Video Judith State, dansatoare și actriță: „Au fost momente în care dansul mi-a fost potrivnic în lumea filmului“ INTERVIU
0Cu formație clasică în balet, Judith State a căutat mereu să depășească limitările impuse de școală, de societate sau chiar de propria minte.
Încă de la vârsta de 5 ani și jumătate, Judith State a fost fascinată de mișcările armonioase ale corpului, iar de atunci s-a luptat constant să se autodepășească și să exceleze. De la videoclipul lui Michael Jackson care a impresionat-o până la decepția din clasa a VIII-a când profesorii i-au spus că ea nu va dansa, la distanță de câțiva ani, atunci când și-a creat propriul spectacol, artista a trecut prin multe momente decisive care aveau să îi contureze o carieră de succes în lumea dansului. Mai târziu, o premoniție din copilărie – „tu o să fii actriță“ – avea să se concretizeze prin întâlnirea cu Cristi Puiu și filmul „Sieranevada“.
Chiar dacă de multe ori s-a simțit o impostoare în lumea cinematografiei, așa cum ne-a mărturisit, Judith State a câștigat în 2020 Premiul Gopo pentru cea mai bună actriță într-un rol principal, cu filmul „Monștri“, în care a portretizat-o pe Dana. „Weekend Adevărul“ a discutat cu artista despre parcursul ei în lumea dansului, motivele care au făcut-o să fie foarte critică cu ea însăși, cum a îmbinat dansul cu actoria, dar și despre programul European Shooting Stars, în care a fost selectată la Berlinale 2023.
„Weekend Adevărul“: Povestește-ne puțin despre tine. Știm că dansezi încă din copilărie. Cum ai descoperit plăcerea mișcării, a dansului?
Judith State: Au fost mai multe surse de inspirație. Momentul definitoriu a fost când eram în sufragerie cu fratele meu și am văzut la televizor pentru prima dată videoclipul lui Michael Jackson la piesa „Smooth Criminal“. Amândoi am fost hipnotizați. După acest moment, zile întregi îl imitam și ne prefăceam că aruncăm o monedă într-o pușculiță imaginară. Când mă uitam la momentul de dans, nu știam ce înseamnă și cum este posibil așa ceva, dar am spus „Vreau să fac și eu asta“. Aveam o prietenă Dana care făcea gimnastică și pe care o admiram foarte tare. În spatele blocului, la bara de covoare, făcea tot felul de mișcări din gimnastică și mă uitam fascinată la ea. De câte ori vedeam ceva care avea legătură cu corpul și măiestria mișcării, mă simțeam atrasă de asta. Până la 5 ani și jumătate am crescut în Târnăveni, cu bunicii mei, unde m-am și născut. Apoi ne-am mutat în București, iar mama m-a dat la Palatul Copiilor, iar mai apoi la Rapsodia Română, în clasa a IV-a am intrat la Liceul de Coregrafie. Când eram la Palatul Copiilor, făceam exerciții la sol, pentru musculatura spatelui, iar la un moment dat mi-am zărit reflecția în oglindă – eram îmbujorată și puțin transpirată – și mi-a plăcut foarte mult. Cumva am simțit că este ceva de bine. A fost un fel de înțelegere că acesta era drumul meu: a-mi pune corpul în mișcare și la muncă.
Revoluția te-a prins la o vârstă fragedă. Erai conștientă de ceea ce se întâmplă în țară?
Da, fratele meu îmi spunea că vine un război. L-am întrebat dacă va fi cu cai, sulițe și săbii pe stradă, pentru că aceasta era imaginea mea despre război. Îmi amintesc faptul că veneam de la școală, mă îndreptam spre metrou la Unirii, și vedeam în jurul meu oameni panicați, disperați, alergând. La un moment dat, un domn m-a luat pe sus și m-a întrebat cine sunt, dacă am părinții cu mine și ce caut acolo. Apoi mi-a spus să mă duc rapid acasă. Când s-a aflat despre decesul soților Ceaușescu, vedeam cum toată lumea se bucura, iar la geamuri și pe stradă era ca o sărbătoare. Eram la limita plânsului pentru că nu reușeam să înțeleg de ce și cum se poate bucura cineva atât de tare că alți oameni au fost omorâți. Toți oamenii se bucurau, era o efervescență generală.
Libertatea din lumea filmului
Și apoi ce a urmat în ceea ce privește dansul?
Am picat examenul de treaptă în clasa a VIII-a la Liceul de Coregrafie din București. A fost una dintre cele mai mari decepții ale mele. Apoi am mers la Liceul de Arte din Bacău, cu speranța că voi sta acolo doar un an și apoi mă voi transfera. Am încercat să fac asta, dar nu a existat niciun fel de voință din partea cadrului profesoral în acest sens și am rămas acolo, unde am și terminat. Am avut parte de o generație de colegi foarte deștepți, am tras tare să țin pasul cu ei. Se făcea cultură generală pe brânci acolo. Apoi am studiat la Facultatea de Limbi Străine, profil engleză-spaniolă, și mi-am dorit foarte mult să fac și Jurnalism. Știam clar că vreau să dansez în continuare, dar nu știam că există secție de coregrafie la UNATC și nu voiam sub nicio formă să fac dans clasic, deci să dau la Operă, unde știam că nu am nicio șansă. Dansul este în continuare ceea ce mă definește și mă ține trează noaptea, acolo mă simt și creativă şi predau.
Am fost mai tot timpul într-o cursă cu mine însămi, cu restul lumii, dar și într-o comparație permanentă cu ceea ce era foarte departe de mine, iar chinul a fost pe măsură.
Mărturiseai într-un interviu că „dansul este spațiul în care am dus cele mai puternice lupte cu mine însămi, m-am chinuit cel mai mult“. La ce te refereai?
Conștientizarea acestui fapt a devenit cu atât mai clară în urma comparației cu modul în care mă simt, acționez și reacționez în film. Am constatat tot timpul cu surprindere că în film mă simt foarte liberă – liberă de gânduri, autocritică și propriul ochi martor care mă evaluează la sânge, așa cum se întâmplă în dans. Sunt foarte fericită că în film mă simt așa.
De ce ți se întâmplă asta când vine vorba de dans?
Cred că se întâmplă dintr-un handicap pe care l-am dus cu mine foarte mult timp. Când am picat examenul de treaptă, la care muncisem enorm, mi s-a spus: „Nu mai încerca, că tu nu vei dansa“. A fost ceva foarte brutal pentru mine, la vârsta aceea, când visam la asta. Pe de-o parte, a fost acest debut „anevoios“, apoi dorința mea de a depăși acest handicap. Mai târziu, m-am lovit și de concepția că cei care fac dans contemporan, ceea ce îmi doream și eu, sunt cei care nu au fost suficient de buni la clasic, adică niște rebuturi. În timpul facultății, când am descoperit pe internet ce înseamnă lumea dansului dincolo de limitele țării noastre, m-am simțit extrem de copleșită. A fost o trezire la realitate foarte violentă. La vremea respectivă, nu văzusem mai nimic în afara baletului clasic și a puținelor înregistrări pe care le primeam în școală despre dansul contemporan. Descoperisem emisiunea „So You Think You Can Dance“, iar când am văzut audiții cu mii de dansatori extraordinar de buni pe mai multe tipuri de dans, am avut un șoc cultural de o lună-două și mă gândeam că timpul a trecut pe lângă mine.
Un moment decisiv
Și ce ai făcut?
Am avut un moment în care mi-am dat seama că ori stau și mă lamentez, ori fac ceva. M-am hotărât să ajung și eu acolo, unde oamenii au acces la absolut toate aceste uși deschise către dans și toate stilurile variate. Am aplicat pentru bursa „International Student Visa Program“ și am plecat în New York. De atunci am depus în permanență un efort de a urmări coregrafi care îmi plac, de a merge la workshopurile lor și de a învăța. Așa am cunoscut multă lume și mi s-au deschis foarte mult ochii și mintea în ceea ce privește limitările unei comunități mici – cât de ușor este să pici în capcana „sunt foarte bună“ – și ce înseamnă să dai o audiție pentru turneul „This Is It“, făcut după moartea lui Michael Jackson, unde erau pe zi sute de candidați foarte buni. Am fost mai tot timpul într-o cursă cu mine însămi, cu restul lumii, dar și într-o comparație permanentă cu ceea ce era foarte departe de mine, iar chinul a fost pe măsură. De aici și durerea și nemulțumirea constantă. A fost un paradox. Mi s-a întâmplat de foarte puține ori să amuțesc toate aceste voci și să mă simt foarte bine, ceea ce mi-a dat speranță.
Deci în film, chiar dacă nu ai o formare în cinematografie, te simți liberă...
Mi s-ar fi părut să fie invers: acolo unde lucrez de-o viață întreagă și am acumulat experiență, ar trebui să fiu mai blândă cu mine și mai relaxată, și unde nu am niciun fel de bază, să mă simt puțin mai în aer și să mă panichez. Am început cu „Sieranevada“, deci m-am aruncat din prima într-un mare context de film. Cu siguranță, în acest debut, care a trasat fundația a ceea ce a urmat să se întâmple, a contat foarte mult faptul că în fața mea se afla Cristi Puiu. Dacă aș fi avut debutul cu altcineva, cred că modul în care m-am simțit și am perceput toate lucrurile ar fi fost complet diferit.
„Filtrele de pe social media reprezintă o nebunie dusă la extrem“
Spuneai că subiectele de la care au pornit căutările tale din ultimii patru ani sunt „memoria, trecerea timpului și felul în care amintirile și formele pe care acestea le capătă în timp ne marchează în mod implacabil prezentul“. De la ce au pornit aceste căutări?
Primul meu spectacol de dans a avut premiera în 2019 – „Emlék“ (trad. – amintire) – și s-a întâmplat târziu în parcursul meu profesional de dansator. Tot eram întrebată când fac ceva în privința asta. Aveam tot felul de răspunsuri la „de ce nu fac un spectacol“, iar ulterior mi-am dat seama că erau doar eschive pentru mine. La un moment dat, am dat peste niște jurnale în care îmi notam idei pentru potențiale proiecte și am constatat că multe datau de ani de zile. Sub adăpostul gândului că „sunt în proces de...“, „urmează să fac...“, nu făceam decât să fiu într-un soi de capcană și să amân momentul. Încă rezonam cu acele idei scrise și mi-am dat seama că trebuie să fac ceva în acest sens. Astfel a luat naștere proiectul „Emlék“, cu patru forme de manifestare. Este despre memorie și amintire, pentru că întotdeauna am vrut să fac ceva din și despre mine. „Emlék“ are legătură cu copilăria mea și lucrurile pe care mi le amintesc, dar și cu faptul că ne schimbăm amintirile în funcție de nevoie.
Unde te-au purtat aceste căutări?
Pentru momentele din spectacol am avut foarte multe discuții cu mama, fratele și bunicii mei. Am avut surpriza atunci când vorbeam cu mama să descopăr că anumite lucruri ea nu și le amintește sau că și le amintește complet diferit față de mine, la fel și în cazul fratelui meu. Mă urmărește în fiecare zi întrebarea: „Care este adevărul?“. Cred că îmi amintesc așa cum am nevoie să fie, nu cum a fost, și țin la adevărul meu. Dacă nu ne ținem de adevărul acela, ar însemna să ne punem pe noi în pericol și nu prea suntem dispuși să facem asta. Acest lucru se întâmplă și în relațiile pe care le avem. Anul trecut am continuat cu spectacolul „Ember“ (trad. – om), pe care îl simt ca o continuare a „Emlék“, chiar dacă diferă foarte tare din punct de vedere formal. Este legat de amintire, traumă, relații, cum ne raportăm la ceilalți, cât de singuri suntem de fapt când suntem cu ceilalți. Toate acestea sunt gânduri care „mă trăiesc“ constant.
Conștientizarea propriului corp
Cum te-a ajutat dansul în relația cu propriul corp?
Dansul m-a ajutat să creez o relație cu corpul. Am fost foarte surprinsă în multe ocazii să vorbesc cu oameni care nu au nicio legătură cu o zonă fizică – sport, dans etc. – și să constat că nu se gândesc la corp, că nu se gândesc la cum se simt în el, cum respiră. Pentru mine, toate acestea erau firești și am fost surprinsă când cineva m-a întrebat „Cum adică cum respir?“. În general, omul tinde să își îndrepte atenția asupra corpului atunci când există probleme. În cazul meu, conștientizarea corpului a fost permanentă. În general, sunt foarte prezentă în corp și conștientă de el și de semnalele pe care mi le dă. Nu știu dacă asta m-a ajutat sau nu. În general, relația cu corpul meu a fost bună. Am avut și un mare noroc să fiu sănătoasă fizic.
Cum ți-a influențat perioada din Liceul de Coregrafie modul în care privești corpul sau te raportezi la el?
Ne-a fost inoculată de la o vârstă fragedă ideea corpului perfect. Ni se spunea să nu mâncăm, „ești cât un dulap“, „arăți ca un greiere borțos“ și alte lucruri de acest fel, deși eram doar clasa a VII-a. Am avut atât de profund sădită în minte imaginea corpului perfect, încât și în ziua de astăzi mă surprind observând corpul uman și trecându-l prin acest filtru, însă fără a-l judeca. Slavă Domnului, nu mi-am impus dramatic această imagine asupra mea. Observ un corp dincolo de haine, indiferent dacă sunt largi, în funcție de cum merge sau se așază cineva, îmi dau seama dacă are genunchii mai apropiați sau mai depărtați, dacă suferă de lordoză. A devenit un automatism.
În epoca rețelelor de socializare și a filtrelor, când suntem mai mereu expuși la chipuri și fețe retușate și editate pentru a părea perfecte, din ce în ce mai mulți tineri se confruntă cu probleme în ceea ce privește relația cu propriul corp...
Filtrele de pe social media și modul în care ne pozăm reprezintă o nebunie dusă la extrem. Eu cred că nu există nicio șansă să ne întoarcem la normalitate. Sunt fetițe de 10-11 ani care, în viața reală, se machiază, își pun unghii ca să arate ca aceste „etaloane“ ale frumuseții promovate de filtrele de pe aplicații. În online îți poți crea un profil care poate suplini cu ușurință toate lipsurile din viața ta reală.
Am observat că ești activă pe rețelele de socializare, iar printre postările tale se regăsesc și multe cărți. Care sunt autorii sau scrierile la care revii?
Îmi place să citesc, dar, cu absolut tot ce se întâmplă în viața mea, nu reușesc să o fac pe cât mi-ar plăcea. Cartea la care am revenit foarte mult timp este „Scrisori către un tânăr poet“, a lui Rainer Maria Rilke. Mulți ani a fost cartea mea de căpătâi – de câte ori mă simțeam în dubii, că mă copleșesc gândurile și nemulțumirile de ceea ce făceam în general în dans, reciteam cartea. A stat la baza filmului de scurtmetraj „You Who Never Arrived“, din cadrul proiectului „Emlék“, pe care l-am creat împreună cu Marius Olteanu și Luchian Ciobanu. Recomand cartea oricărui om care urmează o vocație, este foarte inspirațională. Este o carte foarte profundă și mă emoționează de fiecare dată numai gândul că acel scriitor, atunci la vârsta de 27 de ani, se raporta în acel mod la viață, iubire și divinitate, și purta asemenea discuții cu soldatul care voia să devină poet. Acum citesc scrisorile dintre Simone de Beauvoir și Sartre.
„Au fost momente în care dansul mi-a fost potrivnic în lumea filmului“
„Weekend Adevărul“: În 2016 ai ales să mergi și pe drumul actoriei. Ai mai cochetat cu acest domeniu?
Judith State: Când eram mică, intram ușor în pielea diferitelor personaje de desene animate, iar mai târziu, îi imitam cu lejeritate pe profesori, spre bucuria și amuzamentul colegilor. De mică auzisem în familie că voi fi actriță, dar eu m-am ținut de dans. Gândul că poate mi-ar plăcea să fac actorie a rămas cu mine de-a lungul timpului, dar nu am făcut nimic în această direcție.
Ai jucat în regia lui Cristi Puiu în filmul „Sieranevada“. Cum ai intrat în lumea aceasta a cinematografiei?
M-a sunat Simona Ghiță, directorul de casting al lui Cristi Puiu, și m-a întrebat dacă vreau să vin la preselecții. M-am emoționat foarte tare. Acesta a fost primul pas concret pe care l-am făcut în direcția asta, apoi am continuat să spun „Da“ la toate ocaziile care mi s-au oferit. Frumusețea și unicitatea experienței „Sieranevada“ au venit și din faptul că nu știam nimic, nu știam la ce să mă aștept și eram într-un continuu „acum“. A fost ceva extraordinar!
Dar întâlnirea cu Cristi Puiu cum a fost?
Pe măsură ce trecea timpul și îl ascultam pe Cristi vorbind, mi se confirma faptul că sunt într-un loc care mie îmi priește foarte mult. De fiecare dată când ne întâlneam, îmi făcea o deosebită plăcere să îl văd și să îl ascult. Eram fascinată de el!
„Baza mea este regizorul“
Te-a ajutat sau, din contră, te-a încurcat faptul că veneai din lumea dansului?
Au fost momente în care dansul mi-a fost potrivnic. Modul în care mă mișcam în cadru părea coregrafiat, mi-a spus cineva că păream un mic Siri. Mi s-a spus că merg ca o pasăre, că țin mâna ca un evantai, lucruri de care nu eram conștientă. Apoi am început să fiu prea conștientă de sine și să fiu atentă la mișcări, ceea mă făcea să mă simt inconfortabil, dar acea perioadă a trecut destul de repede. Îmi amintesc de la filmări că mi s-a spus că trebuie să țin minte toate acțiunile pe care le fac în corelație cu ceea ce spuneam pentru a face la fel la fiecare dublă. Inițial, mi s-a părut infernal de greu și m-am panicat, dar când s-a dat „Acțiune!“, corpul le făcea singur, fără să mă gândesc eu conștient la ele, având o memorie a lui exersată în dans.
La câțiva ani după aceea ai jucat primul tău rol principal în filmul de debut al lui Marius Olteanu, „Monștri“. Cum ai reușit să pătrunzi personajul, să ajungi la el?
Sincer, eu nu simt că fac ceva în acest sens. Am citit scenariul cu Marius, dacă am avut nelămuriri, mi-a explicat. Cu Marius am reușit să păstrez canalul de comunicare total deschis și liber, să fiu ca un burete la tot ce îmi spunea. Nu simt că parcurg distanțe mari, departe de Judith, pentru a ajunge la Dana, ci simt că Dana este Judith în acea situație. Baza mea este regizorul, el știe cel mai bine cine este acel personaj, nu eu. În același timp, am avut norocul de a fi distribuită în roluri ale căror personaje le simțeam foarte aproape de mine, dar evident cu anumite diferențe.
Și ai câștigat Premiul Gopo pentru rolul principal. Te-a surprins această recunoaștere?
M-a surprins pentru că, pe de-o parte, nu mă așteptam să câștig. Nu sunt actriță cu studii de specialitate sau cu o educație în domeniu, deci cu atât mai mult am fost surprinsă că am câștigat acest premiu. Am avut foarte mult timp sentimentul că sunt un impostor și încă există ecouri ale lui în mine. Am avut impresia că am intrat pe o ușă care nu era pentru mine.
În 2022 ai jucat în „RMN“, în regia lui Cristian Mungiu, câștigător al premiului Palm D'Or. În primul rând, cum ai ajuns să joci rolul Csillei?
M-a sunat directorul de casting și m-a întrebat dacă pot veni să dau o probă bilingvă, în română și în maghiară. La probă mi s-au spus informații minime despre personaj și absolut nimic despre context, doar ce era necesar pentru a-mi susține proba. A doua probă a avut loc pe Zoom, pentru că eram plecată din țară, și abia atunci mi-am dat seama că este un personaj mai mare.
Revelații prin personaj
În urma acestui film, anul acesta ai fost selectată la European Shooting Stars, prestigiosul program din cadrul Festivalului Internațional de la Berlin. Cum ai ajuns în cadrul acestui program?
Prima dată când am primit mailul care anunța lansarea acestui apel l-am ignorat, apoi l-am primit din nou pe altă cale și m-am gândit să văd despre ce este vorba. Nu i-am acordat atenție pentru că știam că există o limită de vârstă și credeam că nu este pentru mine. Când am citit condițiile de participare, spre surprinderea mea, am văzut că au renunțat la acea limită de vârstă, iar toate celelalte cerințe mi se potriveau mănușă, inclusiv cea care impunea să fi avut un rol principal într-un film care să fi avut premiera după Berlinala de anul trecut. Atunci m-am hotărât să mă înscriu. Fetele care s-au ocupat de aplicația din partea României – Laura Mușat, Alexandra Safriuc – m-au ajutat cu tot procesul și au fost foarte deschise. Cred că m-a ajutat foarte mult și faptul că ele au crezut în mine foarte tare. Cred că, din nou, ca de fiecare dată, în toate lucrurile care mi se întâmplă, am fost omul potrivit la momentul potrivit și am făcut ce trebuia să fac pentru a se întâmpla. Chiar cred că pentru ca ceva să se concretizeze este nevoie să se alinieze mai mulți factori. Nu am cum să îmi asum eu această reușită în întregime, dar ce ține de partea mea tind de fiecare dată să fac.
Cu ce revelații sau reconștientizări a venit acest rol?
A venit cu reconștientizări referitoare la modul în care mă raportez la ceea ce consider adevărat – adevărul meu. Uitându-mă la film și observând cât de încleștați sunt și țin cu dinții de lucrurile în care cred, am simțit că mă uit într-o oglindă în care mă regăsesc. Și eu fac acest lucru foarte mult. A fost o reconștientizare și o reîntoarcere la gândul că aș vrea să devin mult mai conștientă de aspectul acesta atunci când sunt în focul argumentului sau al discuției, nu după ce luptele deja s-au dus. Mi-ar plăcea să am această anticameră a situației în care să îmi aduc aminte că nu am cum să am mereu dreptate și să îi las spațiu și celuilalt. Așa este și în film – dacă te uiți la fiecare personaj în parte, pe niciunul nu îl poți condamna, pentru că fiecare ține la adevărul lui așa cum îl vede el. Este foarte important să reușim să fim puțin mai îngăduitori. Ținându-ne cu dinții strânși de adevărul nostru, devenim agresivi inclusiv cu noi înșine, pentru că acea energie îndreptată spre ceilalți de fapt ne locuiește pe noi.
Dintre toate rolurile de până acum, care simți că te-a consumat mai mult? Dar cel mai puțin?
Rolul care m-a consumat cel mai puțin a fost cel al Alinei din „Tata mută munții“. În acel film, m-am simțit ca într-o vacanță continuă. În legătură cu celelalte personaje, nu aș putea spune că unul m-a consumat mai mult decât celălalt, pentru că ard la foc maxim tot timpul, nu am simțit că am dat mai mult într-o parte decât în alta. Ne întreba Cristi Puiu la casting „Ții la tăvăleală?“. Da, mă murdăresc, nu îmi țin rezerve pentru mai târziu, nu mă menajez cu nimic.
Se încarcă comentariile...
