"La noi e mai mult show si mai putin biz"

A "patimit" o buna bucata de timp alaturi de Holograf, Compact si Iris, trupe al caror impresar a fost, in anii '80. I-au trecut prin mana si prin suflet Alifantis si Andries, cu care a legat turnee

A "patimit" o buna bucata de timp alaturi de Holograf, Compact si Iris, trupe al caror impresar a fost, in anii '80. I-au trecut prin mana si prin suflet Alifantis si Andries, cu care a legat turnee si prietenii, deopotriva. E presedintele fundatiei culturale ce-i poarta numele, prin care a organizat, in ultima vreme, spectacole care au starnit entuziasm si controverse. A adus in Romania nume precum Cesaria Evora sau Misia, a initiat anul trecut, la Brasov, "Seratele muzicale", dand urbei un nou festival, pe langa deja consacratul Cerb de Aur. La cei 49 de ani ai sai, Aurel Mitran are trei decenii la activ in bransa muzicala. Daca se poate vorbi in Romania si despre o industrie, cum arata si cum arata muzica si muzicianul nostru, ce anume facea farmecul drumurilor prin tara cu "greii" genului, spre ce se indreapta lumea artistica de la noi, iata "escalele" unui interviu ca o calatorie in timp.
- Domnule Aurel Mitran, "jonglati" cu muzicieni de 30 de ani, i-ati impresariat, ati organizat concerte, spectacole, urmariti cum merg lucrurile de amar de vreme. Avem artisti, avem produsul finit. Avem si o industrie?
- Nu exista o industrie. Mi se pare ca la noi e mai mult "show" si mai putin "biz". Vag, la nivelul verigii pe care o reprezinta casele de productie, se mai avanseaza, incet-incet. In rest, facem lucrurile nu industrial, ci manufacturier. Lucruri mai bune sau mai proaste, dar destul de scumpe si in serii mici.
- Oamenii care isi doresc, totusi, o industrie, se impart intre cei care au ambitia sa-l educe pe consumator si cei care vor sa-l pastreze cat mai ignorant, deci cat mai lesne de controlat. Cine va castiga acest "meci"?
- Daca ne cramponam sa-l facem pe spectator mai bun, reusim, daca ne cramponam sa-l facem mai prost, iar reusim. Dupa toate aparentele, indarjirea e maxima sa-l facem mai prost, in sensul de a-l aduce in stare sa inghita orice. Nu cred ca daca programam intre 9 si 10 seara un concert la televizor, dupa o perioada nu va capata o deschidere mai mare fata de asemenea lucruri. Daca nu are aceasta optiune, va ramane fanul altui produs difuzat la aceeasi ora. Nu vad ce necaz ai putea pricinui natiei daca ii dai de la 10 la 11 seara "Anotimpurile" lui Vivaldi. Nu mi se pare un rau impardonabil.
- Cui ii ramane grija pentru binele cultural al natiunii? Firmele private au drept unic scop profitul, nu mai pierd vremea cu educatia. Ramane statul singurul raspunzator in materie?
- In acest peisaj vorbim, in proportie de 90%, despre firme particulare, pe care nu le poti obliga sa faca politici culturale. Televiziunile nu trebuie sa faca educatie, casele de productie trebuie sa faca profit, jocurile asa sunt. Ramane, deci, statul si un efort de a-si schimba perceptia asupra a ceea ce inseamna meseria asta. Eu m-am facut ce m-am facut pentru ca mi-a placut aici. Cand eram mic, nimeni nu ma intreba daca vreau sa ma fac impresar. Am vazut, cu timpul, ce inseamna asta.
- Din pacate, artistii de azi nu prea stiu ce inseamna. Lucrurile se confunda, se amesteca, muzicianul nu are alaturi profesionsti care sa-l sprijine, sa-i urmareasca evolutia. De ce se intampla asa?
- Lumea nu prea face diferenta intre impresar, agent, manager, producator. Ar trebui ca fiecare artist sa aiba, in primul rand (ca oriunde afara), un impresar personal. Un om care sa fie capabil sa-i faca un program macar pe un an inainte; sa se ocupe de cariera lui in ansamblu: de la imagine la ritmicitatea concertelor, a interviurilor, a aparitiilor la televiziune. Sa-i puna in evidenta calitatile si sa-i estompeze defectele. Apoi este agentul de booking, cel care vinde si ar trebui sa se consulte in permanenta cu impresarul, pentru a alege cele mai bune variante de spectacol. In al treilea rand este casa de productie, care se ocupa de albume, de campaniile de promovare, de videoclipuri, de sustinerea produsului pe piata.
La noi, veriga slaba e impresariatul. Lucrurile se contopesc intre ele, exista intotdeauna cineva care vrea sa le faca pe toate. Ceea ce, de la da Vinci incoace, n-au prea reusit multi. Fiecare vrea o bucata mai mare din prajitura care se numeste artist. De fapt, cea mai mare bucata trebuie s-o ia publicul.
In plus, in Romania impresarul a devenit mai puternic decat artistul, ceea ce e un banc prost.
- Ce anume ar trebui sa fie impresarul, de fapt?
- Un sfatuitor de taina, care sa-i dea cu piciorul pe sub masa, cand artistul face gafe. Cineva de incredere, care sa-i stie si viata personala, toate dramele, toate amorurile pierdute, tabieturile, ce si cand ii place sa manance. Sa stie exact cine este omul si in afara scenei, altfel il tradeaza.
(Continuare in Adevarul literar si artistic)