Cătălina Mustață, actriță: „În anul I dormeam într-o cameră fără căldură și mâncam Eugenia în neștire“ INTERVIU
0Chiar dacă vremurile în care a dat la Teatru au fost grele, Cătălina Mustață s-a ambiționat să reușească reușind să își creeze o bogată carieră în teatru, dar nu numai.
Cătălina Mustață (55 de ani) a știut încă de la 3 ani că vrea să fie actriță, așa că a bifat toți pașii ceruți: punea în scenă piese de teatru în scara blocului, studia Actoria la Școala Populară de Arte, ba chiar recita și la Cântarea României, pentru a strânge diplomele necesare înscrierii la facultate. Nu a intrat din prima la IATC, așa că un an a studiat sârguincios și și-a refăcut repertoriul, dar în același timp a și lucrat ca pirogravor.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu actrița despre pariul pe care l-a făcut cu ea însăși, cum au fost anii de studenție când întreaga țară trecea printr-un amplu proces de schimbare – de la comunism la democrație –, dar și despre marile întâlniri pe care le-a avut și modul în care au marcat-o. Cătălina Mustață ne-a mărturisit ce descoperiri a făcut după ce le-a vorbit despre dramaturgia europeană unor liceeni americani ce studiau actoria, dar și care este diferența dintre publicul teatrului de stat și al celui independent.
„Weekend Adevărul“: Știm că v-ați născut în Brașov. Cum a fost copilăria dumneavoastră acolo, în perioada comunistă?
Cătălina Mustață: Am copilărit foarte frumos. În cartier eram „șefă de maidan“ – aveam o gașcă de copii ai blocului cu care jucam toate jocurile posibile și imposibile, iar uneori chiar le inventam. Era minunat. Apoi am mai avut un periplu: ne-am mutat în centrul Brașovului și am făcut Școala de Artă până la vârsta de 14 ani.
Cum vă petreceați vacanțele?
Vacanțele mi le petreceam la țară, în special la surorile tatălui meu care locuiau în satul Românești, de lângă Prut. Ne adunam opt verișoare. Acolo era o distracție aparte, eram absolut răsfățate. Patru stăteam la mama Olga din vale, sora mai mică a tatălui meu, și patru la mama Leta (Margareta) din deal și aveam libertate absolută, doar ne bucuram de vacanțe. Eram mai rele decât băieții – jucam fotbal, spărgeam geamurile la șură.
„Șefa de maidan“
Pare că ați avut o copilărie tare frumoasă.
Sper să termin cât de curând un roman autobiografic despre aceste vacanțe, care se va numi „Șefa de maidan“. Inventam jocuri și piese de teatru în scara blocului. Practic, eram dintre cei mai mici copii, dar aveam autoritate și mă ascultau și cei mai mari decât mine pentru că aveam putere de convingere, iar jocurile erau foarte plăcute de toți. Romanul se numește „Șefa de maidan“ pentru că realmente așa am fost. Îmi doresc să îl lansez în anul acesta.
Menționați că ați fost elevă la școala de arte. De ce tocmai aici?
Îmi plăceau artele plastice și, în paralel, făceam Școala Populară de Artă, la secția Actorie, unde l-am avut profesor pe Ion Jugureanu, actor al Teatrului Dramatic din Brașov. La Școala populară de Artă erau mulți muncitori, dar m-au primit și pe mine la vârsta de 14 ani, cu dispensă de vârstă pentru că eram prea mică. Am intrat recitând „Moartea căprioarei“, de Nicolae Labiș, iar apoi am jucat în spectacolul „Inimă fierbinte“, a lui Dumitru Solomon. Eram foarte mândră și fericită că joc în acest spectacol pentru că și Valeria (Vali) Seciu jucase în această piesă.
Când v-ați dat seama că vreți să deveniți actriță?
De la 3 ani știam că vreau să fiu actriță. Nu am conceput altceva. A fost visul meu de mic copil și asta am și făcut, spre disperarea mamei. În timp ce mergeam la Școala populară de Arte, și recitam pentru că trebuia să am diplome de la Cântarea României pentru înscrierea la Facultatea de Teatru. Nu recitam poezii cu soții Ceaușescu, dar găseam poezii patriotice care să meargă în contextul Cântării României: Nichita Stănescu, George Macovescu...
„Îmi căutam repertoriul în neștire“
De la cine ați moștenit latura artistică?
Tata era fire de artist. Eu m-am și născut de ziua lui, am fost cadoul lui. Tata avea voce de tenor, ar fi vrut să facă o carieră în această direcție, dar nu a reușit. Avea imaginație și un simț teribil al observației. Am aflat că bunicul meu patern inventa povești, ceea ce și eu făceam în copilărie, și știa pe de rost mult din Eminescu și Coșbuc, dar când l-am cunoscut eu pe bunicul, era un taciturn. Cred că de aici vine latura mea artistică, sunt singura actriță din familie, restul sunt ingineri, computeriști, profesori...
Iar după școala generală, ce a urmat?
La liceu am picat cu grație. Mama, fiind învățătoare, a vrut să mă fac și eu tot învățătoare. Eu cu matematica nu eram soră bună, iar Liceul Pedagogic era singurul care avea limită de notă, deci trebuia să iei cel puțin 6. Am luat 9,20 la Română și 4,50 la Matematică, am picat prima sub linie, cu o medie mai mare decât ultima intrată, pentru că nu am avut nota minimă la Matematică. Doi ani am mers la un liceu înfiorător, unde m-am împrietenit cu două fete care erau în situația mea. Eram ca în armată toate trei – Delia, Violeta și eu – „hai liberarea!“. Treapta a doua, în clasa X-a, se dădea la alt liceu, iar până atunci ne-am meditat una pe cealaltă. Eu meditam la Română, una dintre noi medita la Matematică. Eram un trio care nu știa cum să facă să scape mai repede de acolo.
Și ați scăpat?
În clasa a X-a am dat admitere și am intrat la Liceul Unirea din Brașov. În această perioadă, activam în continuare la Cântarea României. În Brașov deja începuseră să mă știe actorii de la Teatrul Dramatic, unde nu pierdeam niciun spectacol, nu lipseam de la nimic. Îmi căutam repertoriul în neștire. Îmi amintesc că am mers într-o tabără cu un coleg care știa foarte multe poezii și am făcut un concurs cu el, iar la un foc de tabără recitam pe rând și am ieșit câștigătoare.
Iar apoi ați dat la Teatru...
Eram hotărâtă să dau la Teatru, când era autofinanțare. Opțiunea mea pentru teatru era o disperare teribilă a părinților mei și a celor din jur. În vremea aceea se jucau și trei spectacole pe zi pentru a avea încasări și a putea întreține teatrul. Prima dată când am dat admiterea am picat. Erau patru locuri la fete și eram 286. La Mureș era un singur loc, la București, patru. Am picat a treia sub linie, ceea ce pentru mine a fost un mare câștig, pentru că mi-am dat seama că am depășit multe fete până la locul acela. Evident că nu mi-a trecut ideea de a da la Teatru, deși am avut o ședință de familie și mi s-a spus să îmi iau gândul de la asta. Am mers pe păcăleală și le-am spus că dau la Filologie. În următorul an, nu lipseam din Biblioteca Centrală din Brașov unde îmi căutam în continuare repertoriul. În același timp, mergeam la Școala Populară de Artă și la serviciu, unde făceam pirogravură. Aveam un vecin care avea chioșc de produse artizanale la Castelul Bran, iar eu pirogravam castelul pe farfurii de lemn.
De ce nu și-a schimbat numele de familie
Ați intrat în următorul an la Institutul de Teatru?
Da. Pe ultima sută de metri, părinții au aflat că voi merge tot la Teatru. Mama era mai disperată, iar tata mai încrezător. Atunci mi-a spus tata să îl răzbun artistic. Este motivul pentru care mi-am păstrat numele lui ca actriță și îl voi păstra în continuare. La un moment dat, Sanda Manu, profesoara mea de actorie, mi-a spus să îmi schimb numele, că nu sună bine.
Vă mai amintiți cum a fost admiterea?
La vremea respectivă, profesorii din comisie aveau cenzori în spate și nu aveau voie să te întrebe decât numele, repertoriul și cu ce începem. Erau mai multe probe eliminatorii – proba de recitare, și de Română –, apoi urmau cele practice, la care primeai note: poezie, povestire, monolog. Prima dată când am dat admiterea, șef de comisie era Mircea Albulescu, iar când am intrat a fost Dem Rădulescu. A fost intimidant să îi văd, dar dorința mea de a fi în lumea asta era extrem de puternică. Nu voiam să demonstrez nimic, doar simțeam nevoia să mă exprim în acest mod.
Dar ați avut vreun moment de cumpănă, în care v-ați gândit să renunțați la acest vis?
Am avut un pariu cu mine însămi în clasa a XI-a. Era la Cântarea României la faza pe țară, care se ținea în Sala Tractorul, din apropierea Brașovului. Era frig, urât, vedeai resturi de tractoare în curte... Mai aveam două colege de la Școala Populară de Arte care voiau să dea la Teatru și era concurență între noi. În sală erau formații artistice de muzică populară, diverși interpreți și alți recitatori, brigăzi artistice ale întreprinderilor... Am auzit-o pe prima care a intrat, era gălăgie, a început să plângă, lumea se frăsuia. Nu au ascultat-o. A doua fată, simțind că e rumoare, i-a atenționat să facă liniște. Așteptând să intru pe scenă, am făcut un pariu cu mine însămi: Dacă eu nu îi fac să tacă cu poezia mea, nu mai dau la Teatru. Deci miza era foarte mare. Recitam o poezie de George Macovescu și am început să spun primele versuri, apoi m-am oprit și am văzut că încerca cineva să se ridice din rândul al doilea, l-am ochit și am mai spus un vers. Apoi am cuprins sala cu privirea, am spus următoarele versuri... Nu numai că au tăcut, am căpătat și aplauze. Probabil că eram foarte încărcată de pariul pe care îl făcusem cu mine însămi. Văzând că i-am făcut să tacă și am primit și aplauze, mi-am zis: Dau la Teatru!
„Tinerii din America nu știau de comunism și de teatrul european“
Ați fost studentă în perioada 1987-1991, la clasa profesoarei Sanda Manu. Cum au fost anii de studenție și adaptarea în Capitală?
Era o sărăcie lucie. Facultatea de Teatru nu avea cămin, căci eram puțini într-un an, iar eu și o colegă am fost cazate la căminul Facultății de Drept. Ne-au dat ultima cameră, pe colț, plină de igrasie, fără căldură. Primul an a fost foarte greu – în primul rând, ești zi-lumină la facultate, ești solicitat non-stop. Mâncam Eugenia în neștire, aveam cartelă la cantină, mama îmi trimitea prăjituri și mâncam noaptea, iar atunci m-am îngrășat (râde). A fost o criză de adaptare, cu muncă enormă, și era cu totul altceva decât îmi imaginasem.
Ce așteptări aveați?
Nu știam exact în ce constă anul I de facultate, dar am savurat fiecare materie, fie practică sau teoretică. Era practic un antrenament al actorului de la A la Z. Nu am avut un șoc, ci o surpriză, pentru că nu mă așteptam să fie așa. Ușor-ușor, lucrurile s-au așezat. În anul II am început să facem bucăți din dramaturgia română, universală, apoi am abordat Caragiale, Shakespeare... Atunci am avut privilegiul și oportunitatea să fie profesor la noi la clasă uriașul actor al scenei românești George Constantin. Împreună cu el am repetat Puck, din „Visul unei nopți de vară“ și Zița din „O noapte furtunoasă“. A fost o întâlnire fabuloasă. Tot în anul II am fost chemată de Andreea Vulpe, care termina Regie, să joc în „Regele Lear“ rolul Cordeliei. Am jucat cu Bebe Cotimanis, care era deja actor, cu Maia Morgenstern, care venea de la Piatra Neamț, cu colegi de-ai mei, de exemplu, Cristi Iacob. Iar în anul III am început să fac film.
Revoluția și zvonurile înnebunitoare
În anii studenției ați trăit și un eveniment care avea să schimbe țara, Revoluția. Cum au fost acele zile?
Eram în București și locuiam la căminul Facultății de Arhitectură, în Piața Rosetti, la doi pași de Universitate. Pe vremea aceea îi sunam pe ai mei de la telefoanele cu fise de la Palatul Telefoanelor și nu știam cum să îi contactez mai repede. O bună vreme am stat baricadați în cămin, dar aveam pe hol un televizor alb-negru și urmăream ce se întâmplă. Se trăgea pe străzi, colegi de-ai mei din facultate primiseră arme și apărau clădirea, la Arhitectură eram numai fete și nu ne-au dat puști. Nu prea am ieșit în acea perioadă în care degringolada era maximă. Horia Căciulescu murise lângă Palatul Telefoanelor, unde dusese pe cineva să dea telefon. L-au împușcat și au scris pe mașină „terorist“. Umblau zvonuri înnebunitoare, iar mulți au murit împușcați aiurea. Când s-a făcut pactul, am luat trenul și m-am dus la ai mei, la Brașov. Făceam poze de pe magazinul central al orașului, cu un coleg, și lumea spunea că suntem nebuni, că poate ne împușcă cineva.
Care era atmosfera după luna decembrie?
Ne așteptam să fie ca în Occident, cu magazine pline... Dar a durat ceva. Atunci sărăcia era maximă, iar ca studentă, era jale. În magazine găseai numai fasole, conserve de pește, Eugenii și cam atât. Ulterior, au apărut treptat Coca-Cola și alte produse. Noi ne așteptam la o îmbunătățire bruscă.
La spectacolul de absolvire ce ați jucat?
„Cei din urmă“, de Maxim Gorki, pe care l-a pus Sanda Manu. Am mai jucat în „Un joc al visului“, de August Strindberg.
Aveți o amintire memorabilă din acei ani?
Nu am cum să uit când a venit Liviu Ciulei din America. Eram în anul I de facultate când a făcut o întâlnire cu studenții și ne-a desfășurat prima pagină din „Visul unei nopți de vară“ așa cum o vedea el regizoral. Ne-a explicat de ce s-a întors în România, deși a avut succes mare în America și a pus la teatrele mari de acolo. Ne-a spus că el nu a bătut mingea de baseball când era mic copil și așa am înțeles imediat de ce s-a întors. Spiritul și limba în care te naști contează foarte tare. Sunt mulți care se adaptează, inclusiv tineri actori care migrează cu mare succes chiar și la Hollywood. Pentru fiecare, experiența este singulară și și-o însușește cum este structurat.
De la zero, în America
Și dumneavoastră ați jucat în SUA, unde ați susținut un one woman show, „Self Management and Anger Control“, după un text scris de Theo Herghelegiu. Ce oportunități ați fi avut acolo în carieră?
Ca actriță, la vârsta mea, aș fi luat-o de la zero. Eu sunt dispusă să fac asta pentru un rol, un spectacol, dar este o limită. Nu am putut, pentru mine această opțiune a venit prea târziu.
Cum este perceput teatrul clasic în State?
Am fost la o clasă de Actorie la liceu, unde m-am oferit voluntar să le vorbesc despre dramaturgia europeană. Nu erau foarte curioși, nu auziseră de Cehov, Gorki, doar Shakespeare parcă le suna puțin cunoscut. Ei sunt cu musicalul, unde sunt de neîntrecut. În off-Broadway, mai găsești spectacole nemusicale, dar cultura lor este pe musical. Când mi-am dat seama unde se situează, le-am vorbit despre Tennessee Williams și alți americani și au mai reacționat. Elevii nu știau nici de comunism: din trei serii de elevi, doar o fată și un băiat știau de ruși și de comuniști.
Teatrul radiofonic, „încă o școală“
De asemenea, mai știm și de pasiunea pentru teatrul radiofonic. De unde a venit?
De mică îmi plăcea teatrul radiofonic, ascultam piese pentru copii. Pe trei dintre ele le știam cap-coadă. Mama mă chema la ea la școală să le spun copiilor poveștile. Am făcut mulți ani de zile teatru radiofonic, dublaj de desene animate și de film. Când eram actriță la Teatrul Mic am început să fac teatru radiofonic. Acolo m-am cunoscut cu mari actori: George Constantin, Mircea Albulescu, Geo Visu, Dan Condurache, Rodica Popescu-Bitănescu, Rodica Mandache... Era o pleiadă de actori care făceau teatru radiofonic la 8 dimineața. Acum teatru radiofonic se face mai puțin, dar el reprezintă încă o școală pentru un actor. Am lucrat cu Cristian Popescu, un regizor excepțional de teatru radiofonic, iar apoi am făcut cu Vasile Manta, care era la regie tehnică inițial, dar și cu Mihai Lungeanu. În teatrul radiofonic trebuie să suplinești cu vocea tot ce nu se vede.
Unde vă putem vedea jucând în această perioadă?
În teatrul independent joc în continuare în spectacolul „Aeroport“. La Teatrul Odeon joc în „Pandorium“, după „Fabule“ de La Fontaine, pusă de Zoltán Balázs. Suntem opt fete și un singur băiat, unde jucăm tot felul de persoanje feminine cu atribute de animale. De asemenea, joc în „Pentru binele tău“, de Pier Lorenzo Pisano, o piesă italienească, care a fost pusă sub egida Fabula Mundi. Încă se mai joacă, din fericire, „Tipografic Majuscul“, un spectacol fabulos. Mai am și alte proiecte, pe care vreau să le încerc cu regizori tineri. Am în vedere și câteva texte pe care le-am tradus eu.
„Nu poți fără cultură. Să distrugi spiritul unui popor este de nerecuperat“
„Weekend Adevărul“: Ce oportunități avea atunci un student după absolvire și ce oportunități ar avea acum?
Cătălina Mustață: Avantajul uriaș pe care l-am avut eu când am absolvit a fost că venise Revoluția, iar stagiul din provincie de trei ani nu mai era obligatoriu. Astfel am ajuns nesperat angajată a Teatrului Mic. Teatrele au fost deschise ani de zile pentru că aveau nevoie de tineri, mai ales că la vremea respectivă terminam puțini într-un an. Apoi au început să intre la Teatru foarte mulți, inclusiv la facultățile particulare, iar cu această „inflație“ de actori este foarte greu. Poți fi extrem de valabil și talentat, dar în prezent este foarte greu să pătrunzi. Din această cauză s-a născut teatrul independent, pentru că actorii simt nevoia să se exprime și la fel aș fi făcut și eu. Oportunitățile de a fi angajați acum în teatru sunt minime. Este frustrant, mai ales când știi că poți, să nu ai putința să concurezi și să intri. Schemele sunt limitate în teatre, nu ai ce să faci: îți trebuie actori de toate vârstele. Teatrul este un lux, o vocație, nu este o meserie. Pentru artist trebuie să creezi condiții. Teatrul trebuie întreținut, cultivat și susținut. Este pașaportul țării.
Cum ați ajuns la Teatrul Mic?
Am fost cinci absolvenți de facultate pe care Leopoldina Bălănuță i-a luat pentru a-și împrospăta trupa de la Teatrul Mic. Am ajuns datorită unui spectacol care fusese pus la Teatrul Casandra, de către cei de la Regie, „Pe cheiul de Vest“, al lui Bernard Marie Koltes. Toți aveam partituri mari de tot, iar Leopoldina Bălănuță ne-a plăcut și ne-a luat. La Teatrul Mic am debutat în spectacolul Cătălinei Buzoianu, „Regăsire“, de Luigi Pirandello, alături de Valeria Seciu. Mi-am făcut pionieratul la Teatrul Mic, alături de mari actori de la care am furat meserie. Inițial, arătând într-un anumit fel, am jucat roluri de ingenuă, dar la un moment dat a venit Cristian Hadji-Culea și a propus „Copiii soarelui“, de Maxim Gorki, și am primit primul rol de forță: Elena Nicolaevna. Apoi am început și în televiziune.
Lucrați de pe două fronturi...
Da. În televiziune m-am împrietenit cu camera, ceea ce m-a ajutat mai departe în film. Televiziunea a venit brusc și nedorindu-mi-o. Imediat după Revoluție ne-au chemat pe câțiva studenți de la Teatru să discutăm cu revoluționarii. Acolo l-am cunoscut pe Cristian Țopescu, care mi-a propus să rămân și să fiu cumva ce fusese Sanda Țăranu, să prezint emisiuni. M-a plăcut foarte tare. I-am spus: „Nu vreau să fiu prezentatoare tv, sunt actriță“. Apoi au urmat și alte propuneri pe care le-am refuzat. Când urma să se înființeze postul Acasă, am dat și am luat proba pentru vocea postului. Eu nu am vrut să dau probă și cu fața, dar o americancă, ce se ocupa cu antrenarea echipei, m-a îndemnat totuși să fac asta. Mi s-a zis să nu mă îmbrac în roșu și să spun o anumită povestire la probă. Am dat o probă pe care nu am vrut să o iau: m-am îmbrăcat în roșu și am povestit total altceva decât ce trebuia și am improvizat foarte relaxat, dar am luat proba.
De la Teatrul Mic la Odeon
Dar nu ați rămas în Teatrul Mic, ați plecat.
Am plecat într-o perioadă în care nu se mai întâmplau lucruri serioase: repetasem ceva degeaba, mai erau și niște proiecte destul de ciudate. În aceeași perioadă, la Teatrul Odeon, Răzvan Mazilu punea „Îngerul albastru“, știind că știu să cânt și să dansez m-a întrebat dacă vreau să joc în spectacolul lui. M-au primit drept colaborator. Atunci, Alexandru Dabija, care era director al teatrului, m-a întrebat dacă vreau să dau concurs pentru un post. M-am gândit o lună la propunerea lui, iar apoi am tras concluzia că este în regulă să merg la Teatrul Odeon. Am avut experiențe foarte frumoase și am urcat fiecare treaptă. Fiecare lucru m-a costat, nu a venit de la sine, a trebuit să demonstrez că am ce căuta acolo, iar experiența a fost mult mai profundă. Dacă succesul îți vine deodată, poți arde foarte repede. Pentru mine a contat foarte mult să îmi fac ucenicia.
De-a lungul timpului ați avut numeroase experiențe. Cum vă raportați la ele?
Fiecare experiență te îmbogățește, fiecare întâlnire este nouă, așa se întâmplă și în continuare. Este o meserie în care o iei de la zero tot timpul – piesa este nouă, colegii sunt noi, regizorul este altul. Întotdeauna este o nouă experiență. Nu este vorba de modestia actorului, ci de conștiența faptului că faci altceva. Experiența de dinainte îți folosește, dar când construiești un personaj sau ești într-un nou spectacol, totul este de la zero. Uneori îți iese din prima, alteori nu, uneori îți iese pe ultima sută de metri. Am multe întâlniri cu oameni fabuloși, multe experiențe încă de pe băncile facultății. Eu sunt deschisă noului tot timpul. Din acest motiv îmi place să colaborez cu tineri și joc în teatrul independent. Îmi place să cunosc tot ce este nou, să nu trec înțepenită în propriile mele pene că eu am jucat niște roluri, că am făcut radio, film, televiziune.
„Publicul nu se preface“
Dumneavoastră jucați atât pe scena teatrului de stat, cât și a teatrului independent. Este vreo diferență în ceea ce privește publicul?
Publicul se educă. Dacă îl înveți cu scovergi, asta mănâncă, dacă te duci la el cu o savarină, vede că există ceva mai bun. Esența teatrului se schimbă, observ asta văzând spectacole noi. Teatrul de astăzi este altminteri față de teatrul care se făcea cu zeci de ani în urmă. Nu mai poți juca la fel, pentru că lumea cere altceva. Se schimbă vremurile, se schimbă teatrul. Teatrul este oglinda vieții, așa cum spunea Shakespeare, deci trebuie să fii în pas cu ea. Nu mă refer la experimentele teatrale pe texte clasice în care ți se strepezesc dinții și te minunezi: Asta ce a fost? Nu trebuie să ucizi cu tot dinadinsul lucruri valoroase pentru că ai tu idei crețe. Bineînțeles că poți pune și comedii. La teatrul independent, oamenii vin respectând actul artistic, sunt doritori să vadă actori tineri. La teatrul de stat vin și împătimiții mai vechi ai spectacolelor trecute. Lucrurile sunt împărțite: unii vor să vadă teatru clasic, alții vor să vadă modern. Când un spectacol este bun cap-coadă, nu se mai discută, iar reacția publicului este cea mai onestă. Publicul nu se preface, ci vine cu brațele deschise, vrea să vadă, să i se dea un cadou. La noi în țară încă sunt oameni iubitori de teatru. În Europa încă se mai ține rangul sus în teatru, unde se merge pe modelul clasic, Stanislavski.
Marea problemă pentru cultura din România este lipsa fondurilor. Cât de important este ca statul să susțină și această ramură?
Nu poți fără cultură. Sunt finanțate foarte multe prostii și nu se ține cont. Dacă tu nu susții cultura țării tale, pe cei care reprezintă cultura națională, care pot avea un cuvânt de spus și pot fi băgați în seamă, atunci ce susții? Este adevărat că este ceva ce te costă, dar nu poți fără. Asta ar însemna să distrugi spiritul unui popor. Nu vorbim de faptul că nu îi întreții condițiile normale de viață pentru că nu există un cap diriguitor care să regleze aceste lucruri, după atâția ani de zile, dar să distrugi spiritul unui popor mi se pare de nerecuperat.
Se încarcă comentariile...
