Alianța celor doi dictatori care au terorizat Europa. Prietenia lor ascundea o înțelegere mortală

În anul 1936, doi dictatori, renunțau la rivalități și incompatibilitate pentru a lega o adevărată prietenie a răului și distrugerii. Planurile lor secrete de a domina Europa au dus la moartea a peste 35 de milioane de europeni dar și la decenii de traumă. 

Ciano, ginerele lui Mussolini( centru, in negru) alături de oficiali germani și italieni) Foto: wikipedia

Primul Război Mondial a provocat 40 de milioane de victime (morți, răniți, dispăruți, atât din rândul civililor, cât și al militarilor). La încheierea acestuia în 1918, oamenii politici ai vremii, mai ales cei care conduceau marile puteri învingătoare, credeau că a fost „războiul care va sfârși toate războaiele” și că omenirea a învățat o lecție.

Liderii vremii își doreau crearea unei noi ordini mondiale bazate pe stabilitate, democrație și prosperitate economică. Cea mai mare speranță a fost înființarea Societății Națiunilor, o organizație internațională (precursoarea ONU), propusă de președintele american Woodrow Wilson. Scopul ei era rezolvarea conflictelor prin arbitraj diplomatic, nu prin război.

S-a sperat că prăbușirea monarhiilor autoritare și adoptarea republicilor democratice vor garanta drepturile cetățenești și pacea (considerându-se că democrațiile nu pornesc războaie între ele). Cu toate acestea, realitatea era cu totul alta.

Primul Război Mondial a lăsat în urmă distrugere, moarte, frustrare, dorință de răzbunare și națiuni întregi sărăcite. Mai ales statele învinse, confruntate cu umilința, obligate să plătească despăgubiri uriașe de război și măcinate de probleme sociale, au devenit adevărate incubatoare de extremism. Iar Marea Criză Economică din 1929 a prăbușit și mai tare economiile, ducând la instalarea regimurilor totalitare. În toamna anului 1936, aceste regimuri politice extremiste, bazate pe ideologii ale urii și morții, care urmăreau în secret destructurarea și subjugarea Europei, și-au dat mâna și au inaugurat o adevărată prietenie a răului. Este alianța care va arunca lumea în cel mai devastator conflict pe care lumea l-a cunoscut și față de care Primul Război Mondial a fost doar încălzirea.

Cine semăna extremismul în Europa

Așa cum am spus, multe țări au ieșit din Primul Război distruse economic, dar și cu speranțele înșelate. Iar una dintre acestea a fost Italia. Inițial în tabăra Puterilor Centrale, alături de Germania și Austro-Ungaria, italienii au decis totuși să lupte alături de francezi, britanici și ruși, ca parte a Antantei. La prima vedere au tras lozul câștigător, fiindcă Antanta a câștigat războiul, iar italienii erau în tabăra care trebuia. A fost însă o „victorie mutilată”, cum s-au pronunțat mai mulți specialiști. Și asta în condițiile în care Italia a ieșit din război cu o economie ruinată și o datorie națională uriașă, fiind cea mai săracă dintre marile puteri victorioase. În plus, nu a primit ceea ce și-a dorit. Deși Italiei i-au fost oferite teritorii importante, cum ar fi Tirolul de Sud și Triest, i s-au refuzat alte regiuni promise, precum Fiume și Dalmația. Acest lucru a stârnit un sentiment de frustrare națională. La toate acestea s-a adăugat instabilitatea socială.

Benito Mussolini Foto: arhiva

Inflația ridicată, șomajul în masă, grevele muncitorilor și teama de o revoluție de tip bolșevic, asemănătoare celei din Rusia, au creat haos pe tot cuprinsul țării. Era ogorul perfect pentru semințele extremismului.

În acest context, Benito Mussolini, un fost jurnalist italian, a fondat în 1919 Partidul Fascist, o formațiune ultranaționalistă. Profitând de situația în care se găsea Italia, în octombrie 1922, în urma unui eveniment cunoscut sub numele de „Marșul asupra Romei”, regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei l-a numit pe Mussolini prim-ministru pentru a evita un conflict civil. Italia devenea țară fascistă, primul stat extremist și totalitar instaurat în Europa după Primul Război Mondial. Mussolini a câștigat o popularitate extraordinară în urma unui plan masiv de reconstrucție a țării, care a dat locuri de muncă. În schimb, a instaurat dictatura. Situația Germaniei după Primul Război Mondial era asemănătoare cu cea a Italiei, cel puțin din punct de vedere economic. Din punct de vedere politic o ducea mult mai prost.

Germania era stat învins, obligat la plata unor despăgubiri de război uriașe, lăsat fără armată, fără aproximativ 13% din teritoriul său național, pierzând Alsacia și Lorena în favoarea Franței și alte porțiuni din est în favoarea Poloniei. În 1919, agitațiile sociale, grevele și revolta marinarilor de la Kiel au dus la prăbușirea structurilor imperiale și a fost proclamată Republica de la Weimar. Noul stat s-a confruntat cu probleme economice și sociale grave. Șomajul era în floare, sărăcia îi măcina pe mulți germani de rând, iar corupția era o realitate dură. Iar criza economică din 1929 a dus Germania în pragul colapsului. În acest context, ca și în Italia, a apărut „liderul salvator”. Sau mai bine zis, un individ care se folosea de disperarea oamenilor, dar și de valul ultranaționalist german pentru a pune mâna pe putere. Este vorba despre Adolf Hitler. Acesta a reușit să ajungă la putere în 1933, atunci când a fost ales Cancelar al Germaniei.

Dictatorii care visau să îngenuncheze și să stăpânească lumea

Aparent, fascismul și nazismul sau regimurile lui Mussolini și Hitler păreau unul și același lucru sau două ideologii extrem de asemănătoare. În realitate, lucrurile stăteau diferit. De exemplu, la fasciști statul este absolut, individul nu înseamnă nimic în afara lui: „totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”, spunea Mussolini. De cealaltă parte, la naziștii din Germania, statul era doar un instrument pentru păstrarea purității rasei ariene. Istoria era văzută ca o luptă între rase. Existau diferențe și în privința politicilor rasiale. Italienii nu doreau exterminarea evreilor sau îndepărtarea lor. Din contră, erau destul de toleranți cu ei. Inițial, evreii puteau fi membri ai partidului fascist. Legile rasiale au fost introduse mult mai târziu, în 1938, sub presiunea Germaniei. Chiar și din punct de vedere al religiei, fasciștii erau toleranți.

Mussolini a semnat Pactul de la Lateran cu Vaticanul, recunoscând catolicismul ca religie de stat pentru a câștiga legitimitate. De cealaltă parte, naziștii germani erau intransigenți în ceea ce privește politicile rasiale. Ei erau adepții „soluției finale”. La fel și în cazul religiei: au persecutat preoții sau pastorii catolici și protestanți, dorind să introducă un păgânism de tip german. Cu toate acestea, existau și multe puncte în comun. De fapt, acestea au fost esențiale pentru destinul întunecat rezervat Europei și întregii lumi. În primul rând, atât Italia Fascistă, cât și Germania Nazistă erau dictaturi și împărtășeau o ură profundă față de democrație și comunism. În jurul liderilor a fost creat un adevărat cult al personalității. În ambele cazuri, presa, sindicatele și economia în general erau controlate de stat. Opoziția, și în Italia, și în Germania, a fost înlăturată brutal. Dar probabil cel mai important lucru era modul în care fasciștii și naziștii visau să domine și să modeleze lumea după chipul și asemănarea lor.

Adolf Hitler Foto: shutterstock

Fasciștii italieni căutau „spazio vitale” (n.r. spațiu vital), dar și nașterea Noului Imperiu Roman. Sau, pe scurt, Mussolini dorea să refacă măreția Imperiului Roman și să transforme Marea Mediterană într-un „lac italian”. Planul său se concentra pe controlul Bazinului Mediteranean, al Adriaticii și al coastelor Africii de Nord și de Est. Spera totodată la subordonarea statelor balcanice și crearea unui imperiu colonial care să rivalizeze cu cel britanic și francez. De cealaltă parte, Hitler visa tot la „spațiul vital” pentru „rasa ariană”, „rasa germană pură”, dar ceva mai direct și la scară mai mare. Pe scurt, dorea să cucerească întreaga Europă și să instaureze „Noua Ordine” nazistă. Acest lucru presupunea și exterminarea evreilor și a romilor, dar și înrobirea populațiilor slave pentru a face loc coloniștilor germani. Scopul final era distrugerea definitivă a URSS, hegemonia absolută asupra continentului european și transformarea Germaniei într-o superputere globală capabilă să distrugă democrațiile occidentale.

Mussolini și Hitler: o „prietenie” la cuțite

În general, a rămas la nivel de public larg ideea că Hitler și Mussolini au fost prieteni sau măcar aliați de la început. Realitatea istorică este cu totul alta. Mussolini și Hitler s-au aliat de nevoie. Prieteni nu au fost niciodată. Adolf Hitler și, în general, nemții îi considerau pe italieni aliați slabi, pe care nu se puteau baza. În același timp, Mussolini îl vedea pe Hitler ca pe un individ hrăpăreț, în care nu prea avea încredere. Relația dintre cei doi a început cu stângul și aproape s-a transformat în război deschis. Mussolini nu-l luase pe Hitler în serios până la alegerile germane din 1930, când începe să-i ofere liderului nazist sfaturi privind ascensiunea la putere. Atunci când Hitler se chinuia să se cațere la putere și făcea și luni de arest, Mussolini era stăpânul Italiei și făcea legea în Peninsulă.

De aceea, atunci când liderul nazist ajunge la putere în 1933, Mussolini l-a cam luat de sus și îi dădea sfaturi. Orgolios, Hitler nici nu le-a băgat în seamă. La prima întâlnire oficială dintre Mussolini și Hitler, din 1934, au ieșit scântei. Hitler dorea să invadeze Austria și i-a cerut un compromis liderului italian. Mussolini nici nu a vrut să audă. În realitate, se cam temea să fie graniță în graniță cu Germania Nazistă. După această întâlnire, naziștii austrieci îl asasinează pe liderul austriac, iar Mussolini vede acest act ca pe o provocare și chiar mobilizează tancurile la granița cu Austria. Lucrurile s-au complicat și mai tare ulterior. Mussolini a început să se apropie de francezi și punea la cale chiar o intervenție împotriva Germaniei dacă atacă Austria. La rândul lor, naziștii lui Hitler dădeau în secret arme împăratului Etiopiei ca să se apere de italienii care-l invadaseră în planul lor colonial.

O prietenie a răului

De voie, de nevoie, Mussolini ajunge să se țină de gât cu Hitler. Adică să se împrietenească. Chiar dacă nu se suportau. Pe de o parte, invazia italiană în Etiopia a fost condamnată la nivel european și le-a stricat relațiile cu Franța. De cealaltă parte, nemții au eșuat și ei în niște tratative secrete cu britanicii. Așa că Hitler a început să facă concesii. Adică a rupt legăturile cu naziștii austrieci și se jura că nu a avut legătură cu asasinatul din Austria. La rândul său, Mussolini realizează brusc că „Germania Nazistă și Italia Fascistă au un destin comun”.

Mussolini și Hitler Foto: arhiva

Prietenia dintre Mussolini și Hitler va fi marcată însă de o relație de subordonare. Hitler, cu o armată superioară tactic, ca disciplină, dar și ca armament, l-a considerat mereu pe Mussolini drept fratele mai mic, cu probleme. Mai precis, așa cum se va vedea în decursul războiului, italienii au dat-o-n bară în Africa de Nord, dar și în Balcani, iar nemții au fost nevoiți mereu să intervină pentru a le salva pielea. În 1943, deși Hitler le-a cerut trupelor SS să-l salveze pe Mussolini, capturat de mulțime, a fost prea târziu.

O axă care a condamnat milioane de oameni la moarte

Prietenia, sau mai degrabă apropierea dintre Hitler și Mussolini, se va concretiza în cadrul unei întâlniri din 1936. Mai precis, pe 25 octombrie 1936, la Berlin s-a constituit faimoasa Axă Berlin-Roma, cea care pregătea de fapt izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial și misiunea de dominare a lumii (în special Europa și zone din Africa de Nord și Asia Mică) de către Italia Fascistă și Germania Nazistă.

Inițial, la 25 octombrie 1936 a fost semnat un protocol în nouă puncte de către Italia Fascistă și Germania Nazistă, la Berlin. Protocolul a fost semnat de miniștrii de externe Galeazzo Ciano (ginerele lui Mussolini) și Konstantin von Neurath (reprezentantul Germaniei). Practic, conform protocolului, Germania și Italia au convenit: să se opună reînnoirii Tratatelor de la Locarno, să își armonizeze pozițiile față de Liga Națiunilor, din care Italia era încă membră, să urmărească o cooperare economică în bazinul Dunării, Germania să recunoască cucerirea Etiopiei de către Italia, Italia să sprijine restabilirea coloniilor germane pierdute în urma Primului Război Mondial.

Pactul de Oțel încheiat între Germania și Italia Foto: wikipedia

În plus, Italia a acceptat acordul germano-austriac care deschidea drumul anexării Austriei. Propaganda germană și italiană au rezervat pagini întregi acestei întâlniri, cu citate pompoase. Pe 1 noiembrie 1936, într-un discurs ținut în Piazza del Duomo din Milano, Mussolini a folosit pentru prima dată termenul „Axă” pentru a descrie relația italo-germană:

„Acest protocol Berlin-Roma nu este o barieră; este mai degrabă o axă în jurul căreia pot colabora la rezolvarea problemelor toate statele europene animate de dorința de pace”.

„Acel discurs a fost important nu doar pentru introducerea termenului «Axă», ci și pentru că a indicat o schimbare profundă a alianțelor Italiei în Europa. În timpul Primului Război Mondial, Italia făcuse parte din tabăra Aliaților — Marea Britanie, Franța și Rusia — și luptase împotriva Austro-Ungariei de-a lungul graniței sale. Însă, în 1935, la zece ani după ce Mussolini devenise dictator, acesta a invadat regatul african Abisinia, cunoscut astăzi drept Etiopia. Scopul era să demonstreze puterea Italiei și să o transforme într-un «imperiu». Italienii au cucerit rapid Etiopia, dar această acțiune expansionistă a avut consecințe. Liga Națiunilor, organizația internațională creată după Primul Război Mondial, a condamnat invazia și a impus sancțiuni economice Italiei. (...) Simțindu-se izolată politic de vechii săi aliați, Italia lui Mussolini s-a orientat către țările vecine pentru a obține sprijin, apropiindu-se de Ungaria, Elveția, Iugoslavia și Germania, aflată atunci sub conducerea lui Adolf Hitler. Și Germania avea motive să se apropie de Italia: un aliat în sudul Europei i-ar fi oferit o zonă-tampon împotriva unor eventuale atacuri din acea direcție. După ce a negociat un acord de prietenie cu Germania în octombrie, la 1 noiembrie 1936, Mussolini a ținut un discurs în fața catedralei din Milano, oficializând relația informală dintre cele două țări”, precizează și Jason Daley în „Smithsonian Magazine”.