Mirela Oprișor, actriță: „În facultate nu ne permiteam să mergem nici într-un second-hand pentru a ne cumpăra haine“ | INTERVIU
0Vremurile grele trăite după anii ’90 au fost pentru Mirela Oprișor o piatră de hotar în reziliența dovedită în meseria de actriță.
Cu preocupări aparte pentru un copil crescut în perioada comunistă – teatrul și filarmonica –, Mirela Oprișor (49 de ani) a aspirat întotdeauna la mai mult, iar lipsurile și sărăcia cumplită care au urmat căderii regimului au călit-o. „Weekend Adevărul“ a discutat cu actrița despre haosul care domnea în societatea românească a anilor ’90, când tinerii nu știau încotro să o apuce, iar țepele se dădeau la tot pasul, despre întâlnirea cu Victor Rebengiuc, definitorie în cariera pe care avea să o urmeze, dar și despre ce înseamnă pentru o femeie vârsta de 50 de ani atât pe scenă, cât și în afara ei.
„Weekend Adevărul“: Cunoaştem că v-ați născut și ați copilărit în Brașovul perioadei comuniste, dar cumva ați retrăit copilăria odată cu nașterea fiicei dumneavoastră...
Mirela Oprișor: Am sentimentul că acum se termină o lume și începe altceva. Probabil că fiica mea nu poate să mai rezoneze cu ceea ce povestesc eu despre acea perioadă pentru că totul este atât de departe și de diferit, încât eu trebuie să înțeleg și atât.
Dar cum a fost copilăria dumneavoastră?
Pot spune că a fost o copilărie frumoasă, senină, chiar dacă metaforic erau „nori pe cer“ în acea perioadă. Nu știam cum este altfel, deci nu aveam termen de comparație. Nu pot să spun că a fost o copilărie traumatizantă, ci una cum o aveam toți copiii, cu bune și rele, și care rămâne în amintirea mea ca o perioadă foarte frumoasă. Mergeam cu părinții la picnic, la munte, ne jucam, eram chiar fericiți.
Știm că aveați preocupări aparte pentru un copil – aveați abonament la Filarmonică, urmăreați cu pasiune teatrul radiofonic și TV. Ce v-a determinat să aveți astfel de pasiuni în acele vremuri?
Nu știu de unde au venit, nu îmi explic. S-au născut la un moment dat, dar nu pot identifica un moment definitoriu. Cred că le și deprinzi, dar te și naști cu o înclinație spre astfel de lucruri. Îmi amintesc că atunci când eram copil și mergeam la piață pentru a cumpăra flori eram foarte atentă la ce alegeam și le aranjam cu grijă.
În timpul școlii, au fost profesori care v-au observat acest simț artistic?
Vedeau că sunt altfel și făceau glume în acest sens. Profesorul de geografie din liceu făcea o glumă: „Oprișor, nume de viitor“. În școala generală, profesorul de biologie a văzut în mine altceva. În comunismul acela nici nu puteau concepe că cineva dintre ei sau din școală poate gândi sau poate fi altfel, ci toți eram o turmă. Era foarte greu să vezi în cineva altceva, mai ales că și profesorii aveau problemele lor cu mâncarea, curentul, gazele... Trăiau aceleași lucruri precum noi. Doar câțiva dintre ei, care probabil erau mai deosebiți, aveau puterea sau darul de a vedea în copii altceva, dar acest lucru se întâmpla foarte rar.
„Curajul și îndrăzneala unui adolescent“
Povesteați într-un interviu că ați participat la un eveniment foarte dramatic în ’87 – muncitorii de la Uzina „Steagul roşu“ au ieșit în centrul Brașovului. Cum ați ajuns să fiți martoră a acestei manifestații, a fost o întâmplare?
Nu, am aflat ceea ce se întâmpla și m-am dus acolo. Părinții mei nu știau, ci au aflat după. M-am aruncat probabil cu inconștiența, curajul și îndrăzneala unui adolescent. Nu știu de ce am făcut-o.
În acea perioadă erați deja la vârsta adolescenței. Ați început să conștienzați acele vremuri grele și lipsuri ale anilor 1980...
Da, începusem să conștientizez, vedeam lipsurile, ascultam Europa Liberă, iar în anumite medii se discuta despre sărăcie și probleme, astfel că am devenit conștientă de ceea ce se întâmpla. Probabil acest lucru m-a marcat, pentru că, adolescentă fiind, îmi doream mai mult de la viață.
Vă mai amintiți cum era atmosfera socială premergătoare momentelor din decembrie 1989?
Lumea era tensionată. La Revoluție, am fost avertizată de părinți să nu mă duc, dar tot m-am dus. Am văzut un șir de militari în fața Prefecturii, iar lângă ei un maldăr de cărți care ardeau. A fost o imaginea apocaliptică. La un moment dat, după ce au intrat revoluționarii în Prefectură și au găsit depozite cu mâncare, aruncau ciocolată chinezească pe fereastră.
Apoi a venit marea schimbare.
M-am implicat social, am intrat și într-un partid, dar a fost un eșec total. Probabil și eu eram prea mică atunci și cred că nu puteam duce așa ceva. Nu am înțeles ce se întâmpla acolo. După 1990 a fost o brambureală totală, sărăcia era mai mare decât înainte de Revoluție, iar părinții noștri au fost debusolați total, nu mai înțelegeau ce și cum să facă, ce este bine și ce nu, a fost foarte greu pentru ei și implicit pentru noi, copiii lor. Până în 2000 au fost niște vremuri foarte grele și dificile, mai mult decât înainte de Revoluție, în sensul că exista o nesiguranță. Scăpaserăm de teamă și de teroare și am dat de nesiguranță, de frica zilei de mâine. Noi, tinerii, eram debusolați, nu mai știam ce să facem, ce meserii să ne alegem, ce viitor să ne prefigurăm. De exemplu, nu mai primeai casă de la stat, nu mai aveai unde să stai, nu aveai bani de chirie, nu îți găseai loc de muncă, iar atunci când reușeai să îți găsești, te angajau de probă și ți se dădeau țepe – nu primeai bani. Nu aveai bani nici pentru biletul de troleu. A fost un val de șmechereală, păcăleală și furturi.
În perioada aceea vă aflați în București?
Am venit în București destul de târziu, pe la 20 și ceva de ani, și am locuit la o mătușă, perioadă în care am lucrat. Ușor, ușor s-au limpezit lucrurile, dar nu de pe o zi pe alta, ci am tras ceva. În Brașov, lucrurile erau mai așezate, iar în Capitală era un haos total. Am avut un șoc foarte mare când am venit în București și am văzut cum se purta lumea. Când am văzut că în troleu o femeie stă în picioare, iar un bărbat pe scaun, am fost șocată, pentru că așa ceva era de neconceput pentru mine, nu văzusem niciodată un asemenea lucru în Brașov.
Și decizia de a da la Teatru cum a venit?
Aveam o înclinație mai artistică, mă înscrisesem la cursul de Actorie de la Școala Populară de Artă din Brașov, apoi am avut și un mic spectacol. Am dat o probă la Teatrul Dramatic din Brașov și am fost distribuită în două piese. Apoi i-am anunțat că încerc totuși să dau la Teatru în următorul an, astfel că nu m-au mai distribuit. Am riscat și am intrat până la urmă.
Părinții ce v-au sfătuit?
Părinții, care mi-au fost alături mereu, mi-au spus totuși: „Cum crezi tu, o fată a unor oameni simpli din Brașov, că poți intra la București?“. Nu știu dacă se intra pe pile sau nu, dar credeam că trebuia să fii dintr-un mediu anume... Era un țel atât de mare pentru mine atunci, încât ar fi ca și când aș spune acum că voi lua Oscarul.
„Nimic de pierdut“
V-ați pregătit cu cineva pentru admitere?
În primul an m-am pregătit cu cineva foarte puțin, dar am picat, iar în următorul an am dat din nou și am intrat. Am avut curajul să dau tot la București datorită unei întâmplări. În primul an, când am picat, m-am întâlnit pe culoare cu domnul Victor Rebengiuc și am discutat despre miopia noastră și mi-a spus: „Să vii la anul. Dacă ai nevoie de ajutor, să mă cauți la Bulandra“. Deci știa că în ultima probă probabil am picat. Nu l-am căutat niciodată pe dumnealui la Bulandra, dar această discuție mi-a dat curaj și speranță. A doua oară am dat fără să mă pregătesc cu nimeni și am intrat.
Iar a doua oară cum a fost?
A fost un fel de transă pentru că îmi jucam ultima carte – aveam deja 22-23 de ani, dar m-am aruncat cu totul. Mi-am spus: Ori acum, ori niciodată! Era clar pentru mine, nu aveam nimic de pierdut, nu mi-am impus limite, nu am fost complexată sau frustrată. Am avut curaj, am fost ajutată de cei din comisie care mi-au dat să improvizez.
Anii de facultate cum au fost, mai ales în acea perioadă de sărăcie lucie?
Au fost patru ani superbi de căutări, învățat, dar și de mare sărăcie. Nu ne permiteam să mergem nici într-un second-hand pentru a ne cumpăra haine. Era o bucurie faptul că stăteam de dimineața până seara în facultate, repetam, mergeam la cei de la Regie, doar foamea ne mai scutura, dar nu vedeam lipsurile. Mă spălam cu șampon, mă dădeam cu deodorant, dar nu știam ce este aia cremă sau parfum, însă nici nu aveam nevoie. Aproximativ toată lumea avea aceleași probleme. Începuseră să apară tineri care aveau o situație financiară mai bună, dar nu ne interesa, eram cam toți la fel, mâncam aceleași lucruri, ne îmbrăcam la fel, nu vedeam excepțiile și nu frustrau atât de tare.
În acea perioadă ați avut momente care v-au dat certitudinea că actoria este destinul dumneavoastră sau, din contră, o îndoială?
Au fost perioade și perioade: unele în care simți că poți face totul, dar și unele în care simți că ți-ai ales greșit drumul, că e greu, că nu ești bun. Și acum, la 50 de ani, poți avea perioade în care nu ai încredere în ceea ce faci, când cazi, nu mai vrei și obosești, dar și unele când iar vrei și îți place. Este un ciclu care se repetă.
Mai mult decât o șansă
După facultate ați reușit să vă angajați în teatru?
Am fost la Brașov și la Cluj să mă angajez, dar nu am reușit, apoi m-am întors în București și m-am înscris la Gala Tânărului Actor HOP, unde am câștigat un premiu. Această gală a fost foarte importantă pentru mine, mai mult decât o șansă. Apoi au început să se lege lucrurile și am avut șansa să fiu angajată la Teatrul de Comedie, iar după, s-au blocat posturile.
Ce oportunități erau atunci pentru un tânăr absolvent comparativ cu cele de acum?
Sunt vremuri grele pentru ei acum, dar și pentru noi au fost, pentru că nu exista teatru independent, privat, ci erau anumite cluburi la care mergeam, dar foarte rar, filme și seriale nu se făceau, posturile au fost blocate ani la rând, deci cred că era mai greu atunci. Și acum este greu, dar sunt mai multe oportunități și șanse – poți merge la firme de casting, atunci nu exista așa ceva.
Dar atunci erau mai puțini absolvenți.
Da, noi am intrat cinci fete într-o clasă, dar am absolvit zece pentru că au mai venit din alte clase și orașe. Eram mult mai puțini absolvenți, iar acum sunt foarte mulți și trebuie să ai noroc și determinare.
„La 50 de ani te situezi la granița aceea dintre juna comică și rolul de mamă“
În 2007 ați jucat în filmul „Tinerețe fără tinerețe“ în regia lui Francis Ford Coppola. Cum a fost întreaga experiență?
Totul a fost ca într-un vis. Lucrurile s-au întâmplat atât de normal și firesc, iar oamenii se purtau frumos, încât totul a fost ca într-o bulă așa cum încă rămâne acel eveniment din viața mea. A fost o șansă să cunosc altfel de oameni – de la Coppola până la operator și la persoana care ne machia. Nu cred că vreunul dintre noi a realizat cu adevărat ce se întâmpla atunci. A fost ca o poveste.
După ani de muncă, odată cu rolul Adrianei Hanganu din filmul „Marți, după Crăciun“, ați primit mai multe premii. Cum v-a găsit această recunoaștere?
Nu am știut să mă bucur până la capăt. Sunt o persoană timidă, aveam momente de bucurie, apoi mă recalibram și foarte bine am făcut, pentru că după nu s-a mai întâmplat nimic cu mine în filmul românesc. Când ți se întâmplă așa ceva și ești recunoscut, te bucuri și te întrebi: „Vai! Ce urmează?“. Însă tot ce a urmat după a șters atât de ușor acele momente – tristețea a fost mai puternică decât bucuria. Probabil este tipic românesc: nu îți garantează nimeni că dacă ai făcut ceva și ai o recunoaștere îl vei face și după. Probabil că dacă am trăi și noi într-o societate civilizată și am avea agenți sau manageri care să se ocupă de tine, să te promoveze și să investească în tine, s-ar întâmpla altfel lucrurile. Însă de fiecare dată ai sentimentul că o iei de la capăt. Pe moment te bucuri că trăiești acele momente, dar a doua zi o iei de la capăt.
Roluri și vârste dincolo de frici
De mulți ani jucați un rol foarte cunoscut publicului din România: Aspirina, din serialul „Las Fierbinți“, care a fost creat pentru dumneavoastră. Când ați văzut prima dată construcția acestui personaj, ce impresia v-a creat? Ce ați învățat de la ea?
La început nu mi-am dat seama, abia după câteva episoade am realizat cum este și încotro se duce acest personaj. Nu m-am aruncat în el, ci am început să îl cunosc după mai mult timp și să îmi adaug și eu contribuţia în construcția lui. Am învățat de la ea să fiu mai curajoasă, să spun lucrurilor pe nume câteodată, să iau atitudine... M-a ajutat să scap puțin de timiditate. Lumea mă confundă deseori cu personajul și nu sunt abordată în mod curajos de către ceilalți, iar în acest context scap și eu de timiditate.
Dintre toate rolurile de până acum, atât din film, cât și din teatru, care este cel care v-a consumat foarte mult emoțional?
Rolul Mădălinei, fosta soție a lui Paul, din spectacolul „Repetiție pentru o lume mai bună“ în regia lui Radu Afrim. M-am dedicat 100% acestui rol și m-a consumat emoțional, însă în sensul pozitiv, „forțându-mă“ să îmi depășesc anumite limite, bariere, frici sau temeri. Îi mulțumesc lui Radu Afrim pentru această șansă.
În luna mai veți împlini vârsta de 50 de ani. Ce înseamnă pentru dumneavoastră ca femeie și ca actriță acest prag?
Mă simt ca la 40, cu ușoare probleme fizice. (râde) Ca actriță și ca femeie, sentimentul legat de această vârstă este foarte ciudat pentru că treci la alt nivel – întâmpini alte probleme, temeri. Cred că perioada dintre 40 și ceva de ani și 50 și ceva este una grea pentru o actriță deoarece fără doar și poate te modifici fizic, îmbătrânești și te situezi la granița aceea dintre juna comică și rolul de mamă, în care nu poți fi crezută pe scenă, deci nu îl poți juca momentan. Sunt într-o perioadă în care nu știu ce roluri aș putea juca. Pentru mine a fost destul de delicat să joc rolul fostei soții a lui Marius Manole (n.r. – Paul în spectacolul „Repetiție pentru o lume mai bună“), care este cu mult mai mic decât mine. Te complexează gândul că ești mult mai în vârstă, că arăți ca o femeie matură. Toate aceste lucruri trebuie să le gestionezi cu delicatețe, să te placi în continuare pe tine, să accepți că urmează o altă perioadă și să ai încredere. Nu prea se scriu roluri pentru femeile de această vârstă. Nu mă plâng, pentru că am de lucru, dar nu pot să nu văd că această vârstă este problematică la o actriță.
Deci este nevoie să se scrie roluri pentru femeile din această categorie și mai ales de susținere, fonduri pentru astfel de proiecte...
Din păcate, nu se investește nimic în cultură și nu interesează pe nimeni nimic. De exemplu, la Sala Mare a Teatrului Național suferim din cauza faptului că nu avem un sistem audio performant, să poți vorbi fără lavalieră, dar să se audă în toată sala și să fie natural, cum există în toate teatrele și sălile mari. Directorii teatrului au depus eforturi, dar la nivel mai mare nu a existat interes. Cred că nu este o sumă exorbitantă pentru Ministerul Culturii, dar nu știu dacă interesează pe cineva să facă acest lucru. În țările civilizate, un astfel de sistem audio într-o sală de teatru este o normalitate.
De curând sunteți actriță a Teatrului Național, după ce o bună perioadă ați fost independentă. Cum ați ajuns să fiți din nou angajată a unui teatru?
În urmă cu un an și câteva luni, am fost sunată chiar de Crăciun de directorul teatrului, Mircea Rusu, care m-a întrebat dacă vreau să fac parte din colectivul Teatrului Național. A fost o onoare pentru mine, deși nici nu mai speram să mă angajez în teatru. Nu mi-am dat seama că îmi doresc atât de mult să fac parte dintr-un colectiv, dar atunci când am primit telefonul mi-am dat seama cât de mult îmi doream acest lucru, de fapt. Să intri în trupa Teatrului Național este copleșitor. Într-un an și trei luni de când sunt angajată, am lucrat cu regizori importanți trei piese, am fost primită și m-am integrat foarte bine și deja mă simt ca acasă.
Unde vă putem vedea jucând în această perioadă?
La Teatrul Național, unde joc în trei spectacole: „Bolta cerească“, regia lui Gelu Colceag, „Cei drepți“, în regia lui Mihai Măniuțiu, și „Repetiție pentru o lume mai bună“, în regia lui Radu Afrim, care a avut premiera de curând. De asemenea, ne putem întâlni și la Teatrul Metropolis, unde joc în „Dumnezeu de a doua zi“, în regia lui Claudiu Coga, piesă scrisă de Mimi Brănescu, alături de Vlad Zamfirescu. Joc în mai multe spectacole independente (găzduite de Teatrul Național), alături de Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu, Andi Vasluianu, Diana Roman: „Dă-i bătaie“, „Pe o pânză de păianjen“, „All inclusive“. Totodată, și într-un nou spectacol găzduit de Teatrul Național, „Genul acuzativ“, o piesă de turnee, scrisă de Mimi Brănescu.
Se încarcă comentariile...
