John Coltrane, la 100 de ani de la naștere: de la dependența de heroină la spiritualitate. Cum a schimbat saxofonistul istoria jazzului

La 100 de ani de la nașterea lui John Coltrane, povestea saxofonistului care a schimbat jazzul: de la dependența de heroină și colaborarea cu Miles Davis la „A Love Supreme“, albumul care a transformat muzica într-o căutare spirituală.

John Coltrane, un secol de jazz. Foto: Getty Images

E seară în Philadelphia, început de ani ’50. Fumul stă jos, ca o ceaţă disciplinată, iar într-un club mic un tânăr cu saxofonul ţinut prea strâns pare că nu vrea să impresioneze pe nimeni. Notele lui nu sunt încă acea furtună pe care o va recunoaşte lumea, dar au ceva neliniştit, ca o întrebare pusă prea devreme.

S-a născut pe 23 septembrie 1926, în Hamlet, Carolina de Nord, şi copilăria i-a fost marcată de pierderi rapide: tatăl, bunicul, alte persoane apropiate dispar într-un interval scurt. Familia se mută în Philadelphia, iar oraşul devine locul unde Coltrane învaţă nu doar să cânte, ci şi să reziste. Nu e copilul-minune care rupe gura târgului. E genul care stă ore în şir cu instrumentul, repetând până când sunetul începe să-i semene. În aceşti ani se căsătoreşte cu Naima Grubbs, o femeie cu care împarte atât viaţa, cât şi o căutare anume – ea spre islam, el spre o spiritualitate încă nedefinită. Albumul „Naima“, din 1959, îi poartă numele. E una dintre cele mai frumoase balade din istoria jazzului şi, probabil, cea mai sinceră scrisoare de dragoste pe care a ştiut să o scrie.

Ruptura

În anii ’40 şi începutul anilor ’50 cântă unde poate – în trupe mici, în orchestre, în turnee fără strălucire. Învăţarea e lentă, dar profundă. La mijlocul deceniului ajunge în formaţia lui Miles Davis, deja unul dintre cei mai respectaţi muzicieni ai momentului. E un salt mare, iar Coltrane îl simte. Cei doi sunt complementari fără să fi plănuit asta: Miles construieşte din tăcere şi economie, Coltrane umple fiecare spaţiu lăsat liber cu o intensitate crescândă. Publicul îi ascultă pe amândoi şi nu ştie încă pe care să-l urmeze.

John Coltrane a murit la 40 de ani. Foto: Getty Images

Apoi vine criza. Dependenţa de heroină, prezentă deja de câţiva ani, ajunge să controleze totul. În 1957 Miles îl concediază. Coltrane se întoarce acasă, la mama lui, şi renunţă la droguri – nu declarativ, ci printr-o disciplină aproape ascetică. Se izolează, doarme, se trezeşte şi cântă. Zile întregi. Mai târziu va vorbi despre acel moment ca despre o trezire spirituală, ca şi cum dependenţa fusese o fundătură, iar ieşirea din ea, o uşă spre altceva.

Revenirea e rapidă şi totală. Miles îl reprimeşte, iar în 1959 înregistrează împreună „Kind of Blue“, unul dintre cele mai ascultate albume din istoria jazzului. Acolo diferenţa dintre ei devine în sfârşit limpede pentru toată lumea: Miles lasă spaţiu, Coltrane îl umple. Miles sugerează, Coltrane caută până la capăt.

Manifest după manifest

Drumurile lor se despart după „Kind of Blue“. Coltrane îşi formează propriul grup şi piesele devin mai lungi, mai intense, mai libere. Nu reușește să câștige publicul imediat și pare că nici nu își dorește asta, ci doar să se bucure de artă.

Căsătoria cu Naima se destramă în aceşti ani. Coltrane o cunoaşte pe Alice McLeod, pianistă, şi viaţa lui se reaşază în jurul ei. Au trei copii împreună. Împreună construiesc un univers în care muzica şi spiritualitatea se întâlnesc, în care hinduismul, Cabala şi creştinismul coexistă fără contradicţie. În 1965 lansează „A Love Supreme“, un album dedicat lui Dumnezeu, o recunoştinţă pentru salvarea din anii întunecaţi. Nu e un album de jazz în sensul obişnuit. E o rugăciune în patru mişcări.

America fierbe. Mişcarea pentru drepturile civile creşte, violenţa rasială devine tot mai vizibilă. Coltrane nu ţine discursuri şi nu semnează manifeste. În septembrie 1963, când patru fete de culoare sunt ucise în atentatul cu bombă asupra bisericii baptiste din Birmingham, Alabama, se aşază cu saxofonul şi compune. Piesa se numeşte „Alabama“. Nu are versuri. Nu explică nimic. Durere, tensiune, reculegere – totul în sunet, nimic lăsat la vedere.

Cei care îl cunosc spun că în perioada aceea vorbea tot mai rar şi cânta tot mai mult. Ca şi cum limbajul obişnuit devenise insuficient pentru ce simţea.

Artistul intensităţii absolute

Ultimii ani sunt marcaţi de o libertate totală. Renunţă la structuri clasice, merge spre free jazz, un teritoriu în care aproape toate regulile sunt suspendate. Alice îl urmează şi acolo – după moartea lui va continua să cânte şi să înregistreze, păstrând vie o muzică pe care puţini o înţelegeau pe deplin. Pentru unii e prea mult. Pentru alţii, singurul loc unde muzica mai respiră cinstit.

Moare în 1967, la 40 de ani, de cancer hepatic. Boala fusese scurtă şi aproape secretă – puţini ştiau cât era de bolnav. Faţă de Miles Davis, care va trăi încă decenii şi se va reinventa de mai multe ori, Coltrane a ars scurt şi complet. Un traseu de la pierdere la disciplină, de la haos la sens, de la Naima la Alice, de la heroină la rugăciune – iar jazzul, în mijlocul lui, a fost limbajul prin care o epocă întreagă a ajuns să se facă auzită.