O capodoperă: "Mă numesc Roşu"

Cu doi ani înainte ca scriitorului să-i fie decernat Premiul Nobel pentru Literatură din 2006, Editura Curtea Veche a semnat contractul de editare a seriei de autor, recunoscând în el un

Cu doi ani înainte ca scriitorului să-i fie decernat Premiul Nobel pentru Literatură din 2006, Editura Curtea Veche a semnat contractul de editare a seriei de autor, recunoscând în el un autor genial.

În acelaşi an, 2006, al obţinerii faimosului premiu, romanul "Mă numesc Roşu" este publicat în România, fiind tradus din limba turcă de Luminiţa Munteanu. Pe coperta cărţii este citat Maureen Freely, de la "New Statesman": "El (n.r. - romanul) nu surprinde numai contradicţiile Istanbulului de ieri şi de azi, ci şi frumuseţea sa extraordinară, atemporală. Este aproape desăvârşit... Nu-i lipseşte decât Premiul Nobel."

Despre orgoliu, păcatul artistului

Dar cine este Roşu? Colorată în roşu este lumea şi cei care se pricep să simtă, să existe, într-un cuvânt, să fie, ni se sugerează în secvenţa intitulată "Mă numesc Roşu" şi care poartă numărul 31.

Pentru că sunt şi altele: "Mă numesc Negru", "Eu, Şekure", "Eu sunt un Copac", "Eu, Câinele" ş.a.. Lumea este privită din perspectivele acestor personaje şi redusă la scara lumii maeştrilor miniaturişti.

În vieţile acestor artişti, care zugrăvesc imagini ce ilustrează poveşti vechi de când pământul, autorul strecoară întâmplări şi pilde valabile pentru orice om, din orice loc, din orice epocă. Este un roman al condiţiei artistului şi, prin extensie, al condiţiei omului, pentru că un artist adevărat este până la urmă un om adevărat, iar dacă îl poate pierde ceva, acesta este orgoliul.

Într-una dintre cele "Trei pilde referitoare la stil şi semnătură", ni se relatează povestea a doi îndrăgostiţi care făceau dragoste zi şi noapte, fără a se plictisi vreodată, căci singura lor preocupare era aceea de a-şi desfăta privirile cu imagini făurite de vechii maeştri miniaturişti.

Mereu aceleaşi imagini, care repetă aceleaşi istorii. Un miniaturist care trăia alături de ei primea, pentru munca sa, favoruri şi bani. Îmboldit de diavol, acesta a crezut că, dacă va strecura în miniaturi ceva din propria sa personalitate, va obţine şi mai multe favoruri.

Astfel, a redat chipurile celor doi îndrăgostiţi, înlocuindu-le pe cele vechi. Sfârşitul a fost că tânărul s-a simţit cuprins de gelozie văzând chipul iubitei sale ilustrat, iar tânăra s-a sinucis. Morala este, ne spune autorul, că modestia unui artist e modul de a-l sluji pe Dumnezeu şi o cale către fericire.