Viaţa şi critica domnului Manolescu

Confesiunea din finalul volumului „Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă“ confirmă imaginea unui om puternic, fire raţională şi optimistă. Apărute la un an după „Istoria critică“, punct terminus al unei cariere ce a început în revista „Contemporanul“ din 16 martie 1962, aceste „amintiri sumare“ ale criticului sunt un fel de addendă retrospectivă.

Nicolae Manolescu mărturiseşte în ultima pagină a cărţii că a scris şi scrie...

„... din nevoia de dialog. Dacă aveam talent de poet ori de romancier aş fi dialogat cu divinitatea sau cu lumea. Divinitatea pare să mă fi hărăzit critic, iar lumea pare să fi fost de acord cu acest destin. Mi-a rămas să dialoghez cu cărţile şi cu inşii fictivi din paginile lor. Câteodată, mai rar şi indirect, cu autorii cărţilor.

Dacă în «Istoria critică» sunt puţine referiri biografice este probabil şi pentru că Julien Sorel m-a interesat mai mult decât Stendhal şi doamna Bovary mai mult decât Flaubert... Aş putea înmulţi exemplele de personaje care mi-au fost interlocutori mai valabili decât scriitorii înşişi. Conversaţiile cu personajele de roman nu au niciodată caracter oral, am fost obligat să le pun pe hârtie. A fost singurul mod de a le face să răspundă.

Metoda mi-a sugerat-o, trebuie să recunosc, Camil Petrescu însuşi, care, fără să fie critic literar ca mine, a tras de Fred şi de Doamna T. să-şi scrie viaţa.

Lui Camil Petrescu i-a ieşit un roman. Mie, o experienţă de-o viaţă. Fiind modest, nu vreau să folosesc cuvântul «operă»; dar referindu-mă la cărţile mele, adică la scrisul meu, nu pot să nu văd că ele nu sunt altceva decât dialogurile mele, cât se poate de reale, cu nişte fiinţe imaginare, pe care le-am cunoscut citind şi despre care am aflat cu mult mai multe şi cu mult mai interesante decât despre fiinţele în carne şi oase pe care le-am întâlnit în viaţă... Hotărât lucru, nu sunt un scriitor. Am scris atâta critică în viaţa mea, încât tot ce ating acum, la bătrâneţe, se transformă în critică. E un blestem. Şi nici măcar nu pot fi sigur că am darul regelui Midas care prefăcea în aur tot ce atingea. Fie şi bronzul lui Horaţiu! Fac şi eu ce pot. Adică, scriu. Şi, totuşi, de ce?"

O „natură fericită"

Fiecare moment-cheie din cariera şi biografia intelectuală a criticului are parte de câte un capitol: excluderea din facultate în 1958, interzicerea antologiei de „Poezie română modernă" din 1968, primirea postului de preparator (cu susţinerea din umbră a lui Ion Iliescu), suspendarea rubricii în 1977, o declaraţie dată Securităţii, câteva urmăriri preventive ş.a.

Sunt rememorate numeroase situaţii, detalii şi anecdote ce vor contribui, cândva, la o sociologie a cenzurii în perioada comunistă, aşa cum tachinările şi lupta cu cenzura, tatonările şi toleranţa sistemului, micile disidenţe, intervenţii, intimidări, denunţuri sau oportunisme dau măsura presiunii psihologice asupra scriitorului, într-o societate totalitară, şi explică dualitatea intelectualului într-o cultură controlată ideologic. De aici şi, pe alocuri, un vag ton didacticist, ca şi cum criticul ar scrie mai mult pentru studenţii de azi de la Litere, cărora le e tot mai greu să înţeleagă respectiva epocă literară.

Importante sunt şi subiectele delicate care au stârnit polemicile literare din anii '90 şi pe care criticul le revizitează: canonul estetic stabilit după criterii neideologice, din care „nulităţile angajate politic erau excluse", sau oportunismul unor scriitori contemporani care a ajutat atunci romanelor critice la adresa regimului să se impună în faţa cenzurii, revizuirea trebuind să fie azi un proces al relecturii aplicat strict textului, nu persoanei scriitorului, şi pe două paliere: contextul (cunoaşterea epocii) şi subtextul (conştientizarea caracterului esopic).

Omul din spatele criticului

Dacă n-ar fi scris ultimele 15 pagini, aş fi spus că din amintirile lui Nicolae Manolescu lipseşte tocmai el şi că, de fapt, a scris o carte de istorie literară la persoana întâi. Criticul nu pare că vorbeşte despre sine, ci despre un critic ce-i poartă numele, este retrospectiv fără a fi şi reflexiv, nu apare cu slăbiciuni şi îndoieli, dimpotrivă, trece prin istorie neafectat, cel mult jenat de toanele regimului, mereu întreg şi rezistent. Un învingător, norocos şi olimpian. În ultimele pagini însă, Nicolae Manolescu îşi recunoaşte inapetenţa pentru introspecţie şi carenţa sensibilităţii. Pentru a ne oferi, totuşi, şi o imagine a omului din spatele criticului, îşi face un portret alert, adversativ, onest.

Acest sprint al confesiunii din final confirmă însă imaginea unui om puternic, stabil emoţional, fire raţională, optimistă şi pozitivă („lipsit de contactul cu tragicul"), fără demoni care să-l bântuie. O „natură fericită", criticul şi omul Nicolae Manolescu!