Independență sau aveau merite speciale din punct de vedere cultural. Deci problema cetățenirii evreilor nu fusese realizată acum prin tratatele de pace. România a trebuit să pună în practică și această problemă rămasă nerezolvată și anume acordarea dreptului de cetățenie minorității evreiești. Extrema dreaptă, A.C. Cuza și grupul de studenți naționaliști și antisemiți din jurul său au marjat exact pe această problemă că, de fapt, minoritatea evreiască este contrară națiunii române, este un factor de dizolvare a națiunii române, este un factor care facilitează și concentrează tendințele comuniste care începuseră să apară în lume, nu mai vorbim de Rusia, unde veniseră deja la putere. Deci s-a creat acest mixaj de antisemitism și anticomunism, care a reprezentat pragul de pornire și de creștere mai târziu al extremei drepte și al fascismului.
Rădăcini comune, drumuri diferite
Care erau principalele idei propagandistice antisemite prin care extrema dreaptă și-a atras simpatizanți?
Acest război propagandistic includea toate clișeele antisemitismului. De exemplu, că minoritatea evreiască este o structură etnică ce pune în pericol în primul rând populația rurală a României, lumea satelor, prin cârciumărit, prin activitățile din zona serviciilor. Totodată, minoritatea vrea că creeze dificultăți micii burghezii intelectuale românești prin acapararea profesiilor liberale – lucru care era fals, pentru că această mică burghezie era conectată mai mult la resursele statului, la serviciile de stat, din armată, din justiție și mai ales din educație. Acestea erau sectoare prioritare în care statul acorda bonificațiile sociale despre care noi vorbim ici, burghezie pe care se construise și ideologia, structura liberală și semi-liberală a statului român după 1877. Deci clișeele lui A.C. Cuza erau absurde, dar au fost asimilate de mediile antisemite, studențești, intelectuale. Deci nu erau o mișcare populară a unor marginali care nu aveau conexiune de nicio formă cu elementele culturale sau educaționale, ci era o mică burghezie care se folosea de acest antisemitism pentru a crea o problemă falsă în societatea românească.
Au existat diferențe în interiorul extremei drepte din România?
A.C. Cuza a fost de fapt un om în interiorul sistemului. El a considerat că acest antisemitism trebuie dezvoltat în interiorul democrației parlamentare și că este suficient ca democrația parlamentară să aplice măsurile antisemite pe care el le dorea. Însă, pentru ca problema antisemitismului să fie rezolvată, Mișcarea Legionară și Corneliu Zelea Codreanu operează prima disjuncție în această problemă esențială, și anume consideră că antisemitismul este o parte a problemei. Rădăcina neo-ideologică fundamentală a fascismului românesc, care este Mișcarea Legionară, trebuie să fie văzută ca reprezentând ostilitatea radicală față de democrație. Deci fascismul este în primul rând antidemocratic și revoluționar, își dorește distrugerea sistemului democratic, dorește distrugerea sistemului constituit de burghezia liberală, a sistemului democrației parlamentare și desigur antisemitismul este un element în interiorul acestei ideologii mult mai radicale și mai dure decât LANC (n.e. – Liga Apărării Național-Creștine, partid de extremă dreapta, înființat în 1923, avându-l ca lider pe A.C. Cuza, profesor universitar, deputat și consilier regal în perioada lui Carol al II-lea).
Asta nu înseamnă că LANC-ul n-avea propriile sale acțiuni absolut condamnabile împotriva ordinii sociale și împotriva minorității evreiești, acțiuni care s-au succedat pe parcursul celor celor 20 de ani de după 1918. Așadar, din punct de vedere ideologic și social cam acestea ar fi taberele profilate. Pe de o parte, LANC, în 1935, se unește cu Partidul Național Agrar și formează un partid ultra-național și radical antisemit, Partidul Național Creștin condus de Octavian Goga împreună cu A.C. Cuza. Deci ramura ardeleană, să spunem a naționalismului ardelean, și antisemitismul și anti-maghiarismul din Transilvania, unită cu ramura aceasta radicală antisemită și naționalistă a LANC-ului din Moldova. Putem spune că antisemitismul tolerat de stat era plasat în interiorul Partidului Național-Creștin.
Știm că și Mișcarea Legionară, mai exact Legiunea Arhanghelului Mihail, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, se desprinde din LANC...
Mișcarea Legionară este radical-antidemocratică, antisistem. LANC, să spunem că este antisemitismul conservator tolerat de stat care dorea ca măsurile antisemite să fie adoptate în interiorul democrației parlamentare. Totodată, Mișcarea Legionară a făcut ceea ce istoricii au numit primii pași în mase, adică au înțeles că simpla demagogie în mediile studențești universitare nu este suficientă pentru a câștiga popularitate, pentru a câștiga sprijin social și, de la începutul anilor ’30, observăm cum se orientează tot mai mult către acțiuni electorale spectaculoase, de foarte multe ori în regiuni rurale sau în zona micilor târguri din Moldova, mai ales zona de apus a Moldovei, județul Neamț, și zona mai de sud, zona de astăzi a Galațiului. Ei adoptă practicile și tehnologiile electorale ale facismului italian și ale național-socialismului german. Unitatea politică este transformată într-o unitate de luptă. Marșul în sine, asemenea unei unități militare, devine norma de educație sau stilul de educație al legionarilor. Legionarii au făcut marșuri de zi, de noapte, deci erau o procedură de educație politică aproape militară. Nu contau discuțiile de club. Ideea era ca legionarii să vorbească mult mai puțin. Una dintre legile lor era legea tăcerii, pe care eu am asimilat-o practicilor din zona lumii interlope italiene.
Ce însemna, mai exact, această lege a tăcerii?
Tăcerea nu însemna doar a nu divulga secretul, ci tăcere pur și simplu, de a nu vorbi foarte mult. Adică natura retorică, expansivă, volubilă, comunicativă pe care o aveau politicienii români în general era repudiată în Mișcarea Legionară. Ea trebuia să fie de fapt o unitate paramilitară care să execute ordinul conducătorului și să trăiască în religia politică a acestui conducător, să câștige masele populare pentru revoluția națională. Revoluția națională care trebuie să fie antidemocratică, antisemită, antisistem și să se realizeze după un vers de-ale lui Radu Gyr „România, ca soarele sfânt de pe cer“. Versul a avut o forță de de comunicare foarte mare, ei nu mergeau foarte mult pe discursurile laborioase, pe tratatele savante care să explice motivele și finalitățile politice ale mișcării legionare, ci mergeau foarte mult pe sloganuri, pe niște expresii cu o putere foarte mare de mobilizare.
Ne puteți oferi și alte exemple de lozinci din discursul legionar?
Una dintre lozincile cu foarte mare putere de mobilizare era „ajută-ți fratele căzut în suferință, nu-l lăsa“. Deci nu trebuia multă retorică să înțelegi că acolo era vorba de o comunitate solidară care urma să acționeze pentru o revoluție națională violentă. Se înțelege clar că îndeamnă la a-ți ajuta fratele căzut în nenorocire, dar nu pe strain, care era, în mod automat, evreul, comunistul, democratul, masonul. Toată această panoplie a haosului și a lipsei de sens era pentru lumea națională, pentru revoluția națională, pentru românitate și așa mai departe.
CODREANU VS SIMA: Misticul și militarul
În prezent, Mișcarea Legionară are două identități, două imagini: Corneliu Zelea Codreanu, figura mistică, conducătorul iubit de oameni, îmbrăcat în costum popular, și Horia Sima, figura militară, mai distant, îmbrăcat în haine ofițerești. Cum se împletesc aceste două portrete în identitatea mișcării?
Da, este o diferență fizică între cei doi, dar totodată sunt și niște lucruri politice, și chiar din punctul de vedere al antropologiei culturale, al gesticii și imaginii conducătorului fascist. Sigur că Zelea Codreanu aparține unui anume tip de conducător fascist, adică conducătorul fascist cinematografic. Pentru publicul românesc de atunci era o prezență fizică foarte impunătoare și foarte expresivă. Și într-adevăr, apare această imagine a lui cu bundița moldovenească, dar și imaginea cea marțială și totodată tristă, pentru că un conducător legionar n-avea voie să fie acaparat de deliciile vieții și viața lui trebuie să fie dedicată Mișcării și României.
Imaginea lui Horia Sima este legată de această iconografie militară. El apare în cămașă verde cu diagonală. Sigur că fizicul nu l-a ajutat să concureze cu Codreanu, dar nu mai erau două imagini în concurență. Mesajul subliminal a fost acela că nu mai contează foarte mult prestigiul fizic, ci dedicația lui totală față de acest ceremonial și această mistică de imagine pe care și-o construiește mișcarea, care nu mai este un partid politic, este de fapt un ordin al unei religii politice în care bărbatul conducător – comandantul, cum îi spunea el și cum i se spunea și lui Horia Sima – trebuie să apară în cămașă verde și cu diagonală. Sunt și câteva imagini ale lui în costum, dar acestea sunt mai curând circumstanțiale.
De ce au ales legionarii această costumație?
Nu este numai o copiere a armatei sau devoțiunea și respectul românilor față de instituția militară. Da, este corect până la un anume punct. Cămașa verde și diagonala semnificau totodată și faptul că armata propriu-zisă era distinctă de Legiune, era impregnată foarte mult de influențe burgheze, de influențe evreiești și ei, legionarii, constituiau de fapt adevărata armată politică a României.
Care era atitudinea armatei față de legionari?
Am găsit și documente, favorabile Mișcării, care arată discuții între ofițeri superiori din Armata română care arată că Armata a stat foarte reticentă, a păstrat foarte mare distanță față de legionari și era de dorit o apropiere față de această armată politică civilă reprezentată de legiune, pentru ca proiectul politic totalitar să fie pus pus în aplicare. Dar Armata a rămas o instituție retractilă față de Legiune. Asemenea fascismelor în general și a comunismului, Mișcarea Legionară a încercat să transforme armata burgheză într-o armată populară, care să fie subordonată totalitarismului, adică controlată de niște civili care impuneau niște reguli semi-militariste în societate și să nu aibă o independență de corp proprie – or, militarii n-au marşat foarte mult pe această chestiune. Comunismul a durat atât și pentru că Armata – aș spune din fericire, totuși, pentru România și pentru Europa de Est, poate cu excepția mai mică a Poloniei – nu și-a luat foarte în serios rolul acesta politic. Ca o notă de sinteză, fascismul și comunismul au reușit să controleze armata și în Germania și chiar și în Italia, iar în România, faptul că Ion Antonescu provenea din interiorul acestui corp conservator și elitist al țării a facilitat.
Regalitatea, legionarii și generalul
Ce ne puteți spune despre relația complicată dintre Mișcarea Legionară și regalitate, mai exact cea cu regele Carol al II-lea?
A fost o relație într-adevăr foarte tensionată. În iunie 1930 (n.e. – când Carol al II-lea își detronează propriul fiu, pe Mihai, și revine la putere), legionarii nu aveau forța să controleze nimic. Apoi lucrurile au mers într-un siaj, adică într-un flux și un reflux pe care le putem explica. Spre exemplu, în decembrie 1933, când este asasinat prim-ministrul I.Gh. Duca, lucrurile au fost foarte confuze din punctul de vedere al atitudinii regimului față de ceea ce s-a întâmplat. Observăm că regele este foarte detașat de fapt față de ceea ce se întâmplase. Moartea lui Duca nu l-a șocat foarte tare. Nu există însă dovezi că regele Carol al II-lea ar fi avut vreun rol activ în pregătirea asasinării lui Duca. Însă el a profitat foarte mult de asasinarea celui mai important demnitar al statului român. Duca fusese unul dintre adversarii restaurației: „Mai bine îmi tai mâna decât s-o întind Uzurpatorului“ ar fi spus Duca foarte plastic și liberalii au fost foarte reticenți față de de restaurați, dar până la urmă au acceptat. Venind la putere în noiembrie 1933 și aplicând jurnalul Consiliului de Miniștri de scoatere în afara legii a Mișcării, Duca practic a intrat în malaxorul violenței legionare, urmând asasinarea sa pe peronul gării din Sinaia.
Totuși, regele avea puterea de a-i pedepsi pe vinovați...
Decizia justiției române este interesantă și creditează ideea că regele a avut de profitat de pe urma acestui asasinat. Autorii asasinatului, cei trei legionari, Nicadorii (Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace), au devenit un fel de sfinți ai Mișcării Legionare. Au fost condamnați la închisoare pe viață, în timp ce autorii morali, inclusiv Zelea Codreanu, au fost absolviți. Dacă regele ar fi dorit cu adevărat să-i lichideze, extindea această pedeapsă și asupra autorilor morali – n-aveau cum cei trei legionari să acționeze singuri, fără acordul lui Codreanu. Aici, Zelea Codreanu dovedea un fel de cabotinism, un fel de lașitate – în general, cam asta era practica în Mișcare: i-a lăsat pe cei trei legionari să-și asume singuri răspunderea, adică acționau pentru Legiune și pentru victoria revoluției legionare fasciste. Deci ruptura între fapte și consecințele faptelor arată o incoerență morală chiar în interiorul violenței fasciste.
În schimb, Carol al II-lea a fost afectat de moartea lui Armand Călinescu, ba chiar putem spune că a răzbunat-o.
Da. El spunea că nu va mai găsi un alt om care să-i fie atât de fidel și de folositor guvernării sale. Dar iarăși apar câteva semne de întrebare, apar lucruri ca în 1933. Moartea lui Călinescu se întâmplase în septembrie 1939. Cum s-a putut ca Armand Călinescu, în plină dictatură, în condițiile în care trecuse la arestarea și la închiderea a zeci de legionari, care implicase într-un proces pe Codreanu, Mișcarea Legionară intrase în ilegalitate, el călătorea prin București într-un automobil cu un singur agent de pază, fără o gardă care să-i asigure siguranța. Armand Călinescu a fost împușcat în zona Spitalului Universitar. Apoi au mers la radio și au anunțat în direct asasinarea lui. Legionarii își asumă răspunderea și pentru crima de la București din septembrie 1939 și din nou conducătorii rămân în afară, rămân nearestați.
După asasinarea lui Armand Călinescu nu au fost împușcați numai legionarii care au participat, gruparea lui Miti Dumitrescu, și au fost asasinați și legionari din închisori, lagăre, spitale militare și chiar în ședințe de județ, legionari care n-au avut nicio legătură cu asasinarea lui Armand Călinescu: în jur de 250 de legionari au fost atunci lichidați. În felul acesta, Carol al II-lea a transmis un mesaj că ruptura lui de Mișcare este iremediabilă că politica statului este categoric antilegionară, că Mișcarea Legionară poate să fie supusă oricărei forme de represiune.
Popularitate de propagandă
Suntem în septembrie 1939, când a început cel de-Al Doilea Război Mondial. Câtă popularitate avea în acel an Mișcarea Legionară și cât a mai câștigat după cedările teritoriale din iunie și septembrie 1940?
E dificil să vorbim de o popularitate a Mișcării Legionare între 1938-1939 și chiar măcar prima parte a anului 1940, pentru că era în ilegalitate. Trebuie să comparăm cu momentul alegerilor din decembrie 1937 când realizează un scor electoral foarte bun pentru istoria lor proprie, anume 15,58% din voturi sunt acordate de electoratul românesc partidului Totul pentru Țară. Forța reală numerică, popularitatea Mișcării între 1938 și 1939 sunt greu de cuantificat, nu avem instrumentele necesare. Totuși, dacă ne întoarcem la rezultatele alegerilor din decembrie 1937, observăm că Mișcarea Legionară făcuse pași importanți în realizarea acestei popularități, totuși rezultatul electoral nu era unul atât de bun cum ne-am fi așteptat. Comparăm cu fascismele din lumea occidentală, cu cel italian și cu național-socialismul german: legionarii se aflau cam la jumătatea votului, procentual vorbind, pe care național-socialiștii îl realizaseră în Germania. Pragurile maxime la naziști erau 32-33% la începutul anilor’30 – interesant este că venirea lui Hitler la putere în ianuarie 1933 vine tot pe un recul electoral al naziștilor, în sensul în care criza economică începea să se închidă. Dacă Hitler ar fi pierdut acest vârf de popularitate de la începutul anilor ’30, existau foarte mari motive ca el să nu mai fi ajuns la putere.
Cât despre Mișcarea Legionară, popularitatea lor trebuie calculată în felul următor: avem 15,58% din voturi. E adevărat că legionarii au crescut foarte mult, dar dacă analizăm și celelalte voturi, observăm că, de fapt, românii au votat în 1937, aproape 56%, cu marile partide – își doreau menținerea sistemului democratic. În septembrie 1940, lucrurile se diferențiază, dar noi nu avem un instrument electoral cu care să măsurăm cu adevărat popularitatea Mișcării Legionare. Sigur că ei au pus în mișcare toate resursele umane de care dispuneau; după cifrele avansate de ei, manifestația din 6 octombrie 1940 a avut peste 100.000 de oameni, ceea ce eu cred că este cam exagerat. Dar este cert că atunci, în septembrie 1940, era un sprijin popular destul de mare pentru Mișcarea Legionară.
Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea abdică, fuge din țară și pe tron urcă fiul său, Regele Mihai I. Cum au ajuns la putere Antonescu și legionarii?
Ion Antonescu a fost numit de Carol al II-lea, pe 5 septembrie, prim-ministru însărcinat cu puteri depline, funcție reconfirmată de Regele Mihai. Regele însă și-a păstrat în atribuții dreptul legal de a numi prim-ministrul, chestiune care a fost folosită la 23 august 1944. Deci dacă vorbim de 23 august, vorbim și de un moment de aplicare a unei prevederi constituționale a statului român, în plină dictatură fascistă. Regele și-a păstrat acest drept de a numi prim-ministrul, deci nu a fost lovitură de stat, ci punerea în aplicare a unui atribut constituțional
De ce a ajuns Antonescu să facă un guvern cu Mișcarea Legionară?
Ion Antonescu nu a vrut de fapt să caute colaboratori cu adevărat în rândul partidelor democratice. El era un general naționalist, antisemit, filo-german, n-avea cum să conducă România – în condițiile forței dominante a Germaniei în zonă și în condițiile Dictatului de la Viena – alături de două partide pro-engleze și democratice cum erau PNL și PNȚ. Deci singura rezervă politică era aceea reprezentată de legionari.
Ce au făcut legionarii în vara de foc a lui 1940?
Între 30 august și căderea dictaturii carliste la 6 septembrie au executat o serie de acțiuni violente asupra instituțiilor statului: prefecturi, poliție în diferite orașe mari din România, precum Brașov sau Constanța. În București, manifestanții au tras împotriva Palatului Regal, deci au creat un capital politic care le-a folosit, pe care l-au folosit atunci când s-a pus problema preluării puterii. Deci ei n-au preluat puterea imediat. Ei au profitat de conjunctura la care contribuiseră de a deveni o forță politică în guvernul de la 14 septembrie.
Antonescu, omul validat extern și intern
De ce l-a ales Carol al II-lea tocmai pe Ion Antonescu pentru funcția de prim-ministru, știindu-i filonul antisemit și german? De ce nu oricine altcineva din alte partide?
Deci, Ion Antonescu era recunoscut și validat de Germania. El era recunoscut ca favorabil și Dictatului de la Viena, era favorabil și unei colaborări cu Mișcarea Legionară – să nu uităm că el fusese martor al apărării în procesul din mai 1938 în favoarea lui Zelea Codreanu. Apoi, reprezenta acele grupuri din Armată care erau anticarliste. De ce Carol nu a apelat la altcineva? Este foarte complicat. Pentru că dacă el ar fi apelat, de exemplu, la generalul Mihail, era posibil ca armata să nu execute, cum s-a și întâmplat până la urmă, ordinele de reprimare a manifestațiilor anticarliste. La începutul lui septembrie, nu au fost numai acțiuni ale legionarilor, au fost și acțiuni ale unor simpatizanți ai marilor partide democratice. În Transilvania, armata era traumatizată de faptul că nu primise ordinul de rezistență – că am fi rezistat, că n-am fi rezistat, este o altă discuție. Regimul carlist și-a pierdut legitimitatea prin faptul că el nu a rezistat întâi în Basarabia, Bucovina de Nord, dar mai ales în Transilvania. Deci Armata nu mai avea cum să fie un sprijin pentru Carol al II-lea, nu mai putea să fie un fel de poliție politică, nu se mai putea folosi de ea ca o forță de represiune împotriva manifestanților.
Apoi, vine Regele Mihai care și-a păstrat dreptul de a numi prim-ministrul. De ce îl lasă pe Antonescu și nu merge pe mâna altui politician?
Regele Mihai nu avea autoritatea de a dicta mișcările de pe scena politică din acel moment. El n-a fost un actor politic al momentului septembrie 1940. Era rege al României, a depus jurământul, numele său apărea pe actele oficiale ale statului român. Dar nu avea creditul politic, nu avea suportul și autoritatea politică pe care le avea Ion Antonescu.
Totuși, avem aceste nuanțe: nu avea încă putere politică, dar avea puterea imaginii de monarh. De ce s-a afișat cu legionarii la diferite evenimente, chiar și comemorări ale membrilor mișcării? Atitudinea lui poate fi considerată de unii un act de validare.
Legionarii au căutat insidios să inducă în opinia publică, prin propaganda lor, ideea regelui legionar. Regele Mihai n-a fost niciodată un rege legionar, nici al Mișcării Legionare și nici un rege al unui stat fascist, ci a fost un rege al României într-o conjunctură de criză foarte grea, foarte dificilă. Nu putem să atribuim Regelui Mihai vreun semn al creditării statului fascist, statului național legionar. Ion Antonescu a căutat să-l țină izolat de treburile politice, l-a trimis în călătorii de studii. Nu, nu avem un rege care să crediteze prin gesturile sale statul fascist. Cel puțin toate informațiile de care dispun merg către această variantă. Spre deosebire de Ion Antonescu care, la 6 octombrie, apare în cămașă verde – „pe care de mult o purta în sufletul său“ spune Sima – cu diagonală, cu salutul fascist. Deci toată iconografia fascistă este copiată, multiplicată sau replicată de Ion Antonescu, spre deosebire de Regele Mihai.
COMISARII DE ROMÂNIZARE. „A fost creat un haos în economia națională“
Pe 14 septembrie 1940, se instaurează noul guvern. Din cine era el format, erau doar legionari?
În acel moment, puterea era segmentată în stat. Puterea totală era în mâinile lui Ion Antonescu, președinte al Consiliului de Miniștri și conducător al Ministerului Apărării Naționale, al Armatei în sensul direct al cuvântului, deși constituțional, regele ar fi fost conducătorul Armatei. Efectiv atonescienii controlau armata, Ministerul de Justiție prin Mihai Antonescu, profesor de drept internațional la Universitatea din București, dar și ministere economice. Legionarii controlau cel mai important minister de forță: Ministerul de Interne prin Constantin Petrovicescu. Legionalii mai controlau și Ministerul de Externe, dar aici Ion Antonescu a fost foarte brutal și a spus că România merge 100% alături de Axă și domnul ministru Sturza n-are nimic să spună. Legionarii au înghițit în sec, dar au ocupat o serie de ambasade în statele Europei. Legionarii mai controlau prefecturile – erau mâna dreaptă a guvernului în teritoriu, prefecturi civile, prefecturi de poliție.
Controlau de asemenea direcția poliției și a siguranței, serviciul secret. Serviciul special de informații era însă al antonescienilor, prin Eugen Cristescu. Totodată, Ion Antonescu l-a pus pe Alexandru Rioșeanu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, tocmai ca să aibă și el un cuvânt de spus important în problemele Ministerului de Interne – care totuși, în timpul foarte scurt cât legionarii au fost la putere, a devenit o mașinărie politică a mișcării. Deci controlul asupra Prefecturii Poliției Capitalei, control legionar asupra închisoarii Jilava, tocmai pentru ca legionarii să aibă acces și să poată să pună în aplicare crimele politice din noiembrie.
Care au fost primele măsuri care s-au luat?
S-au constituit niște comisii de anchetă. Ion Antonescu a avut ambiția de a pedepsi pe cei care jefuiseră banul public, delapidatorii banului public – expresie de-ale lui Zelea Codreanu din propaganda sa politică. Foarte multe comisii pentru verificarea și controlul modului în care s-a cheltuit banul public în armată, în serviciile secrete, în instituțiile carliste și așa mai departe. Dar a existat și o comisie de anchetă criminală, care trebuia să analizeze, să verifice și să trimită în instanță pe cei vinovați de crimele împotriva Mișcării Legionare. Deci li s-a acordat legionarilor un spațiu foarte larg de manevră, deși ei nu controlau această comisie.
Ei au pus în mișcare zvonul că această comisie de anchetă criminală, aflată în subordinea Ministerului de Justiție, tergiversează anchetarea celor vinovați de crime antilegionare. Și astfel s-au întâmplat masacrele de la Jilava. De asemenea, s-au instituit comisarii de românizare – erau un fel de comisari politici în întreprinderile românești și evreiești, pentru românizarea, pentru transformarea capitalului străin, adică evreiesc, într-un capital românesc. A fost creat un haos în economia națională și legionarii practic au aplicat o serie de măsuri restrictive, discreționare, șantaje, chestiuni foarte grave care țin aproape de dreptul penal. Și prima măsură luată de Antonescu înainte de rebeliune (n.e. – ianuarie 1941) a fost chiar cea de desființare a comisarilor de românizări. Măsurile au constat într-un amestec de acte de violență ale legionarilor și de revoltă metaforică și retorică a lui Ion Antonescu – până la rebeliune, asta a fost esența statului național legionar.
Am văzut că și-au alocat primele luni evenimentelor publice, care adunau mulți oameni: manifestații, comemorări...
Într-adevăr, acțiunile de ceremonial funerar au fost foarte numeroase. Au fost acțiuni la care a participat și Ion Antonescu, inclusiv la Predeal, la Vaslui. În această problemă nu era vorba numai de amintirea și de solidaritatea memoriei cu cei morți, a fost totodată parte a unui ceremonial care se dorea a marca forța Mișcării Legionare și de a deveni un instrument de atractivitate pentru ceilalți, pentru a intra în Mișcarea Legionară.
Se încarcă comentariile...
