GAUDEAMUS Nicolae Manolescu va lansa „Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc“ la Târgul de Carte

0
0
Nicolae Manolescu a lansat şi "Istoria critică a literaturii român. 5 secole de literatură", în 2008
Nicolae Manolescu a lansat şi "Istoria critică a literaturii român. 5 secole de literatură", în 2008

Una dintre cele mai aşteptate cărţi la Târgul de Carte Gaudeamus de la Romexpo va fi o nouă istorie a literaturii române semnată de Nicolae Manolescu şi şi publicată de Editura Paralela 45:„Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc“

Volumul „Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc“, semnat de Nicolae Manolescu, va fi lansat la standul Editurii Paralela 45, la Târgul de Carte Gaudeamus, de la ora 13.00, sâmbătă, 22 noiembrie. Cea de-a XXI-a ediţie a Târgului Intern Gaudeamus - Carte de învăţătură va avea loc în perioada 19 - 23 noiembrie, în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti.

În 2008, criticului Nicolae Manolescu i-a apărut „Istoria critică a literaturii române“, cu subtitlul „5 secole de literatură“, care a fost un mare succes editorial al Editurii Paralela 45. 

Criticul, în vârstă de 75 de ani, s-a documentat aproape 25 de ani pentru scrierea acestei „Istorii critice“, care are 1.528 de pagini.

„Explicaţie“

image

Despre noul volum, „Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc“, Nicolae Manolescu subliniază într-o Explicaţie la începutul volumului:

Neagu Djuvara a scris o Istorie a României pe înţelesul copiilor. Cartea mea se intituleazăIstoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam acelaşi lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Lévy din prefaţa unei culegeri de mărturii despre rezistenţa prin lectură a copiilor internaţi în lagărele naziste: „Această carte se adresează tuturor copiilor şi copiilor lor”. Odată ieşiţi de pe băncile şcolii, puţini sunt cei care mai ţin o carte în mână. Una de literatură, vreau să spun. Ca să nu vorbesc de literatură română. Şi, încă şi mai rar, de literatură română contemporană. Nici profesorii de română nu se omoară cu cititul. Şi nu de azi, de ieri. Anton Holban făcea remarca pentru vremea lui. Când s-a schimbat programa de literatură pentru liceu şi au apărut manualele opţionale, cu un deceniu în urmă, cea mai mare îngrijorare a dascălilor de română, ştiţi care a fost? Că sunt obligaţi să citească opere care nu fuseseră în programa dinainte. Învăţământul umanistic de altădată se baza pe citit şi pe scris. Mulţi dintre cei trecuţi prin şcoală ştiau pe de rost poezii sau recunoşteau personaje de roman. Şi scriau corect. De la străbunicul meu matern au rămas nişte amintiri scrise superb, deşi nu urmase decât liceul. Un concurs recent de la televizor i-a arătat pe participanţi capabili să răspundă la întrebări din diverse domenii, mai puţin din literatură. E un semn al timpului. Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei. De aici modestia titlului cărţii mele. Ea nu se adresează criticilor literari, mai cu seamă acelora care sunt convinşi că astăzi nu se mai scriu istorii literare. N-aş vrea să le stric tabietul de lectură. Ea se adresează, pur şi simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salvează cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretenţie.

Epilog: „Eu sunt cârpaci bătrân”

O versiune scurtă nu înseamnă şi una prescurtată. Deosebirea dintre Istoria critică şi Istoria pe înţelesul celor care citesc nu provine din eliminări, ci din reformulări. În fond, e vorba tot de o „istorie critică”, adică, la două mâini, deşi referinţele sunt reduse la esenţial, iar bibliografia e indicată fugar. Opera autorilor nu mai e „descrisă”, ci prezentată sintetic, într-o încercare de „portret”. Tablourile de epocă literară îşi păstrează locul, dar sunt, fireşte, condensate. Cel mai greu mi-a venit să renunţ la citate. Mai cu seamă că multe ilustrau o literatură şi o limbă română din ce în ce mai puţin cunoscute. Selecţia autorilor e, în linii mari, aceeaşi. Câţiva în minus, câţiva în plus. Am ţinut, nu o dată, seama de observaţiile făcute Istoriei critice. Nu şi, decât rareori, de cele referitoare la selecţie. Aici continui să mă iau după capul meu. Nu vreau să fiu ostatecul celor care mă citesc, fie ei şi critici, ca scriitorul din romanul americanului Stephen King, care încape pe mîna unei cititoare. Pretind celor care au avut bunăvoinţa imprudentă, când au comentat cartea, să-mi sugereze nume, de adăugat sau de eliminat, să-şi scrie istoriile proprii, în care să-şi ia răspunderea selecţiei. După aceea, le stau la dispoziţie pentru un duel intelectual. Nici judecăţile nu diferă prea mult de la o Istorie la alta.Acolo unde am simţit nevoia să recitesc, am schimbat câte o caracterizare sau câte un accent. Ceea ce, dată fiind concizia formulărilor, ar putea sări în ochi mai mult decât am avut intenţia. Literatura se rescrie la fiecare nouă lectură. Nici istoria literaturii nu e aceeaşi tot timpul. Unei consecvenţe complezente, i-am preferat francheţea opiniei. Mi s-a părut mai cinstită decât ipocrizia absolutizării judecăţilor. Pe care mi le asum în totalitate. În viaţa de toate zilele, îmi place să fac cadouri. În critică, nu. Pot conta pe obiectivitatea mea, de câtă sunt capabil, şi „prietenii”, şi „duşmanii” din lumea literară. În critică, sunt dezinteresat şi intratabil. N-am nici prieteni, nici duşmani. Stau de vorbă cu cărţile, nu cu omul din spatele lor. Nu spunea Flaubert: eu şi castraveciorii mei într-un borcan de murături? Să nu-şi închipuie cineva că mă cred infailibil. Am greşit nu o dată. M-am contrazis de mai multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea şi cultura mea literară. O lungă experienţă îmi dă oarecare drept la greşeală şi la contrazicere. Cu atât mai mult într-o epocă în care literatura se schimbă rapid, ca şi receptarea ei de către public şi critică. Puneţi-vă în situaţia mea, cronicar literar la 22 de ani, la începutul anilor 1960, când literatura română era cea care era, şi istoric literar la 70, la începutul anilor 2000, când literatura română este cea care este. Cum să fi rămas acelaşi? Nu-i exclud din discuţie pe clasici: nici ei nu mai sunt ce erau. În 1960, nu aveam nici o reeditare din Maiorescu, Macedonski, Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Blaga, Goga, Vinea, Voiculescu, Gib Mihăescu, Lovinescu, Călinescu şi numeroşi alţii. Nu-i studiasem în liceu, nici în facultate. După dispariţia din manuale şi librării, erau tot mai rar citiţi. Cei care au avut norocul reeditării au fost cenzuraţi: Eminescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Rebreanu, Negruzzi, Ghica sau Filimon. Vi s-ar fi părut normal să am astăzi aceeaşi perspectivă asupra literaturii ca şi ieri? Mie, nu. O viaţă de om. O viaţă de critic literar. E mult? E puţin? Cred, asemenea lui Caragiale, că e destul şi că „peste destul în artă nu mai trebuie deloc”. Şi, iertaţi-mi lipsa de modestie, zic şi eu ca şi el: „Eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu al cusăturii.”

FRAGMENTE 

Marin Preda (1922-1980)

image

În vreme ce Zaharia Stancu este aproape uitat, Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care n-a vizat, ca în majoritatea cazurilor, comportarea publică a omului, ci opera literară. După două decenii, revizuirea pare să fi depăşit pragul critic. Declanşată deja în 1990 de Ion Negoiţescu şi Gheorghe Grigurcu, urmată de S. Damian, ea poate fi socotită ca şi încheiată în 2004, odată cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda şi mitul omului nou. O explicaţie pentru această prioritate va fi stat şi în iritantul cult al lui Preda, întreţinut uneori chiar de unii din contestatarii de azi, în care critica a văzut în trecut nu doar un mare scriitor, dar şi un reper moral. Un astfel de statut i-a fost conferit şi lui Stancu, socotit, nu fără temei, cel mai bun preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar care însă nu s-a putut bucura de el în lipsa unei revizuiri a operei. Este ceea ce n-au înţeles adversarii revizuirii: fără o relectură critică, nu există o viaţă de apoi a operelor. Cazul tipic de orbire este persistenţa interpretării ca un act de curaj civic a articolului Obsedantul deceniu de la jumătatea anilor 1950, reluat în volum în 1971, probabil fiindcă titlul reprezenta cea mai nimerită etichetă pentru perspectiva literaturii asupra perioadei, pe când, în fond, articolul spunea cu totul altceva: „Nu cumva ei (autorii teoriei hiatusului din anii de realism-socialist – n.n.) ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existenţă socială, scriitorul să-şi tragă obloanele la ferestre şi să continue literatura dintre cele două războaie?” Obsedantul text n-a fost niciodată revizuit.

Ce rămâne, aşadar, din proza lui Preda? Cu siguranţă nuvelele din Întâlnirea din pământurişi Moromeţii. Nuvelele anilor 1950 au fost deja înghiţite de uitare. Nimeni nu s-a străduit nici măcar să le revizuiască. Triumful realismului-socialist este deplin în Desfăşurarea şi în celelalte. În romanele din anii 1960-1970, de la Risipitorii la Cel mai iubit dintre pământeni, zaţul realist-socialist continuă să lase cititorului contemporan un gust rău. Nu încape îndoială că, fără acest tribut, Preda ar fi fost un mare romancier. Dovadă stau nuvelele de la debut, care introduceau în proza noastră rurală o manieră narativă comportistă, care l-a luat prin surprindere pe Lovinescu, la lectura schiţei Calul. Absenţa oricărui comentariu naratorial îi va deruta pe critici şi mai târziu. Preda îi citise pe Steinbeck şi pe Caldwell, maeştrii comportismului, încă din anii 1940, când debutase. Era la mijloc o obiectivitate nemaiîntâlnită nici chiar la Rebreanu. El îl făcea apoi pe ţăran să vorbească precum în realitate. Dacă limba orăşeanului din sud o descoperise Caragiale, limba ţăranului moldovean al lui Creangă sau Sadoveanu ori al celui ardelean al lui Rebreanu era creaţia personală a autorilor, nicidecum idiomul local autentic. Abia în prozele de început ale lui Preda ţăranul din sudul ţării vorbeşte pe limba lui. 

Moromeţii ar fi putut fi o capodoperă, dacă Preda ar fi reuşit să armonizeze cele două volume, scrise la interval de treisprezece ani, în epoci istorice diferite. Volumele se deosebesc şi ca întindere, şi ca formulă. Acţiunea din primul se întinde pe două săptămâni, din care o zi şi o noapte ocupă jumătate din volum.

Acţiunea din al doilea cuprinde un deceniu şi jumătate, din 1945, când Moromete, ultimul ţăran tradiţional, descoperă pentru scurt timp vorba „beneficiu”, până în jur de 1960, când colectivizarea agriculturii e considerată încheiată. Romanul psihologic face loc unuia social. E curios că nu în plin realism-socialist concede Preda socialului rolul principal, ci tocmai atunci când nimeni nu i-o mai cerea. Tot aşa cum Eugen Barbu, autor, în Groapa, în 1957, al unuia din cele mai puţin îndatorate realismului-socialist romane, plăteşte tributul, cuvenit cu un deceniu în urmă, în Şoseaua Nordului şi în Facerea lumii, la începutul anilor 1960. George Geacăr va fi de părere că vocea supratextuală din Moromeţii, absentă în nuvelele de debut, este una caracteristică realismului-socialist, de care Preda se foloseşte ca să interpreteze „starea unui sat al anului 1937 prin prisma luptei de clasă a anilor 1950”. Şi alţii au remarcat jumătatea de pas înapoi făcută de Preda după interzicerea Întâlnirii din pământuri. În terminologia politică de după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, Ion Cristoiu a vorbit de „normalizare”. Aceasta consta tocmai în revenirea supratextului naratorial care ilustrează prin Ilie Moromete teza marxistă a sărăcirii satului românesc în secolul XX.

 Moromete e un ţăran cu totul atipic pentru un proces care a avut alte cauze şi alte consecinţe. Problema lui este inadecvarea la realitatea economică a timpului, atât înainte de război, cât şi după aceea.

El trăieşte în contratimp cu o istorie pe care n-o înţelege, nici când se duce la munte să vândă grâu, nici când îşi apără cele opt pogoane, oile, caii, căruţa, ceea ce, în epocă, era departe de a însemna sărăcie, de feciorii cei mari care tânjeau să plece la oraş. O prejudecată generală a criticii este că personajul îşi pierde odată cu istoria seninătatea. Dar când a fost senin Moromete?

Ceea ce pierde el pe parcursul timpului este capacitatea de a se complace în nepăsare şi în măruntele satisfacţii cotidiene ale unui ţăran care nu ducea lipsă decât de plăcerea de a munci. El este un om al otiului, care îşi pierde răbdarea, când descoperă că istoria însăşi intră într-un ciclu care îi este cu desăvârşire străin. Mai cu seamă la urmă, când, bătrân şi părăsit de copii, e plimbat cu roaba prin sat ultima oară, pare să dobândească acea statură tragică de care realismul cam gospodăresc al lui Preda l-a lipsit de-a lungul dramaticelor evenimente din partea a doua a romanului. Moromeţii posedă încă destule calităţi literare ca să poată fi citit. Personajul principal este, în multe privinţe, memorabil.

Mircea Cărtărescu (n. 1956)

cartarescu

Prin 1978 şi-a făcut apariţia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la Română, cum e numită în limbaj studenţesc facultatea cu pricina, uscăţiv, negricios, cu o faţă mică adunată parcă toată în privirea neobişnuit de fixă. Nu părea nici stingherit, nici peste măsură de comunicativ. A citit un singur poem, extrem de lung, cu o voce nazală, pe un ton egal, fără efuziuni, dar care accentua versurile acolo unde te aşteptai mai puţin. Poemul a curs o vreme monoton, pentru ca apoi să urmeze un crescendo care nu-ţi mai permitea să respiri până la sfârşit. Nici unul dintre noi nu avea cum să ştie atunci că poemul, intitulat oarecum în sensul romantic de la Heliade Rădulescu, Căderea, conţine ca într-o mise-en-abyme întreaga poezie încă nescrisă a lui Mircea Cărtărescu.

Întâiul lucru remarcat deja în Faruri, vitrine, fotografii, volumul cu care va debuta în 1980, este plăcerea cuvintelor, care ies, ţâşnesc, curg ca dintr-un corn al abundenţei, se atrag şi se izbesc unele de altele cu mare zgomot, se rotesc în vârtejuri mereu mai iuţi, plutesc, zboară, cad, alunecă sau se rostogolesc pe toboganuri nevăzute, iar la sfârşit se lipesc strâns unele de altele, ca atomii în uriaşe molecule de materie vie.

Poetul ştie să-şi strunească debitul verbal colosal, să nu se lase purtat de torent. Se remarcă aproape de la început ambiţia de a reforma radical poezia. 

Poemele de amor nu seamănă cu niciunele altele. Ele evocă iubiri defuncte, reînviate însă în amănunte luxuriante, care le fac prezente în toţi porii poeziei cu o exuberanţă paradoxală, nici cu desăvârşire serioasă, nici numai glumeaţă. Într-un Bucureşti descris fotografic, poetul face iubitei de altădată declaraţii enorme pe un ton tandru şi sfâşietor, comic şi sarcastic. E ceva dintr-un Conachi în blugi, care se prăpădeşte, se tânguie şi se uluieşte. „Acum tu eşti o superstiţie, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de feţe”, iată un vers cheie pentru erosul acesta himeric. E vorba nu de dragoste în sens propriu, ci de un joc superb cu toate posibilităţile sentimentului şi totodată de o punere la încercare a limbajului eroticii româneşti. Ce e amorul în poezia lui Cărtărescu? E un lung prilej de subversiune a motivelor şi stilurilor poeziei de dragoste. Ideea poetului este că poezia de dragoste nu se face cu sentimente, ci cu cuvinte, ceea ce înseamnă că nu se naşte din trăirea iubirii, ci din poezia iubirii. Sfânt trup şi hrană sieşi, poezia de dragoste a lui Cărtărescu nu e altceva, la limită, decât sinteza istorică a eroticii româneşti. Un amplu poem ca O seară la operă traduce în practică ideea: poetul pastişează cu mult har erotica românească de la Văcăreşti prin romantici şi moderni la Nichita Stănescu. La noi, o astfel de viziune e cu desăvârşire nouă. Modele străine, Cărtărescu are, T. S. Eliot din Patru Cvartete, Joyce din Ulise sau Ezra Pound din Cantos.

 Dar ambiţiile înnoitoare ale lui Cărtărescu nu se opresc la „refolosirea” şi „împrospătarea” limbajului poetic, dovadă poezia din volumul Totul, una din cele mai extraordinare experienţe din istoria literaturilor. Totalitatea i se revelă autorului în trei ipostaze: cosmică, metafizică şi psihologică. Universul e îmbrăţişat poetic nu numai cu gândul, nici numai cu sufletul, ci cu întreg trupul, cu braţele, cu muşchii, cu venele, cu viscerele şi cu ganglionii. Cunoaşterea este o metafizică a corporalităţii. Anatomizarea universului, Cărtărescu o putea afla la Nichita Stănescu, la care metaforele corporalităţii erau suave şi delicate inflorescenţe ale oaselor şi muşchilor. La Cărtărescu, predomină visceralitatea. Ochiul e dublat de toate celelalte simţuri. Ca prin magie, ia naştere o lume nouă, proaspătă şi pregnantă, borţoasă însă de obiecte şi de imagini cât se poate de obişnuite. Volumul cuprinde şi poezii mai vechi, aparţinând preistoriei poeziei lui Cărtărescu, de pildă ciclul Idilelor, în care, în felul lui Sorescu din Descântoteca, dar cu mijloace incontestabil superioare, poetul reînnoieşte Romanţele minulesciene, cu o nemaiîntâlnită volubilitate emoţională şi pigment exotic, cântând de data asta chiar iubirea şi pe toate registrele consacrate, patetic, comic, în felul şlagărelor din muzica uşoară, cu ecouri de argou bucureştean. Unde dacă nu la imensa pastişă a epopeii, specie moartă în toate literaturile de două sute de ani, putea ambiţiona Cărtărescu să conducă reforma lui poetică? Iată Levantul, epopee comparabilă cu Ţiganiada, fabuloasă comedie a literaturii, şi una, şi alta, răspunzând peste secole romanului Don Quijote, spectacol erudit şi ludic, în care îşi dau întâlnire de gală toate practicabilele literaturii din toate timpurile.

Cărtărescu este şi un extraordinar nuvelist şi romancier. Prozele din Nostalgia sau Travesti, sunt, indiscutabil, capodopere de virtuozitate. Modelele, autorul le declară nesilit de nimeni în Jurnal: Pinchon, Borges, Marquez, Cortazar, Proust, Joyce. Orbitor conţine, ca şi poezia din Totul, un proiect paranoic, dus cu greu la capăt, romanul fiind inegal, mereu pe muchie de cuţit, între pagini geniale şi, mai ales în volumul al treilea, catastrofale, fiind evident, lucru probat şi în Jurnal, că biograficul, din care generaţia 1980 şi-a făcut un titlu de onoare, pe Cărtărescu îl strânge la cusături, lumea lui fiind aceea a imaginaţiei debordante, a delirului bine temperat şi a onirismului controlat.

Cărtărescu este cel mai mare scriitor român contemporan.

(Copyright Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc, de Nicolae Manolescu, Editura Paralela 45, 2014)

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite