Adevăruri de altădată: Monna Vanna

La Teatrul Naţional, d-ra Maria Ventura şi-a început seria de spectacole cu „Monna Vanna", strălucitul poem dramatic al lui Maurice Maetterlinck. E inutil să se facă analiza unei piese care a intrat în patrimoniul literaturii universale. „Monna Vanna" înseamnă un moment - un mare şi hotărâtor moment - în evoluţia teatrului contimporan.

Povestea fantastică a femeii care vrea să se dea, ca să-şi scape cetatea asediată; care, apoi, în cortul vrăşmaşului, nu găseşte un sălbatec, ci un îndrăgostit şi care, în cele din urmă, descoperă că soţul ei este un sălbatec, un primitiv şi se simte atrasă de îndrăgostitul Prinzivalle -, a fost închisă de Maetterlinck în trei acte de cleştar de cel mai autentic cleştar. Fiecare replică e un vers. Fiecare tiradă e o poemă. Piesa întreagă e o uluitoare risipă de lumină, de străfulgerări de stele, de licăriri de diamante. Sunt oameni în piesa aceasta? Poate că da.

Dar fiecare om e un simbol. Guido Colonna e burghezul. Tatăl lui, Marco Colonna, e înţeleptul. Trivulzio e fanaticul. Prinzivalle e îndrăgostitul, Monna Vanna e femeia. Dacă-i îmbraci pe bărbaţi în frac şi pe Monna Vanna într'o rochie de seară şi dacă schimbi ici şi colo textul, ca să-l pui de acord cu vremea noastră -, povestea se poate realiza în cel mai modern decor.

E povestea iubirii, a înţelepciunii şi a spiritului mic burghez - de azi, de ieri, de totdeauna. D-ra Maria Ventura a pus în acest rol toate rarele d-sale însuşiri: talent, experienţă şi inteligenţă scenică. Hotărâtă să se jertfească în actul I, nedumerită, şovăitoare şi chinuită de îndoeli în actul II, dominată de marea lumină a iubirii în actul III, d-ra Ventura a străbătut biruitoare o subtilă şi complexă gamă de sentimente contrarii şi a reuşit, de data aceasta, ca întotdeauna, să dea viaţă adevărată fiecărui cuvânt, fiecărei fraze, fiecărei pauze...

Publicul a făcut, la sfârşitul spctacolului, o călduroasă manifestaţie de simpatie d-rei Ventura.(articol publicat de Tudor Teodorescu -Branişte în „Adevărul", 1935)