Anii în care românii au trăit iluzia libertății și a democrației. Cum a fost salvat comunismul după Revoluție
0Timp de aproape doi ani, din decembrie 1989 și până în decembrie 1991, românii au trăit iluzia democrației și a libertății. Există opinii care indică faptul că în acel interval România a experimentat, de fapt, o tentativă de continuare a comunismului, dar în cheie gorbaciovistă.
În mod oficial, regimul comunist a luat sfârșit după data de 22 decembrie 1989, moment în care dictatorul Nicolae Ceaușescu și soția sa fugeau, cu un elicopter, de pe sediul Comitetului Central din București. A urmat o perioadă de adaptare și tranziție către regimul democratic în adevăratul sens al cuvântului. Primele alegeri libere după mai bine de 45 de ani au avut loc pe 20 mai 1990 iar primul președinte al României post-decembriste a fost Ion Iliescu. Așa cum arată evenimentele, discursurile și deciziile luate în acea perioadă, românii au trăit o perioadǎ doar iluzia democrației. În realitate, au fost încă doi ani de comunism „luminat”, după model gorbaciovist, pe care elita comunistă din eșaloanele doi și trei, plus elemente ale Securității salvate la Revoluție de Iliescu și reinventat drept oamenii noi ai democrației originale românești, au încercat să le impună societății românești. În anul 1990, primul an de așa zisă libertate, s-a încercat, de fapt, reîntoarcerea la vasalitatea față de Rusia din anii '50, dar cu o „față umană”, suportabilă de populație. Acest proces a fost marcat de violențe extreme, propagandă și dezinformare tipic comuniste.
Confiscarea Revoluției
Pe 17 decembrie, o manifestație pașnică de susținere a pastorului reformat Laszlo Tokes, situat în Piața Maria din Timișoara, s-a transformat într-o adevărată revoluție îndreptată împotriva Partidului Comunist și a dictaturii ceaușiste. Tokes era cunoscut pentru critica sa împotriva regimului comunist. Exemplul a fost urmat de tot mai mulți tineri. Mulțimea creștea exponențial. Călătorii care coborau din tramvaiele oprite vedeau oamenii cu lumânări aprinse în fața casei lui Laszlo Tokes și se raliau revoltei împotriva comunismului. Miliția și Securitatea a intervenit în forță, cu tunuri cu apă, gaze lacrimogene și bastoane. Mulți protestari au fost arestați și duși la Miliție sau Securitate. Focul Revoluției nu mai putea fi oprit iar până pe 20 decembrie, cu prețul a zeci de morți și sute de răniți, Timișoara a devenit oraș liber. Pe 21 decembrie, Ceaușescu ieșea în fața mulțimii de muncitori adunate cu arcanul pentru a demonstra că totul este în regulă în România. A avut o surpriză uriașă. Oamenii l-au huiduit iar la scurt timp revoluția s-a declanșat și la București, ca și în alte orașe din România. Până pe 22 decembrie 1989 s-a putut vorbi de o revoluție populară, o defulare a societății românești care nu mai îndura opresiunea. Din seara zilei de 22 decembrie 1989, totul s-a schimbat. Revoluția populară, spun mulți specialiști, a fost confiscată.
Oamenii au putut să vadă la televizor cum Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice, un nomenclaturist cu state vechi și funcții importante în PCR până la sfârșitul anilor '70, mazilit de Ceaușescu, adresa comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) - noul organism provizoriu al puterii în stat după fuga Ceaușeștilor. După numai cinci zile, cel care a servit toată viața regimul comunist, adică Ion Iliescu, a fost ales președinte al CFSN având ca scop declarat „instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”.
În realitate, revoluția a fost deturnată iar foştii demnitari comuniști, din eșaloanele 2 și 3, și oameni ai Securității s-au reinventat, fiind prezentați drept apărători ai democrației, în timp ce încercau sǎ asigure supraviețuirea unui nou tip de comunism - cel gorbaciovist, diferit de dictatura ceaușistă.
Pleacă ai noștrii, vin ai noștri. Comunismul a supraviețuit Revoluției
Așa a apărut psihoza teroriștilor, pentru mulți istorici o diversiune criminală în urma căreia au murit mulți oameni în decembrie 1989. „Psihoza teroristă ce a atins cote paroxistice în rândurile militarilor și civililor înarmați, coroborată cu multe ordine militare ce au prezentat caracter diversionist (deplasări de trupe ale unor unități militare, ordonate în general pe timpul nopții), au avut drept rezultat numeroase situații de foc fratricid și de deschidere a focului asupra unor persoane ce nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare", precizau procurorii militari.
Oamenii nu mai erau ocupați cu identificarea oamenilor regimului, ci cu o amenințare iluzorie, teroriștii. „Ceea ce a făcut Ion Iliescu, cel mai important, pentru primul grup coagulat în jurul lui a fost să salveze structurile Securității trimițând tot timpul la teroriști străini care de fapt nu au existat niciodată. Iar una dintre legendele Revoluției române intens întreținută de Ion Iliescu și de cei apropiați lui a fost exact aceasta a intervenției străine foarte consistente, dar care nu făcea decât să ascundă rămășițele aparatului de represiune ceaușist pe care Ion Iliescu le-a întrebuințat copios pentru a-și legitima deturnarea Revoluției”, preciza doctor Cosmin Popa, cercetător ştiinţific al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.
Iar manevra a reușit.
„Ion Iliescu este principalul autor al deturnării revoluției române autentice începută pe 17 decembrie. Iar deturnarea s-a petrecut cu siguranță pe 22 decembrie. În jurul lui Ion Iliescu s-au coagulat cel puțin două tipuri de forțe. Prima și cea mai consistentă numeric a fost cea a oamenilor dispuși și doritori să salveze cât mai mult din regimul Ceaușescu în perioada post-Ceaușescu. Și aici am în vedere în primul și în primul rând structura Securității extinsă și rețelele de partid cu tot ce implicau ele. Sigur că erau eșaloanele doi și trei, dar au fost și forțe care s-au aflat multă vreme în eșalonul primar, oameni care au condus România de pe poziții foarte relevante politic în perioada în care țara noastră reprezenta un aliat disciplinat al Uniunii Sovietice. Primul grup a fost deci cel al salvatorilor ceaușismului iar al doilea grup a fost cel al oamenilor care-și doreau o revenire a României în nucleul de state vasale al URSS. Iar Ion Iliescu a deservit în egală măsură, cu egal entuziasm ambele grupuri”, adaugă Cosmin Popa. A rezultat o „democrație originală” românească, în care la putere s-au aflat, în mare parte, tot foștii nomenclaturiști și oamenii regimului de care românii au vrut să scape, dar deghizați în campioni ai democrației.
Un regim impus cu bâtele minerilor
Inițial, reprezentanții FSN au promis oamenilor în decembrie 1989 că nu se vor constitui în partid politic și cǎ vor asigura conducerea până la organizarea alegerilor planificate pentru data de 20 mai 1990. Cu toate acestea, FSN și-a încălcat promisiunea și a devenit partid politic cu reprezentanți la alegerile din mai 1990. În acest context, au avut loc proteste puternice ale intelectualilor, studenților, oamenilor sătui de comunism în Piața Universtății, aceea mișcare "a golanilor”, care cereau ca FSN să-și respecte cuvântul, precum și eliminarea din structurile politice și din funcții a tuturor foștilor nomenclaturiști, în frunte cu Iliescu. Iliescu și oamenii săi, majoritatea din fostul Partid Comunist, au acționat cum știau mai bine. Au aplicat metodele comuniste specifice sfârșitului anilor '40, adicǎ compromiterea și demonizarea reprezentanților partidelor istorice reînființate - PNL și PNȚ - manipularea opiniei publice, aservirea presei și dezinformare.
„Ion Iliescu este cel care, începând cu decembrie '89, a împărțit societatea românească în două. Și anume, în oamenii care susțineau un anumit mod de viață, o anumită orientare pro-estică, conservatoare, pro-rusă și cei care susțineau o orientare pro-occidentală, pro-democratică. Partea majoritară a populației, la acea vreme erau susținători ai viziunii dânsului, adică o continuare a comunismului într-o variantă reformată, o perestroică. Iliescu i-a ridicat pe acești oameni împotriva minorității care-și dorea o variantă democratică, o Românie îndreptată către valori occidentale”, preciza cercetătorul Mădălin Hodor. Culmea, mesajele lui Iliescu funcționau de minune la o societate care nu ieșise nicio clipă cu adevărat din comunism. Majoritatea populației era formată în valorile socialismului, oamenii fiind obișnuiți cu sloganuri, demagogie și ușor de manipulat. „Comunismul nu trece pe lângă oameni fără să lase urme. Revoluţia, în fond, nu ne-a putut schimba peste noapte. Aceiaşi oameni nu puteau să gândească, să simtă, să se descătuşeze, să se elibereze interior, subit”, preciza Doina Cornea în lucrarea „Faţa nevăzută a lucrurilor (1990 – 1999). Dialoguri cu Rodica Palade”.
Iliescu a folosit exact metodele ceaușiste, retorica comunistă legată de ura „proletariatului” împotriva „intelectualilor”. „Sloganurile din anii 90 erau „moarte intelectualilor”, „nu ne vindem țara”, „afară cu intelectualii”. Opoziția democrată era etichetată ca fiind o slugă a intereselor străine care vor să vândă țara, să distrugă avere poporului. Liderii opoziției erau și ei etichetați drept moșieri care vor să-și ia înapoi averile. Regele Mihai știți bine că a fost gonit de Ion Iliescu când a vrut să se întoarcă în țară, pe aceeași idee. Ion Iliescu a incitat atunci populația spunând că regele vrea să se întoarcă în țară ca să-și refacă toate averile. Desigur, această manipulare și incitare a populației, acest război al românilor împotriva românilor nu l-a făcut Ion Iliescu. El a fost creat de regimul comunist. Nicolae Ceaușescu care a condus către imprimarea acestei frici în rândul populației, că România este atacată din toate părțile, că străinii râvnesc la realizările și bogățiile noastre. A fost propaganda lui Ceaușescu”, adăuga istoricul Mădălin Hodor.
Pe fondul acestei stări de fapt, dar și a metodelor de propagandă și defăimare tipic comuniste, la alegerile din 20 mai 1990 Iliescu a fost ales președinte al României de 85% din cei care s-au prezentat la vot (iar prezența a fost record). Legitimat de români, regimul Iliescu a trecut la represiuni specifice anilor '50 împotriva contestatarilor. I-a chemat la București pe mineri, „pe oamenii munci”, cei cu „origini sănătoase”, ușor de manipulat, să „facă ordine”. Pe 14 iunie, minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au ajuns în Gara de Nord înainte de răsărit. În București s-au răspândit peste 10.000 de mineri înarmați cu ciomege, țevi, răngi și tot ce le-a picat în mână. S-au împărțit în grupuri și au plecat spre mai multe puncte din Capitală. Când au ajuns în fața Guvernului, Iliescu a ieșit în balcon și le-a mulțumit că au răspuns apelului, îndemnându-i să restabilească „ordinea”.
„Mă adresez dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu domnul Cozma, se va deplasa în Piaţa Universităţii, pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră”, le-a spus Ion Iliescu. Iar studenții și toți cei care protestau în Piața Universității au fost etichetați în pur spirit comunist „elemente fasciste, incitante, drogați”. A început o vânătoare de oameni. Toți cei care nu corespundeau profilului de om „muncitor” cu „origine sănătoasă” era bătut, călcat în picioare, reținut ilegal. Organele de poliție ar fi ajutat minerii să ajungă în punctele fierbinți. Minerilor, așa cum spun specialiștii, li s-au raliat și oamenii simplii, pătrunși de propagandă și dezinformare, dar și muncitori. Gloata a intrat prin Universități, a bătut tot ce a ieșit în cale și a devastat orașul. Au luat la rând sediile partidelor politice din opoziție, mai ales PNȚ și PSD, continuând distrugerile și jafurile.
„Dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat la Mineriadă, observăm că minerii sunt cei de regulă arătați în imagini. Dar imaginile mai arată și altceva. Acolo au participat muncitori, cetățeni obișnuiți, împotriva celor care își doreau libertate și democrație. Oamenii obișnuiți au fost cei care au vânat pe stradă tineri, cu barbă sau cu blugi, și i-au predat minerilor. Oamenii obișnuiți au aplaudat minerii în București. Acea imagine cu bătrânul care-i sărută mâna unui miner spune ceva. Arată că o parte consistentă a populației era înverșunată și era alimentată cu această ură împotriva celor care-și doreau o schimbare mai profundă”, completa Mădălin Hodor.
Un comunism cu față umană și o țară vasală URSS
Noul regim a intimidat opoziția și a transmis un mesaj clar. Iliescu și-a dorit ca România să fie condusă pe principiile unui comunism „cu față umană”. „Obiectivul inițial al lui Ion Iliescu a fost să instaureze în România un regim politic foarte asemănător cu ceea ce încerca Gorbaciov să întreprindă în Uniunea Sovietică, un socialism cu față umană, care să permită chiar și elemente de multipartidism, pentru a face suportabil pentru populație controlul partidului comunist. Este ceea ce oricum s-a întâmplat în România. Chiar dacă teoretic am asistat la destrămarea rapidă a partidului comunist, în realitate structurile comuniste, structurile ceaușiste în România, au reușit să facă cel mai complet salt în tranziția post-comunistă, prin FSN . Ele au fost salvate exact prin această umbrelă pe care le-a acordat-o Ion Iliescu”, adaugă Cosmin Popa.
În plus, Iliescu a vrut ca România să redevină vasala URSS. România a fost singura țară care în primăvara lui 1991 semna un tratat de prietenie cu URSS, cu o valabilitate de 10 ani și cu posibilitatea de prelungire automată. Abia în decembrie 1991, la doi ani de la Revoluție, România avea parte de o constituție democratică. Până atunci a fost în vigoare Constiuția din perioada comunistă. Norocul României a fost căderea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 și nevoia României de a se reorienta. Așa au trăit românii, cei mai mulți fără să-și dea seama, încă doi ani de comunism, dar „cu față umană”, cu blugi, suc la dozator și buticuri.
Se încarcă comentariile...
