INTERVIU Sandrine Bonnaire, actriţă: „Am ajuns actriţă din întâmplare“

Sandrine Bonnaire provine dintr-o familie de 11 fraţi FOTO Doria Drăguşin

Actriţa şi regizoarea franceză Sandrine Bonnaire s-a întâlnit cu publicul român la proiecţia celui mai recent lungmetraj al său, „J’enrage de son absence“, din timpul festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest“.

Pentru Sandrine Bonnaire (46 de ani), actriţă şi, din 2007, regizoare, scopul unui artist din lumea filmului este să schimbe mentalităţi prin poveştile pe care le spune. Ea însăşi, prin cele două pelicule pe care le-a regizat până în prezent, speră că a reuşit acest lucru. Filmul „J’enrage de son absence“ a fost prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes 2013, iar în timpul evenimentului care aduce filmele de la Cannes la Bucureşti, Bonnaire a venit în România pentru a vorbi despre parcursul ei cinematografic, despre Maurice Pialat, unul dintre regizorii săi preferaţi, şi, inevitabil, despre Hollywood. După o filmografie de mai bine de 50 de roluri, Sandrine Bonnaire rămâne o iubitoare de film independent, purtător al unui mesaj profund, relevant pentru societate.

„Weekend Adevărul“: Aţi devenit actriţă fără a avea nicio pregătire în acest domeniu. Cum aţi ajuns să faceţi asta?

Sandrine Bonnaire: A fost din întâmplare. Am însoţit-o pe una dintre surorile mele la un casting. Găsise un anunţ publicat de Pialat (Maurice Pialat, regizor francez – n.r.) într-un ziar, în care spunea că are nevoie de două fete tinere. A văzut-o pe sora mea, apoi pe mine şi ne-a spus să revenim de câteva ori. Pe mine m-a păstrat până la urmă şi am făcut mai multe încercări alături de alte fete. Între timp, filmul respectiv nu s-a mai făcut, deoarece Pialat nu a găsit o a doua fată. Atunci a decis să facă „À nos amours“, care a fost debutul meu în film.

„Trebuia să fiu eu însămi“

Povestiţi-ne cum a fost prima experienţă ca actriţă.

A fost ciudat, pentru că mi s-a părut un lucru uşor de făcut. Pialat a fost tipul de regizor care a căutat autenticitatea lucrurilor şi, de aceea, trebuia să fiu eu însămi, cât mai reală şi naturală. În inocenţa vârstei, am spus „OK!“. Aveam 15 ani.

Mona Bergeron, în filmul „Sans toit ni loi“ („Vagabond“, 1985) FOTO: Cinemagia

Aţi crezut vreo clipă că este prea devreme pentru a fi actriţă?

Nu am văzut lucrurile aşa, pentru că o aveam ca exemplu pe Sophie Marceau, care debutase la 12 ani, la fel ca multe alte actriţe. În plus, nu aveam rezultate bune la şcoală, nu ştiam să fac altceva. Nu ştiam nici dacă o să dureze, dar nici nu mi-am pus întrebări. Am considerat doar că este o ocazie incredibilă, am profitat de ea şi am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine.

Cum vă îmbogăţeşte profesia de actor?

Cea mai mare bogăţie este că învăţ mereu lucruri noi. Am părăsit şcoala destul de devreme, deci nu am educaţie şcolară, academică, însă sunt fascinată atunci când mă confrunt cu texte şi poveşti din care am de învăţat. Spre exemplu, atunci când am filmat „Est – Ouest“, am aflat foarte multe lucruri despre comunism; când am pregătit filmul „Un coeur simple“ („O inimă simplă“), am descoperit informaţii despre Flaubert şi tot aşa. Este o îmbogăţire culturală şi umană în acelaşi timp, fiindcă tot ceea ce afli trebuie să interiorizezi, să adaptezi la ceea ce eşti ca om.

Se dă o situaţie anume, iar eu, cum nu o cunosc pe femeia pe care trebuie s-o interpretez, mă gândesc: dacă eu, Sandrine, aş fi în această situaţie, cum aş proceda? 

Regizorul Maurice Pialat a fost ca un al doilea tată pentru dumneavoastră. Care sunt învăţăturile pe care le-aţi dobândit de la el?

Mi-a arătat că trebuie să rămân vigilentă şi realistă în privinţa profesiei de actor, să aleg acele roluri care compun filme trainice, filme care dăinuie de-a lungul timpului. Iar aceasta este calitatea lui Pialat: niciunul dintre filmele sale, de la primul până la ultimul, nu îmbătrâneşte. M-a învăţat să nu fiu prinsă într-un joc al modei, al tendinţelor, să nu intru într-o stereotipie a actriţelor.

„Francezii nu pun preţ pe condiţia lor fizică“

Deduc de aici că nu sunteţi o fană a producţiilor hollywoodiene.

Cred că sunt filme interesante produse de fiecare ţară în parte, dar este adevărat că prefer cinematografia independentă decât extraordinarele filme de la Hollywood. Nu am dorinţa să văd aşa-zisele blockbusters şi nici nu am idealul să lucrez în Statele Unite.

Practicaţi sport şi sunteţi o fire foarte activă. Cu toate acestea, cinema-ul francez nu oferă prea multe roluri care să pună accentul pe condiţia fizică. Există o ţară căreia îi reuşeşte acest aspect?

Cred că japonezii au o manieră interesantă de a scoate în evidenţă fizicul actorilor. Sunt planuri largi, care îi pun în valoare. În plus, am observat că ei joacă prin tot corpul. În Franţa, cadrajele sunt mereu tip prim-plan şi sunt puţini regizori care implică mişcarea cu tot corpul în scenele pe care le descriu. Poate că este şi o chestiune culturală, pentru că francezii nu pun preţ pe condiţia lor fizică.

Anna din „Confidences trop intimes“ („Confidenţe prea intime“, 2004) FOTO Studio/ Produzent

V-aţi gândit, în calitate de regizoare, să evidenţiaţi mai mult expresivitatea fizică?

În cel mai recent film al meu, „J’enrage de son ab­sence“, aş spune că actorii sunt fermi din punct de vedere fizic. Deşi planurile sunt destul de strânse, iar personajul pe care îl întruchipează William Hurt (unul dintre protagoniştii filmului – n.r.) este foarte static – fiindcă aşa i-o cere rolul, iar eu 

i-am dat nişte indicaţii foarte precise, de la poziţia în care ţine capul până la gestică –, o avem pe Alexandra Lamy (actriţa care interpretează rolul principal – n.r.), care lucrează într-un spaţiu mare, este mereu în mişcare şi merge mult. Ea este în acelaşi timp feminină şi cu picioarele pe pământ.

Ce apreciaţi cel mai mult la poziţia de regizoare?

Îmi place că am libertatea de a-mi arăta propria viziune: noi, regizorii, ne gândim la o poveste, o imaginăm, apoi adunăm toate elementele prin care spunem acea poveste. Este felul meu de a vedea lumea, pe când atunci când eşti actor participi la viziunea altcuiva, ceea ce este mai reductiv. În prezent, spre exemplu, jonglez cu amândouă: am început pregătirile pentru regia unei producţii despre viaţa lui Jacques Richland, un cântăreţ foarte cunoscut în Franţa, iar peste o săptămână filmez pentru o nouă peliculă – ca actriţă, de data asta. 

Scopul unui artist este să schimbe mentalităţi, să-şi evidenţieze punctul de vedere asupra unor lucruri esenţiale din viaţă. 

„Îmi doresc să fac, la un moment dat, un film despre mama mea“

Din multele roluri pe care le-aţi interpretat, cu care v-aţi identificat cel mai mult?

E greu de spus, cred că e câte o bucată din mine în fiecare. Sunt mereu lucruri similare cu mine însămi, preocupări ale personajului care se regăsesc şi la mine. Atunci când mi se propune un nou rol, este o proporţie de 50-50 în adaptarea personajului la personalitatea mea. Fac o descriere a acelei persoane după cum o percep eu, atât ca trăsături de caracter, cât şi ca trăsături fizice. Creez o imagine a personajului. Apoi se dă o situaţie anume, iar eu, cum nu o cunosc pe femeia pe care trebuie s-o interpretez, mă gândesc: dacă eu, Sandrine, aş fi în această situaţie, cum aş proceda? Contează, apoi, flexibilitatea pe care ţi-o acordă regizorul. Sunt unii regizori care cer lucruri foarte precise, pe când alţii îţi lasă libertate totală de interpretare. Tocmai am terminat de filmat pentru o peliculă semnată de Claude Lelouch, care le oferă actorilor ocazia să-l surprindă. 

Claire Vigneaux, în pelicula „L’empreinte de l’ange“ („Urma îngerului“, 2008) FOTO Studio Produzent

Vă gândiţi să implicaţi, în producţiile dumneavoastră viitoare, mai multe elemente biografice?

Cred că nu poţi crea ceva dacă nu porneşti de la un lucru pe care l-ai trăit sau pe care îl trăieşti. Scopul unui artist este să schimbe mentalităţi, să-şi evidenţieze punctul de vedere asupra unor lucruri esenţiale din viaţă. Consider că este important să laşi un mesaj prin filmul pe care îl creezi, fără să fii, însă, moralist. Îmi doresc să fac, la un moment dat, un film despre mama mea. Într-o zi, ea 

mi-a dat 100 de pagini scrise de ea, despre viaţa ei, şi mi-a spus: „Uite, asta este moştenirea mea“. Însă m-am inspirat deja din experienţele ei pentru „J’enrage de son absence“, din povestea de dragoste pe care a avut-o cu acel bărbat şi care a fost întreruptă de destin, deşi inima şi amintirile  ei au rămas la el. Din acest motiv, nu cred că este momentul să fac încă un film despre viaţa ei acum, însă m-am gândit să fac un film pentru copii, nu de animaţie, ci mai degrabă educativ. Poate că voi adapta un basm, pentru că nu există multe astfel de filme în Franţa. Există o mulţime de animaţii, de filme 3D.

Nu vreau să vorbesc despre cinematografia americană pentru că ocupă deja destul loc, acaparează cinematografia din întreaga lume. Dacă în Franţa nu se produc filme autohtone, nu e nicio problemă, fiindcă apar mereu pelicule americane.

„Îmi plăcea foarte mult Brigitte Bardot“

Aveţi modele care v-au ghidat cariera cinematografică?

Când eram mică, până pe la 12-13 ani, îmi plăcea foarte mult Brigitte Bardot pentru frumuseţea, graţia şi libertatea ei. Însă nu am încercat niciodată să-i semăn, fiindcă nici nu aş fi reuşit – e foarte frumoasă! (râde) Îmi place foarte mult actriţa Annie Girardot, care era foarte curajoasă, îmi plac Simone Signoret, Catherine Deneuve.

Numiţi câteva filme de succes mondial care vă inspiră.

Este filmul „Le Père Noël est une ordure“ („Un Moş Crăciun găinar“), regizat de Jean-Marie Poiré, pe care îl ador! E un film francez extraordinar, produs în anii ’80, care a avut un succes enorm. Apoi mai este „Les Tontons flingueurs“, un film foarte important. La fel şi „La grande vadrouille“ („Marea hoinăreală“).

Dar din cinematografia americană?

Nu vreau să vorbesc despre cinematografia americană pentru că ocupă deja destul loc, acaparează cinematografia din întreaga lume. Dacă în Franţa nu se produc filme autohtone, nu e nicio problemă, fiindcă apar mereu pelicule americane. Acest lucru este foarte grav. Inclusiv în România, unde se fac patru-cinci filme pe an, ceea ce e puţin. Audienţa este câştigată rapid de producţiile de la 

Hollywood. 

Joacă de la 15 ani

Numele: Sandrine Bonnaire

Data şi locul naşterii: 31 mai 1967, Allier, Franţa. Provine dintr-o familie cu 11 fraţi.

Studiile şi cariera:

A debutat în actorie cu rolul din „À nos amours“, în 1983, film regizat de Maurice Pialat. În 1984 a primit premiul César pentru cea mai promiţătoare actriţă.

În 1986 a mai câştigat un premiu César cu rolul din „Sans toit ni loi“ (regia: Agnès Varda), un succes internaţional. A jucat în numeroase pelicule regizate de Maurice Pialat (1925-2003).

În anul 2004, filmul „Confidences trop in­times“ (Intimate Strangers), în regia lui Patrice Leconte, a fost un succes de box-office în Statele Unite.

A regizat primul său film în 2007, după povestea uneia dintre surorile sale: „Elle s’appelle Sabine“, iar în 2012  a apărut cea de-a doua producţie în regia sa, „J’enrage de son absence“.

Locuieşte în:  Franţa