Arta de a rezista, ep. 1. Cultura care ajunge unde nu ajunge nimeni: de la scena din șură la scena identității
0De la scene improvizate în șuri și curți de biserici, până la ateliere pentru tineri din medii vulnerabile, cultura independentă își găsește drum chiar și în cele mai izolate locuri. Uneori, un spectacol sau o poveste spusă sincer pot însemna mai mult decât divertisment – pot deschide o perspectivă, pot schimba o comunitate.
Într-o țară în care marile teatre, muzeele sau festivalurile consacrate reușesc cu greu să mențină cultura la suprafață, o mare parte din viața artistică se desfășoară în afara instituțiilor. România are în jur de 4.000 de organizații nonguvernamentale active în domeniul cultural – grupuri mici, asociații locale sau colective de artiști care lucrează constant, adesea fără vizibilitate publică și fără sprijin stabil. Pentru mulți dintre acești actori, Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) a devenit, în ultimii ani, singura șansă de a-și duce proiectele mai departe. Creată în 2005, AFCN funcționează sub autoritatea Ministerului Culturii, dar are autonomie în organizarea sesiunilor de finanțare. În 2025, doar 31% dintre cele 702 proiecte înscrise la prima sesiune au primit sprijin – restul au rămas pe dinafară.
Aceasta este prima parte din seria „Arta de a rezista“, marca „Weekend Adevărul“, despre oamenii și inițiativele care mențin cultura vie în România. În acest episod, vorbim despre două proiecte care arată ce înseamnă accesul real la cultură: Cultură’n Șură, care duce teatrul în sate fără infrastructură, și Untold Stories, care oferă tinerilor vulnerabili instrumente de exprimare și apartenență.
Teatru, educație și apartenență pentru sate și tineri invizibili
În satele din România, acolo unde cultura se reduce, cel mai adesea, la dansuri populare sau la zilele comunei, Asociația Cultură’n Șură încearcă să aducă altceva: spectacole de teatru profesioniste, exact acolo unde nu există nici infrastructură, nici tradiție și nici măcar dorință declarată pentru astfel de evenimente. Proiectul „Artă în vatra satelor“ a plecat de la nevoia de a aduce teatrul celor care nu au mai văzut vreodată un spectacol – și care altfel nu ar fi avut acces niciodată la așa ceva.
Florentina Năstase, actriță la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești și PR al proiectului, vorbește despre un demers început în 2013, dintr-o finanțare minusculă la început, când „am jucat un spectacol într-un sat, în comuna Higa din județul Sălaj, unde am avut 152 sute de spectatori, deci foarte, foarte mulți oameni“. Primii ani au însemnat spectacol într-un singur sat, dar adevărata schimbare a venit abia când proiectul a reușit să obțină finanțare prin AFCN. „Este vitală această finanțare de la AFCN – nu este doar utilă. Abia atunci am simțit că facem o diferență în numărul de sate sau numărul de oameni la care am putut să ajungem“. De atunci, „Artă în vatra satelor“ a ajuns în aproape 100 de localități, majoritatea fără altă experiență de teatru în ultimii 30 de ani. „Numărul de localități la care am ajuns a crescut exponențial datorită acestei finanțări. Până acum am ajuns în aproape 100 de localități, numărând și sate, dar și localități mic urbane, orașe mai micuțe“. Florentina vorbește și despre nevoia unei politici publice la nivel național: „Resursele ar trebui să vină pentru acest gen de proiect de la nivel guvernamental. Ar trebui să fie făcută o politică de țară pentru asta, cu seriozitate și cu implicare“.
Ce înseamnă, concret, un turneu de teatru în mediul rural? Înseamnă, în 2025, 16 localități din șapte județe. Aproape tot bugetul se duce pe activități: transport, cazare, plata echipei tehnice și a actorilor. Înaintea fiecărui spectacol, echipa ține și ateliere de teatru pentru copii, pentru a-i învăța nu doar despre ce înseamnă să fii spectator, ci și pentru a-i pregăti „să nu ronțăie, să nu consume băuturi carbogazoase, să nu vorbească la telefon“ – toate astea într-o manieră ludică, pentru că, spune Florentina, „teatrul înseamnă, în primul rând, distracție, joacă și ludicitate“. Proiectul funcționează ca un teatru ambulant, cu echipă restrânsă, dar acoperind tot ce presupune o producție: de la comunicare și PR la ateliere de teatru și documentare fotografică a întregului traseu. „E ca un mic teatru, doar că într-o formă mult mai restrânsă și pe o perioadă determinată de timp“.
Fără banii de la AFCN, proiectul ar fi fost redus drastic. „În lipsa fondurilor, am fi strâns cureaua – ne-am fi cazat la localnici, cum făceam acum câțiva ani, am fi încercat să grupăm cât mai multe localități apropiate, ca să reducem costurile. Acum, costurile astea ne permit un confort care e necesar pentru a ne desfășura activitatea în bună ordine. Avem nevoie de acest confort, să ai o cameră în care să te odihnești, după un drum lung sau după un spectacol obositor – pentru că nu suntem doar actori, suntem și mașiniști, și costumieri, și luminiști, toți, ca o echipă“.
Impactul proiectului se vede atât în comunitățile rurale – unde cei mai mulți localnici n-au văzut niciodată teatru, iar reacția e una puternică și, de multe ori, copiii rămân cu replici de la spectacole pe care le țin minte un an întreg –, cât și în rândul celor care au venit la sat din orașe și descoperă teatrul chiar în curtea unei șuri, a unui castel sau a unei biserici de lemn recondiționate. „Oamenii rămân după spectacol, povestesc despre impresiile lor. Este și o formă de educație prin cultură, cu reguli, cu solemnitate – chiar dacă e comedie“.
Florentina Năstase vorbește despre incertitudinile care planează asupra inițiativelor independente, mai ales într-un context de austeritate: „Nu sunt neapărat foarte optimistă. E un lucru care mă îngrijorează încă de la primele proiecte și s-a repetat recent, când am avut un proiect respins pentru că a întârziat bugetul și a întârziat și apelul al doilea. Vorbim despre calitatea evaluatorilor, de cunoștințele pe care le au despre domeniu“. Observă, totuși, că nivelul de competență a crescut în ultimii ani, și speră ca proiectele cu adevărat valoroase să continue să fie finanțate. Pentru zonele fără alte forme de acces la cultură, aceste proiecte sunt „foarte necesare, foarte utile. Văd impactul lor pe termen mediu și lung. Am întâlnit copii care au crescut oameni mari sub ochii noștri – i-am cunoscut la 10 ani, acum sunt la facultate, unii chiar în străinătate. Și continuă să meargă la teatru pentru că și-au amintit prima dată când au văzut un spectacol în satul lor“. „Să tai fondurile pentru astfel de proiecte ar fi foarte trist, pentru multă lume care, cel puțin, pe noi, ne așteaptă. Sunt oameni care ne scriu an de an când mai venim pe la ei și de ce n-am mai trecut și anul ăsta. Sunt foarte importante fondurile și sper să nu le taie – să nu facă această greșeală – încă o dată de la domenii care pot schimba de la rădăcină o paradigmă. Pornind de la copiii cei mici, pe care îi educăm și cărora le oferim acest act de cultură, până la bătrânii care se bucură că au văzut măcar o dată în viața lor un spectacol de teatru“.
„Me sem sukar“. O platformă pentru voce și vizibilitate
Proiectul „Me sem sukar“ („Eu sunt frumos“, în limba romani), coordonat de ONG-ul Untold Stories, este mai mult decât un program cultural: e o declarație de apartenență, de validare și reziliență. Conceput pentru tineri – romi și nu numai – din medii vulnerabile, proiectul le oferă acestora posibilitatea de a-și spune poveștile cu sinceritate și curaj, prin teatru, scriere creativă și muzică.
Între aprilie și iulie 2025, echipa proiectului a ajuns în șapte locuri din țară – București, Dâmbovița, Jilava, Călărași, Iași, Miercurea Ciuc, Ploiești – și chiar în Paris. Au fost organizate 16 ateliere de teatru și scriere creativă, cu peste 160 de tineri implicați direct. În paralel, proiectul a inclus opt evenimente cu proiecții ale filmului „Gipsy Queen“, multipremiat la nivel internațional, atingând peste 1.600 de beneficiari – mulți dintre ei aflați pentru prima oară în contact cu o poveste pozitivă romă. Prin ateliere, proiecții și evenimente culturale, proiectul a creat spații sigure și creative în care tinerii și-au putut afirma identitatea și au înțeles că frumusețea lor stă în autenticitate. „Este un proiect despre voce, vizibilitate și despre ce înseamnă să fii văzut cu adevărat“, spune Liliana Oprea, project manager.
Finanțarea AFCN a fost vitală pentru ca „Me sem sukar“ să ajungă la această amploare. „Fără această co-finanțare, proiectul nu ar fi fost posibil la asemenea scară și consistență. Ne-a permis să ajungem la sute de tineri, să producem materiale artistice originale și să organizăm o gală culturală de impact“, subliniază Liliana Oprea. Fără sprijinul AFCN, accesul la teatru, ateliere de storytelling sau exprimare artistică ar fi rămas, pentru mulți dintre acești copii, o experiență inaccesibilă. „Oferim oamenilor șansa de a se simți văzuți și, în același timp, ocazia de a-i vedea pe ceilalți cu mai multă empatie“.
Bugetul proiectului a fost atent planificat, însă au existat și provocări legate de logistică, mai ales pentru locațiile izolate sau pentru a suplimenta costurile astfel încât toți copiii implicați să beneficieze pe deplin de experiență. „Am avut o echipă implicată și flexibilă, iar sprijinul partenerilor locali a fost de neprețuit. Fiecare resursă a fost folosită cu responsabilitate, cu gândul la impactul pe termen lung“, spune Liliana Oprea. Fără finanțarea AFCN, proiectul s-ar fi redus la câteva activități punctuale, cu impact restrâns. „Proiecte ca acesta nu pot exista doar din entuziasm și pasiune – au nevoie de susținere concretă“.
Pentru Liliana Oprea, cea mai sinceră măsură a impactului sunt reacțiile copiilor și tinerilor care au început să aibă mai multă încredere în sine. Mulți au pășit pentru prima dată pe o scenă sau într-o sală de cinema. După Gala Tinerilor „Eu Contez“, organizată la 16 iunie, mulți participanți au mărturisit că au simțit pentru prima oară că vocea lor contează. „Am primit mesaje de la profesori, părinți, spectatori care ne-au spus că s-au simțit transformați, că au înțeles mai bine cine sunt acești copii și ce potențial au. Pentru unii a fost prima dată când cineva i-a întrebat ce simt și ce gândesc – pentru ei, a fost o validare“.
Liliana Oprea subliniază că inițiativele independente sunt esențiale într-o societate sănătoasă, pentru că răspund unor nevoi reale și încearcă să producă schimbare. Dar, avertizează ea, fără sprijin politic și economic pentru cultură, astfel de proiecte riscă să devină invizibile. „Avem nevoie de finanțări care să încurajeze diversitatea, de instituții care să susțină nu doar cultura oficială, ci și cultura care vine din comunități. Sper ca astfel de proiecte să nu rămână excepția, ci să devină o constantă în peisajul cultural românesc“.
Se încarcă comentariile...
