Adevăruri de altădată: Vanităţi actoriceşti

Un actoraş. Unul din miile de cabotini, din miile de anonimi ai Parisului. Nu l-am văzut de vreo zece ani.

L'am zărit dăunăzi la colţul unei străzi foarte aglomerate, pe care trebuia s'o înfruntăm amândoi. Aici, orice întâlnire neprevăzută îţi trezeşte un neplăcut sentiment de constrângere. Oamenii se evită. Vremea e prea scumpă şi prea inutilă vorba, ca să mai opreşti în drum o cunoştinţă. M'am făcut că nu-l văd. S'a făcut şi el că nu mă vede.

Atunci, din plăcerea perversă de a-l surprinde extaziat că mă întâlneşte, din practica voluptoasă a hipocriziei am alergat spre el cu entuziasm. Mi-a înflorit şi el o faţă entuziastă, o nemărginită bucurie de-a întâlni autorul în a cărui piesă a debutat. Ca şi cum ne căutam de zece ani pe toate emisferele şi'n sfârşit ne-am întâlnit, aşa eram de fericiţi amândoi. A început să spuie ce-a făcut „deatunci".

„Am creat rolul cutare în piesa cutare. Am făcut turneu cu actriţa cutare. Am creat cutare tip din filmul cutare. Acum creez un rol important la cutare teatru, iar peste o lună plec în Alger să turnez un film".

„Pe Jouvet îl mai vezi câteodată?". „Nu ne mai întâlnim, dar ne-am despărţit în termeni foarte buni". Acest eu, această permanentă preocupare, această exaltare debordantă a propriei sale persoane, acest mic univers pe care şi-l creează fiecare în haosul Parisului ia, la actor, o importanţă uluitoare. Te desparţi de el şi ai impresia că toate afişele, toate reclamele luminoase nu trâmbiţează decât gloria sa, deşi de ani de zile nu i-ai întâlnit numele nicăieri.

Parcă n'a existat niciodată. Dar fenomenul există, un cosmos în cosmos, cu perspective de-a surplanta cosmosul. Mi-a căzut în mână o carte veche a impresariului Shurmann, care-a purtat dealungul continentelor pe Adelina Patti, Sarah Bernardt şi Coquelin. Ce colecţie de anecdote, în care vanitatea actoricească ia proporţii epice! Iluştrii cabotini de cari vorbeşte olandezul Shurmann au dus orgoliul la potenţe dincolo de geniul lor însuşi.

(articol publicat de Victor Eftimiu în „Adevărul", 1935)