Adevăruri de altădată: Omul înaintea operei

În ciuda vlăguirii trupeşti evidente, care îi dădea un aer imaterial, fantomatic, de apariţie străvezie din poveşti fantastice, în ciuda înfrângerilor şi a prăbuşirilor, ce i-au ritmat viaţa necruţător, scriitorul Panait Istrati a fost un exemplar eroic de vitalitate spirituală.

Miracolul adevărat al existenţei sale nu a fost talentul, netăgăduit, sau dacă cuvântul e prea puţin, geniul de povestitor. El trebue căutat aiurea: în facultatea sa organică de redresare, de renaştere, de supremă avântare către ideal. Secretul personalităţii sale a sălăşluit în acest har de viaţă, care preface scoarţa copacilor sau preschimbă epiderma vieţuitoarelor.

Într-un veac de deshidratare, de anxietate, care ia toate aparenţele unei clinice psihopatologice, Panait Istrati a fost un om viu, un om adevărat, un autentic. Cu o energie oarecum plebeiană, de veşnic răsvrătit, s'a exprimat întreg, fără sfială şi fără ruşine. A făcut profesiune de om, în timp ce se face din ce în ce mai mult profesiune din tăerea firului în patru. Succesul său european nu a isbutit să-l falsifice. Deşi era conştient de preţul său fără curs oficial, dar de circulaţie universală, a rămas până la capăt unul şi acelaşi, oţelit în sănătatea sa morală, de protestatar.

La Panait Istrati, omul e mult mai intens interesant decât opera. Sau mai bine zis, omul e prezent cu o realitate obsesivă, câtă vreme o parte din operă e friabilă. Dar şi aici e un corelat strâns. Va dura fără pierire scrisul său în raport direct cu dăruirea de sine directă, nemijlocită. Pitorescul exotic se va decolora, lava de omenie revărsată în operă nu se va răci decât pentru a se cristaliza definitiv, prin alte cuvinte pentru a iradia mai departe căldură şi lumină spirituală. Omul e viu, în mod placentar legat de opera în care a pus ce a fost mai bun într'însul: excedentul vital - prisosul iubirii de oameni, într'un cuvânt, adâncă omenie. 

(articol publicat de Şerban Cioculescu în „Adevărul", 1935)