INTERVIU Mirela Oprişor, actriţă: „Am luat bătaie cu bâta de la FSN-işti“
0Actriţa Mirela Oprişor (44 de ani) a rememorat pentru „Adevărul“ amintiri din comunism şi de la Revoluţie, dar şi din perioada tulbure ce a urmat şi momentele care i-au schimbat destinul.
Mirela Oprişor a fost o „ciudată“. La 12 ani şi-a făcut abonament la filarmonică. Asculta teatru radiofonic, iar când se dădea la TVR un spectacol nu mai conta nimic din ce se întâmpla în faţa blocului. A luat la rând toate cercurile artistice de la Casa Pionierilor. Voia să evadeze din cartierul său muncitoresc.
Mirela Oprişor a fost o răzvrătită. I-a zis clar mamei că degeaba strânge zestre, ea nu se mărită şi cu asta-basta. La 16 ani a trăit Revoluţia în Braşov, a văzut lucruri greu de uitat şi greu de descris. Apoi a luat bătaie de la FSN-işti. Se înscrisese în PNŢ. Voia să schimbe lucrurile. „Am sperat să se întâmple ceva şi uite că nu s-a întâmplat nimic“, spune cu revoltă şi regret.
Mirela Oprişor a fost o curajoasă. S-a mutat la Bucureşti, s-a angajat la un chioşc din Piaţa Romanei şi, fără pregătire, s-a prezentat la admitere la Actorie. A intrat din a doua încercare. Prima dată l-a cunoscut pe Victor Rebengiuc. Au vorbit despre dioptrii. A doua oară l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ, după ce l-a văzut într-o fotografie. Pe Oliver Stone nu l-a cunoscut. A refuzat să meargă la castingul lui. Voia să-şi ţină cuvântul dat doamnei Sanda Manu.
Mirela Oprişor a rămas o „ciudată“, o răzvrătită şi o curajoasă, aşa cum veţi descoperi în cele ce urmează.
„Adevărul“: Care e prima amintire care îţi vine în minte?
Mirela Oprişor: Din toată viaţa?
Da!
Vai, ce întrebare! Da...prima amintire este din curtea unui bloc, plină cu copii. Era iarnă, cu bulgări, cu oameni de zăpadă, cu săniuţe, cu ciucuri de gheaţă în nas, în urechi şi prin păr. Iernile la Braşov erau extraordinare...
Dar copilăria în Braşovul comunist cum a fost?
Destul de liberă, aş spune, faţă de ce se întâmplă acum cu copiii noştri. Au un program, făcut tot de părinţi, care nu-i mai lasă să aibă copilărie. Noi eram totuşi lăsaţi liberi, ne simţeam liberi. Bineînţeles că mai târziu mi-am dat seama că nu era ce trebuia, dar copil fiind n-am simţit acest lucru. A fost o copilărie frumoasă, nu prea aveau părinţii timp să ne iubească, îşi făceau timp destul de rar pentru asta.
Ce fel de copil erai?
Am fost tot timpul un copil rebel, care într-un cartier muncitoresc avea abonament la filarmonică, dar nu vreau să mă dau mare cu asta.
Părinţii ţi-au făut abonamentul?
Nu, mi l-am făcut singură. Cred că aveam 12 ani.
Cum aşa? La 12 ani copiii au alte preocupări...
Era modul meu de a evada din cartier, deşi acolo mă simţeam cel mai bine. Dar întotdeauna am vrut altceva. Nu aveam tot ce voiam şi nici nu ştiam că există mai mult, de fapt, atunci nu aveam cu ce să compar. Dacă erai un copil curios şi tenace te foloseai de tot ce se întâmpla la vremea aceea pentru a evada. Mergeam singură şi la filarmonică, şi la cinema, şi la teatru, pentru că nu mergea nimeni cu mine. Oricum mi se spunea ciudata. (Râde)
De ce?
În cartierul meu muncitoresc dacă nu te măritai la 17-18 ani era dezastru pentru părinţi, erai considerat oaia neagră a familiei. Ăsta era cursul firesc atunci. Mai era facultatea, dar nu era pentru toate familiile. Ai mei au înţeles asta. Exista sufrageria Doina, o avea tot blocul, iar jos, sub vitrină, era un dulap în care mamele adunau zestrea pentru fete, lenjerii, seturi de tacâmuri şi farfurii. În toate casele vecinilor vedeam asta. Şi mama mea a primit din Germania un set de şase piese de servit tortul, ceea ce nu găseai pe vremea aia, şi l-a pus acolo în dulap. Ţin minte că i-am spus: „În viaţa ta să nu mai pui în dulapul ăla nimic, că eu nu mă mărit, nu fac nuntă, eu vreau altceva.“
Ce îţi doreai?
Să fac facultate.
A înţeles mama?
Greu, dar a înţeles. Eu eram un copil viu. Exista pe vremuri Casa Pionierilor, care era superbă, făcută undeva pe o colină în Braşov. Era ca un castel, cu o poieniţă care primăvara era galben-mov toată, pentru că înfloreau brânduşele. E, şi acolo erau cercuri de tot felul – olărit, fotografie, pictură. Eu cred că le-am luat pe toate la rând. Unde mă duceau îmi ziceau: „Aici rămâi, eşti făcută pentru asta“, „Vai, artist plastic te faci“, „Eşti făcută să fii fotograf“. Eram bună la toate, dar de fapt la nimic. (Râde) Făceam orice cu pasiune şi interes. Îmi aduc aminte că am un desen, un crochiu în cărbune cu o mână. Băi, arată foarte bine. Nu eram un talent, dar probabil că eram un bun executant.
Boacăne nu făceai?
Nu prea, dar îmi amintesc o bătaie zdravănă. Cartierul meu era despărţit, erau blocuri şi case în care locuiau saşi, unguri. Iar noi, copiii, mergeam la furat de fructe, că erau livezi întregi. Şi într-o zi ne-a prins un nene şi ne-a bătut răut de tot. A fost o teroare! Ne-am ascuns şi ăla, nebun, ne-a aşteptat să ne bată. Şi ne-am luat o bătaie atunci de nu am mai furat niciodată în viaţa mea.
La cozi ai stat?
Absolut, la cozi la butelie, la pâine, la tot, doar la lapte stătea mama. Socializam la coadă, să ştii. (Râde) În vacanţe, eu mă culcam la amiază şi ţin minte că gluma preferată a lui tata era să strige: „Mirela, Mirela, fugi că a venit camionul şi au băgat portocale la alimentară.“ Eu eram buimacă de somn, mă îmbrăcam repede-repede şi fugeam la alimentară. Evident că rafturile erau goale. Iar când mă întorceam tata îmi făcea cu mâna de la geam. (Râde)
Îţi explicau părinţii ce-i ăla comunism sau te protejau?
Ne-au protejat cât au putut, dar ştiam că nu e în regulă, simţeam limitările. Plus că toată familia asculta seara, încet, Europa Liberă. Normal că ştiam, dar nu aveam termen de comparaţie, era ceea ce trăiam. Aveam acelaşi pardesiu toţi, aveam aceiaşi pantofi toţi. Nu aveai alte variante, toţi eram la fel, în uniformă.
„Interviul cu Ţuţea mi-a schimbat destinul“
La Revoluţie aveai 16 ani. Braşovul a fost un punct fierbinte. Ce-ţi aminteşti din acele zile?
Vai, nu mă stârni! Sunt foarte tristă zilele astea cu ce se întâmplă. Nu ştiu dacă mai am puterea să merg mai departe, să mai fac ceva. Eu am fost în centru când a fost revolta de la Braşov, eram copil, am văzut tot ce s-a întâmplat. Foarte trist! Luau femei şi lăsau copiii singuri. Am văzut aceste lucruri. La Revoluţie am fost acolo şi nu m-am dus să iau carnet de revoluţionar. Chiar zilele astea am fost în turneu în Braşov şi îi spuneam lui Marius Manole: uite, pe scările astea am fost trântită la pământ şi un bărbat mă acoperea ca să nu mă împuşte şi, la un moment dat, am auzit ceva căzând lângă mine – erau creierii unui soldat. Eu am văzut nişte lucruri...Oameni morţi. Dar cel mai tare nu m-a marcat nici oamenii morţi şi înşiraţi pe caldarâm, nici creierii acelui soldat, nici faptul că se trăgea sau că omul ăla care a stat deasupra mea a fost rănit, ci un şofer de ambulanţă.
De ce?
Şi Marius m-a întrebat de ce, dar n-am ştiut atunci să-i răspund. Acum ştiu răspunsul. Pentru că era ca un mort viu. M-a marcat incredibil, nu mai era printre noi acel om, deşi fizic era viu. Nici nu ştiu cum să descriu, dar cred că asta e cea mai bună descriere: era un mort viu sau un viu mort. Era incredibil ce era pe faţa omului ăluia, câţi a dus cu salvarea şi ce a văzut în ziua aia. Nu o să-i uit faţa niciodată. Deci, am trăit lucrurile astea, eu chiar am fost la Revoluţie. Am luat şi bătaie cu bâta de la FSN-işti.
Cum s-a întâmplat?
Eram mai mare atunci. Mă înscrisesem în PNŢ, eram mai mulţi tineri şi ne întâlneam într-un local. Într-o seară, ne-au aşteptat nişte FSN-işti care ne-au bătut cu bâta şi ne-au lăsat acolo. Părinţii mei nici acum nu ştiu, am fost vânătă două săptămâni, dar m-am ascuns de ei.
Dar de ce te-ai înscris în partid?
A fost o emulaţie cu tineri, „hai să facem, hai să schimbăm ceva“. Era un val, visam să schimbăm lucrurile şi credeam că asta înseamnă, să intrăm într-un partid. Eu am renunţat la idee, chiar după ce am luat bătaie, cred că atunci nu aveam mai mult de 19 ani şi mi-a fost frică. Cred că cel mai tare m-a marcat interviul lui Ţuţea. Mi-a împrumutat un coleg caseta cu Ţuţea. Nici nu ştiam cine e Ţuţea, cine ştia cine e Ţuţea? Atunci am zis: eu trebuie să fiu altcineva, trebuie să fac altceva. Nu o să uit niciodată imaginile alea, acel interviu care mie mi-a schimbat efectiv destinul. Nu pot să-ţi explic de ce, cum, dar atunci mi-am dat seama că există altceva pe lumea asta, că există alţi oameni şi că ai dreptul pe lumea asta să vrei mai mult.
Ai fost la Revoluţie, a picat comunismul, a dispărut Ceauşescu. Ce ai simţit atunci?
Am sperat să se întâmple ceva şi uite că nu s-a întâmplat nimic. Am un copil de 11 ani care trăieşte aceleaşi lucruri şi probabil că vom avea parte de o nouă revoluţie. Pentru că nu e OK ce se întâmplă. Era tot ce ne doream atunci. Eu eram destul de tânără, dar eram conştientă că, dacă nu se schimbă ceva, voi ajunge într-o fabrică, voi primi o garsonieră...Dar nu am făcut niciodată pace cu acest destin. Recent, m-a marcat interviul cu acel copil, care la înmormântarea regelui a fost întrebat ce a înţeles şi a zis: „A murit regele şi am rămas cu comuniştii.“ Mamă! Am postat şi eu ceva pe Facebook, deşi eu nu sunt atât de vocală, nu-mi exprim sentimentele pe Facebook şi sunt deseori judecată pentru acest lucru, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă. Ăsta e genul meu, nu mă manifest public. Am luat o poză foarte frumoasă din gara Piteşti când trecea trenul regal şi am primit un comentariu: „Băi, Aspirino, mai lăsaţi-ne, băi, cu astea, că ne-aţi terminat o săptămână.“ Am avut sentimentul frumos că în astea câteva zile a existat o altfel de Românie şi am văzut alţi oameni, alte feţe. Şi nu e vorba de cât de sărac sau bogat eşti, ci cum ai trecut prin viaţă, ce educaţie ai primit.
Simt un regret...
Sunt foarte tristă că de fapt a fost o iluzie că s-a întâmplat ceva în ‘89, că s-a schimbat ceva.
Am câştigat nişte drepturi totuşi...
Da, dar probabil că vrem mai mult, vrem ce ni se cuvine sau mai bine zis vrem ce trebuie să avem şi nu mai avem voie să-i lăsăm pe alţii să-şi bată joc de copiii noştri. Chiar mă gândeam zilele astea că Ana, fata mea, sigur o să plece din ţară, dar eu? Până la urmă nu e vorba numai de copilul meu. Dacă eu o să o duc rău aici, copilul meu nu o să fie nici el foarte fericit, că nici eu nu sunt foarte fericită că mama are o pensie de rahat după ani întregi de muncă. Adică tot o povară pentru copil o să fiu, dacă eu o să rămân în ţara asta şi nu o să am o pensie civilizată, un spital civilizat, drepturi. O să fiu povară pentru copilul meu şi nu vreau asta. Vreau să am şi eu o bătrâneţe liniştită.
Te-ai gândit să pleci?
Da, m-am gândit tot timpul. Şi acum mă gândesc, dar nu am curaj. Sunt prea legată de părinţi, de prieteni, de tot ce se întâmplă şi nu cred că aş putea să mă rup aşa cu totul oricât de egoistă aş fi. Am vorbit şi recent cu soţul meu de plecare, dar te buşeşte plânsul. Cum să plec? Să o vadă mama pe Ana pe FaceTime? Cred că aş fi în stare, deşi mi-ar fi greu, să mă descurc oriunde, aş face chifle şi gogoşi şi le-aş vinde. Sunt un om constructiv, care se adaptează repede, dar cel mai bine mă exprim aici, prin meseria pe care o fac.
La şcoală ai fost o tocilară cu coroniţă sau erai printre ultimii strigaţi la serbarea de final?
Am fost o elevă mediocră. Când spun mediocră vreau să spune că eram printre primii zece. Puteam mai mult, dar mă inhibau profesorii, îmi inhibau creativitatea. Cred că am avut doar doi profesori care m-au înţeles, de Biologie şi Geografie. Într-adevăr, ei erau nişte oameni speciali. Ei mi-au zis de la început, de când m-au cunoscut, că o să mă fac actriţă sau scriitoare. Restul erau...şi acum sunt aşa. Mă inhibau, nu mă provocau, eu eram un copil pe care trebuia să-l provoci, eram un copil căruia nu-i plăcea să tocească.
La ce visai?
Visam la teatru. Ascultam foarte mult teatru radiofonic. Îmi lăsa mama radioul deschis şi ascultam. Apoi, de prin ’80, a început să se dea luni seara şi pe TVR. Putea fi cel mai frumos băiat afară, atunci să-mi spună că mă iubeşte, că vrea să ne dăm cu patinele, nu mai conta nimic pentru mine, la ora 20.00 eram în casă la TVR.
Şi primul spectacol de teatru când l-ai văzut?
Cred că pe la 12-13 ani. Ştiu că a fost foarte slab. Era legat de comunism, cu o tovarăşă secretară. O comedie bulevardieră, o propagandă comunistă.
Dar de unde aplecarea asta a ta spre frumos?
Nu ştiu, chiar nu-mi dau seama. Din curiozitate probabil, din dorinţa mea de a vedea şi de a evolua.
Părinţii te-au încurajat?
Nu pot spune că m-au încurajat, dar nici nu m-au descurajat vreodată.
La serbări interpretai roluri?
La şcoală nu eram bună. Aveam o profesoară de Română cu veleităţi de regizoare şi a pus „Five O’Clock“, dar s-a îmbolnăvit fata care era servitoarea. Avea doar o replică: „Doamnă, cafeaua e servită.“ Şi am rugat-o pe profesoară să mă ia pe mine în locul ei. Doamne, ce m-am mai rugat! Foarte greu a acceptat. Aveam şi trac, eram timidă.
Dar îţi aminteşti exact momentul în care ţi-ai spus „gata, eu mă fac actriţă“?
Am fost la Şcoala Populară de Artă din Braşov, la secţia Actorie, dar era un vis un pic prea mare, la care nu îndrăzneam să mă gândesc. E ca şi cum aş visa acum să iau Oscarul, aşa era atunci să visez că intru la Actorie în Bucureşti. Cam aşa de departe era. Dar am zis totuşi să fac un curs de teatru, să văd dacă sunt bună.
Cum ai hotărât să te muţi în Capitală?
O moarte mi-a scris mie destinul. Am venit în Bucureşti pentru că fiul mătuşii mele a decedat şi ea a rămas singură în Bucureşti. A trebuit să vin să o ajut. Eu eram hotărâtă să dau la facultate în Cluj, nu aveam curaj să încerc la Bucureşti.
Ce ai făcut prima dată când ai venit în Bucureşti?
M-am angajat la un chioşc din Piaţa Romană. Lucram pe tura de noapte, eram plătită mai bine şi aveam timp să citesc în timpul zilei. Îmi amintesc de o iarnă, un moment foarte important din viaţa mea. Am păicat pe tura de Revelion. Mătuşa mea plângea după fiul ei, părinţii mei au uitat să mă sune să-mi ureze la mulţi ani. Mergeam singură pe stradă, era o iarnă frumoasă, ningea superb, zăpada era mare, iar eu eram foarte supărată că toţi au uitat de mine, ce viaţă am eu, sunt singură, totul era o nenorocire. Am ajuns în staţie la Domenii, aşteptam autobuzul, nu era nimeni pe stradă şi văd deodată că traversează un domn. Avea peste 40 de ani, aranjat, purta un parpalac came, frumos, şi avea în mână o pungă, probabil cu sticle de whisky, mergea la petrecere. M-a trecut un fior când a trecut pe lângă mine. eram numai noi doi pe stradă, era ca de poveste, parcă a fost Dumnezeu, aşa am simţit. A trecut pe lângă mine, a mai făcut câţiva paşi, s-a întors şi mi-a zis: „Domnişoară, vreau să vă spun la mulţi, să vă dea Dumnezeu un an bun, frumos.“ S-a întors şi a plecat. Mă buşeşte plânsul....Nu o să-l uit niciodată. M-am dus fericită la muncă.
Cum ţi-ai făcut curaj să dai admitere la Bucureşti?
Eu am intrat la facultate când aveam 24 de ani. Am fost obligată un pic de situaţie. Prima dată am picat, atunci m-am împrietenit cu domnul Victor Rebengiuc. Toate fetele erau aranjate, dichisite, eu aveam o rochiţă de împrumut sau mi-o cumpărase mama din piaţă, eram ochelaristă şi stăteam într-un colţ. Atunci a venit domnul Rebengiuc la mine şi m-a întrebat ce fac şi ce miopii am, ca să mă liniştească, şi am început să discutăm despre ochelari. „Şi de unde eşti?“, „Ia, ardeleanco, data viitoare vin să te văd la probă.“ După fiecare probă zicea pe hol: „Ia uite, mă, că a trecut ardeleanca, n-au fost ăştia atenţi.“ După ultima probă, la care am picat, a venit la mine şi mi-a zis: „Să vii la anu’ şi dacă ai nevoie de mine să mă cauţi la Bulandra.“ Nu l-am căutat niciodată, dar anul următor m-am dus şi am intrat. Şi am ajuns să joc şi cu el.
A doua oară cum a fost?
Am intrat fără niciun fel de pregătire. Am avut emoţii, dar m-au ajutat foarte mult la ultima probă doamna Olga Tudorache şi domnul Dem Rădulescu. Cu doar câteva zile înainte de probă ne-au anunţat că ne mai trebuie o fabulă. Eu n-am reuşit să o învăţ foarte bine şi eram atât de serioasă când spuneam versurile, pentru că eram foarte concentrată ca să-mi aduc aminte versurile. Şi ei au început să râdă zgomotos, ceea ce mi-a dat încredere. Apoi am mai avut un monolog şi la un moment dat m-au oprit: „Nu, nu e ce trebuie, ia vino tu aici.“ Şi pe o masă erau înşirate pozele candidaţilor. „Alegeţi o poză cu un băiat, iei poza, te aşezi pe scaun, el e în armată, şi-i spui lui poezia“, mi-au zis. Şi cine crezi că era în poză? Soţul meu. L-am ales pe Mimi Brănescu şi i-am spus lui poezia.
Vai, ce frumos! L-aţi căutat?
După ce s-au afişat rezultatele, l-am văzut în faţa facultăţii, m-am dus la el şi i-am zis „hai să bem o cafea“. Eu l-am agăţat, cum s-ar spune. (Râde)
Şi aşa a început...
o mică poveste de dragoste, care s-a stins fiind studenţi. El ştie mai bine adevărul şi-mi spune de fiecare dată: „Tu m-ai părăsit.“ Ne-am despărţit şi ne-am regăsit după opt ani şi ne-am căsătorit.
Da' tu cine eşti?
A fost greu în facultate? Ai avut sindromul provincialului?
Încă eram toţi săraci, încă ne îmbrăcam toţi de la second hand. Aveam mici frustrări, când mai eram eu invitată prin oraş de câte un băiat şi nu aveam cu ce să mă încalţ.
Dar cum te-ai întreţinut, că bănuiesc că nu ai mai putut munci?
Îmi trimiteau mama şi tata bani în fiecare lună, cu chiu, cu vai. Au fost şi perioade mai grele, a fost sărăcie, mâncam pe datorie. Îmi amintesc când s-a deschis primul supermarket că m-am dus şi eu să văd ce înseamnă. Când vedeam fetele cum aruncau în coş de toate, mă gândeam: „Aoleu, chiar există aşa ceva pe lumea asta? Cum să te duci cu coşul şi să arunci în el tot ce vrei de pe rafuri?“ Era ca în filme. Iar ceea ce urmează e trist, dar e adevărat. Am luat cinci cartofi şi doi cârnaţi, am urcat în 104 şi mi-au furat cârnaţii. Nu ştii cât am plâns după cârnaţii ăia doi. Aveam 26-27 de ani. Nu-mi aduc aminte să fi plâns aşa cum am plâns pentru cârnaţii ăia. M-au distrus.
Cum au reacţionat părinţii când au aflat că ai intrat la Actorie?
Cred că în secunda următoare se servea o vişinată. (Râde) S-au bucurat foarte tare.
Dar nu-ţi ziceau că o să mori de foame cu actoria, că nu o să găseşti loc de muncă?
Într-adevăr, mama îmi zicea înainte să dau admiterea: „Mă, mamă, chiar aşa vrei acolo? Ştii că acolo se intră pe pile“, „Nu, nu e adevărat. Se intră şi pe bune.“ Şi da, a avut mama dreptate. Am intrat fără pile la facultate, dar îţi zic sincer, când am intrat în clasă m-a întrebat profesorul: „Da’ tu cine eşti?“ Eram singura care nu făcuse pregătire cu vreun profesor. Am avut şi noroc.
Dar tu ce ai simţit când ţi-ai văzut numele pe lista celor admişi?
Nu am putut să mă bucur. A fost un şoc atât de mare încât nici n-am ştiut cum să ne bucurăm. Şi eu, şi soţul meu suntem doi copii proveniţi din familii modeste din România. Era ceva magic. N-am putut să mă bucur şi pentru că ştiam ce urmează. Şi acum, dacă iau o probă pentru un film sau pentru un spectacol, eu nu pot să mă bucur pentru că ştiu ce urmează. Contează ce fac după, nu că am luat proba. Întotdeauna am fost mai rea cu mine.
După ce ai absolvit, câţiva ani nu ai putut să te angajezi.
Da, am încercat şi la Cluj, dar nu au vrut să mă angajeze. Ăia au fost cei mai grei ani. La un moment dat trebuia să mă duc la Gala UNITER a Tânărului Actor de la Mangalia să dau probă, aveam şanse să mă vadă cineva, pentru că atunci nu se dădeau concursuri, erau posturile blocate. În acelaşi timp, Oliver Stone voia să facă un film despre Ceauşescu. Urma să facă un casting în ţară, la Teatru Act, unde eu am fost chemată să dau probă pentru rolul Leanei Ceauşescu în tinereţe. Am fost sunată de agentul lui Oliver Stone, care mi-a zis: „Pregăteşte-te că noi mergem în Ungaria acum, dar venim apoi cu domnul Stone să dăm o probă mai aplicată, îţi trimitem textul, pe data de 4 să fii acolo.“ Şi eu i-am zis că nu pot.
Aoleu! De ce?
(Râde) A făcut şi el o pauză, nu-i venea să creadă. „Cum adică nu poţi?“, „Mă duc la Gala Tânărului Actor, la Mangalia“, „Poftim?“, „Da, nu pot să refuz să mă duc la concurs, eu sunt programată. Eu pe data de 4 nu pot veni la proba dvs., eu pot să vin pe 3 sau pe 5.“
Ce aroganţă!
Nu am fost arogantă, doar că mi-a fost ruşine să o refuz pe doamna Sanda Manu, era o obligaţie pentru mine.
Aşa că l-ai refuzat pe Oliver Stone.
Da, i-am zis agentului că nu pot veni. „Băi, fată, vezi că eu te sun în două zile, sper să revii la gânduri mai bune.“
Şi, ai revenit?
Până la urmă nu au mai venit niciodată în România, pentru că la Budapesta a avut loc o şedinţă în care şi-au dat seama că acest film poate fi făcut în cel puţin 4-5 ani şi atunci Nicolae Ceauşescu nu ar mai fi fost un subiect, iar investiţia era uriaşă. Aşa că eu m-am dus la Gala Tânărului Actor, am luat concursul şi am fost angajată. Deci, concluzia este că în viaţă este vorba de alegeri. Uneori sunt idioate pe moment. Cine ar fi făcut asta? Nimeni! Eu am promis că mă duc acolo şi m-am dus.
„Cât am lipsit, nu prea am putut să mă uit la serial, mă buşea plânsul“
În „Las Fierbinţi“ cum ai ajuns?
Soţul meu deja lucra la scenariu. Atunci noi nu prea lucram împreună, iar eu chiar nu făceam nimic în acea perioada şi, recunosc, eu i-am spus: „Hai, scrie-mi şi mie un personaj.“ Noi avem o relaţie personală foarte bună, dar profesional nu voiam să amestecăm lucrurile. Şi am insistat: „Mă, te rog frumos, scrie-mi şi mie ceva, să încerc măcar, ceva episodic. Uite, pot fi doctoriţa satului.“ Şi din mâna lui Mimi a ieşit Aspirina. (Râde)
Cum a fost prima zi pe platourile de filmare?
Înfiorătoare, groaznic a fost. Ştiam că pot mai mult, dar relaxarea a venit cu timpul, când am început să învăţ cum e la filmare din punct de vedere tehnic. Apoi am început să mă joc şi cred că l-am convins pe soţul meu că sunt bună, am reuşit să plac multor oameni. Dar a fost greu. Eu nu dormeam înainte cu o noapte când începeam să filmăm un nou sezon. Toată lumea ştia că în prima zi mie trebuie să-mi pună foarte puţin de filmat. Nu dormeam, veneam cu faţa umflată, obosită-ruptă. Tot timpul am avut emoţii înainte de prima zi de filmări.
Te-a inspirat cineva pentru acest rol?
Nu chiar, dar am cunoscut-o în Fierbinţi pe Aspirina satului. Are 86 de ani, casa ei e toată pictată. Flirta cu toţi bărbaţii din echipă. Numai glume sexuale, liberă, incredibilă, genială femeia!
Cum a fost revenirea pe platourile de filmare?
Mi-a fost greu la primele secvenţe. În primele două zile, din a treia zi am început să-mi revin. „Hai, Miri, hai, bagă motoarele, caut-o pe fata asta.“ Sper că am găsit-o.
De ce aţi renunţat, tu şi soţul tău, în 2016 la „Las Fierbinţi“?
Au fost cinci ani foarte grei pentru familia noastră, cinci ani de muncă în care nu am avut timp de noi, de vacanţe. În primul rând, a fost oboseala soţului meu, dacă aş scoate la imprimantă să arăt cât a scris...era foarte obosit psihic. În al doilea rând, niciodată nu aveam timp de vacanţe pentru noi, pentru copil. Când termina el de scris, eu începeam filmările şi invers, nu ne potriveam niciodată. Am decis să luăm o pauză, să ne odihnim, să ne liniştim, să ne ocupăm de noi şi de alte proiecte.
Cum a fost perioada în care ai lipsit?
Foarte grea, nici nu vreau să vorbesc despre acest lucru. Mi-a fost greu şi să mă uit la episoade, să-mi văd colegii. M-am uitat, dar foarte rar, recunosc, pentru că mă buşea plânsul. Dar uneori trebuie să faci şi ce e bine, ceea ce trebuie, să nu te gândeşti doar la tine.
Acum vă întoarceţi definitiv.
Da, urmează un nou sezon. Soţul a scris scenariul şi pentru episodul de Crăciun şi pentru sezonul viitor. Ne-am hotărât să revenim în 24 de ore, mai mult nu a durat.
Şi cum te simţi?
În sufletul meu e Crăciun. M-am bucurat foarte mult, dar ştiam că se va întâmpla la un moment dat. Mi-a fost foarte dor. Nici nu pot să-ţi descriu în cuvinte ceea ce simt eu faţă de acest proiect, pentru că mă cred infantilă sau prea înnebunită. Este familia mea, eu îi iubesc pe toţi oamenii din echipă. „Las Fierbinţi“ este singurul proiect care m-a făcut realmente fericită total. Ştii ce înseamnă să te trezeşti la 5 dimineaţa şi să te duci cu drag undeva? Să te culci şi să aştepţi să sune ceasul să pleci la filmări.
„Cel mai trist moment“
E greu să lucrezi cu omul pe care îl iubeşti şi care te cunoaşte cel mai bine?
Nu e atât de greu, ci mai delicat. Dar noi suntem o echipă şi într-o echipă lucrurile nu sunt întotdeauna roz, sunt şi discuţii, dar odadă ce suntem o echipă şi ţinem unul la altul lucrurile nu au cum să iasă rău. E viaţă, e frumos.
Spuneai într-un alt interviu că a fost greu să lupţi cu eticheta de „soţia lui Mimi Brănescu“.
Da, cel mai dur era când ieşeam cu regizori şi cu actori şi ziceau: „tu joci rolul ăsta, tu pe ăsta. Bă, dar mai căutăm o actriţă pentru personajul ăsta.“ Eu nici nu existam la masă, ziceai că sunt contabilă, funcţionară la primărie şi soţia lui Mimi Brănescu. (Râde) A fost frustrant, categoric. Dar când laşi orgoliul la o parte şi când încerci să devii mai bun, şi ca om, şi profesional vorbind, îţi dai seama că ai şi tu drumul tău. Eu am avut această revelaţie şi recunosc că mi-a făcut cel mai bine, deşi a fost cel mai dur pentru mine.
Cum s-a întâmplat?
La vreo trei ani după ce am născut, am montat o piesă la Teatrul Act, scrisă tot de Mimi, înfiorător de grea a fost piesa aia. Acum mă felicit că am fost în stare să duc la bun sfârşit acea piesă şi ştiu foarte bine că era foarte greu ce trebuia să fac. Uneori avem impresia despre noi că suntem mai mult decât credem şi că putem să facem lucrurile mai bine. Dar nu, nu putem, la momentul ăla suntem atât cât suntem, că ne dorim să evoluăm, să învăţăm, e alt aspect. Dar e cel mai trist când între patru pereţi crezi că tu poţi să muţi munţii din loc. Du-te şi vezi că nu e aşa de uşor să muţi munţii din loc. A fost foarte trist pentru mine momentul în care mi-am dat seama că să fac este mai greu şi că de fapt eu nu sunt nici 0,05 % din ce trebuie. A fost cel mai trist moment din viaţa mea. Dar peste micile frustrări am trecut, pentru că eu sunt un om pozitiv, un om constructiv, o femeie căreia îi place viaţa şi oamenii, dar acel moment, eu faţă în faţă cu mine şi cu ce sunt, m-a motivat foarte tare, m-a ajutat să fiu mai profesionistă.
În acelaşi timp v-aţi putut bucura pentru reuşitele soţului?
Cum să nu? Dar şi eu am avut reuşite. (Râde) Ştii de ce îţi răspund aşa? Pentru că discuţiile noastre din familie sunt taman invers. Mimi crede că eu am avut mai mult succes şi eu cred că el a avut mai mult succes. (Râde) Tot timpul m-am bucurat pentru soţul meu, cum şi el s-a bucurat întotdeauna pentru mine. Noi chiar avem o relaţie foarte OK şi suntem nişte oameni care chiar se taxează regulat, noi nu ne ridicăm statui în casă. El stă foarte bine cu critica, şi eu stau bine. Orice reuşită şi orice nereuşită te schimbă ca om. Şi când îţi iei o haină nouă sau o pereche nouă de pantofi te simţi mai bine, mergi altfel pe stradă, îţi place de tine, darămite când iei premii sau ai asemenea realizări, cum a avut Mimi. Te modifică, uneori în bine, alteori în rău. Şi atunci când e bine trebuie să fie dozat şi noi am avut acest talent de a ne aduce cu picioarele pe pământ întotdeauna, încurajându-ne, felicitându-ne. Acum ne bucurăm şi noi de ce facem, cât facem şi ştim că se poate mai bine.
Care a fost cea mai dură critică profesională venită din partea soţului?
Cel mai tare mă taxează la teatru. Prima oară când a venit la un spectacol de-al meu, când eu credeam că sunt superbă, mi-a dat bilă-mantă-bilă, 12 ore m-a ţinut atunci. (Râde) Am plâns toată noaptea, eram la începutul relaţiei.
Şi nu te-ai gândit să-l părăseşti?
Nu, pentru că a avut dreptate omul. Şi nu era furia lui vizavi de mine, ci vizavi de ce se întâmpla în teatru românesc. Mimi este un om care gândeşte altfel, îşi doreşte alte lucruri.
Ai vreun regret?
Da, că nu am făcut mai mulţi copii. Profesional, nu am regrete, am doar nemulţumiri vizavi de mine. Dar tot timpul am fost un om nemulţumit de mine. Nu o să fiu niciodată mulţumită de ceva, sunt într-o evoluţie completă şi nu cred că voi pune punct vreodată.