100 de ani de la Marele Război, Episodul 8. Războiul de zi cu zi: „Furau cazanele de pe foc, chiar dacă legumele şi carnea nu erau fierte bine“

În spatele istoriei mari, departe de front şi de cabinetele ministeriale, au fost oamenii simpli, civilii, nemobilizaţii. Istoriile lor mici şi individuale completează imaginea unei lumi încleştate în luptă. Faptul divers, memoria de scurtă durată, cancanurile şi întâmplările minore au fost, probabil, soclul pe care s-a aşezat marele tablou istoric al războiului

Pe 28 octombrie/10 noiembrie 1916, la ora 7.00 dimineaţa, Vasile Bianu pleca din Galaţi către gara Barboşi. La ora 13.00 trecea trenul militar de Buzău, care venea din Moldova, mereu plin-ochi cu soldaţi. După 14 ore de călătorie cu trenul, Bianu ajungea la Buzău, unde fusese însărcinat să conducă Spitalul „I.C. Brătianu“ din judeţ. Vasile Bianu era medic primar chirurg şi a activat în zona Buzău-Galaţi-Focşani în perioada Primului Război Mondial. La spitalul din Buzău a găsit o situaţie grea: era suprapopulat – în loc de 40 de paturi, se înghesuiseră 70, toate ocupate de răniţi grav – şi veniseră ordine noi să preia toate operaţiile ce veneau de la celelalte spitale din oraş.

O zi din viaţa unui chirurg

„În timp de 24 de zile cât am stat în Buzău am făcut peste o sută de operaţiuni, între cari cele mai multe erau amputaţiuni (tăieri) de coapse, gambe, braţe şi antebraţe. Operaţiunile şi rănile în genere mergeau bine“, scria Bianu în volumul de memorii „Însemnări din Războiul României Mari“. Munca la spital în vreme de război era epuizantă şi toate ar fi fost suportate cu mai multă tărie dacă veştile de pe front erau mai fericite. „Munceam ziua fără preget de dimineaţa şi până seara, ca să dau alinare suferinzilor şi să vindec pe vitejii ţării, cu inima strânsă de durere; iar noaptea mă sbăteam şi mă svârcoleam până în zorii zilei fără să pot avea mai mult de o oră sau maximum două de somn, şi acela încărcat de visuri înspăimântătoare. Dimineaţa mă sculam obosit şi cu mintea greoaie şi mă duceam clătinându-mă la spital ca să aud vaietele şi gemetele răniţilor, cari curgeau din greu, şi să operez numai cu credinţa într-un viitor mai bun“, se confesa Bianu în memorii. Şi-aşa curgeau zilele mohorâte de război şi nopţile împânzite de insomnie şi gânduri negre. Şi-aşa sfârşirea sa emoţională şi fizică creştea pe măsură ce armatele inamice înaintau spre inima României.

Sezonul fugarilor

Foto: Gara din Buzău, aglomerată de soldaţi, în Primul Război Mondial

Încetul cu încetul a venit sezonul migrărilor. În prag de iarnă grea, oamenii fugeau din calea duşmanului care-ncotro, cu copii, cu toate cele trebuincioase în casă, cu căruţele, cu trenurile ori pe jos. Buzăul era nod de trecere spre Moldova, unde se refugiase şi guvernul român. „Trenurile erau îmbâcsite de călători, vagoanele arhipline, încărcate chiar şi pe acoperişurile lor de oameni de toate vârstele; mulţi erau acăţaţi de scări; chiar şi pe maşină, pe botul ei, pe tender, în toate colţurile pe unde se putea urca vedeai o mulţime de nenorociţi atârnând ca ciorchinele de struguri. Convoiuri întregi de sute şi mii de fugari, zăpăciţi, traşi la faţă, mai mult neîmbrăcaţi, vedeai pretutindenea. Trăsuri, căruţe trase de cai, cară cu boi, încărcate cu tot felul de obiecte şi printre ele copii înghesuiţi, treceau mereu şi greoiu în şireaguri neîntrerupte pe şoselele desfundate de ploaie care nu mai înceta, şi de urmele copitelor şi ale roţilor.“ Peste tot era jale şi vaiet, era prăpădul pe pământ şi Bianu se tot întrista.

Apoi, era şi problema mâncării. Nu se găseau de niciunele. Birturile din Buzău erau pline, încât nu găseai o masă liberă – „unii mâncau din picioare, dacă mai aveau ce mânca“, observa medicul mâhnit – şi când se înteţea foamea, oamenii îşi pierdeau răbdarea şi intrau cu forţa în bucătării şi luau tot ce găseau în cale – „chiar şi dacă carnea şi legumele nu erau încă fierte bine“. A păţit-o şi medicul Bianu, la sfârşitul lui noiembrie, când a călătorit de la Focşani la Buzău. În gară, nu a găsit decât doi covrigi şi a băut trei ceaiuri, căci era un frig aprig. După toată această agonie, a aflat că nemţii de la Ploieşti ajunseseră deja la Mizil, iar cei de la Nehoiu erau la Vipereşti: cu alte cuvinte, în două zile aveau să ocupe Buzăul. S-a reîntors la Focşani imediat. A ajuns înapoi după 29 de ore, timp în care nu găsise decât doi covrigi în gară la Focşani – la plecare.

Ultima catastrofă din an

Dincolo de dramele acestea individuale, dar generale, s-au întâmplat tragedii colective, dincolo de cele produse pe fronturi. Pe 31 decembrie 1916/13 ianuarie 1917 a avut loc cea mai mare catastrofă feroviară din România. Toţi au vorbit despre calamitate, care venea ca un trăznet peste toate necazurile românilor. La Ciurea, pe calea ferată Bârlad-Iaşi, un tren s-a răsturnat şi au murit peste 1.000 de oameni. „Pe la ora 12 noaptea plecase din gara Bârnova, trenul aşa zis Curier, compus din 60 de vagoane, încărcate cu lume, care era îndesuită în interior, pe coperişe, pe scări şi pe tampoane, având şi 2 vagoane pline cu cartuşe de puşti şi 2 cisterne de benzină. […] Dintr-un defect al frânei, mecanicul n-a putut la timp s-o strângă şi trenul a luat o viteză ameţitoare spre vale şi intrând în gară pe linia a 2-a s-a ciocnit cu un alt tren care staţiona acolo“, nota Bianu din ştirile acelei dimineţi. Vagoanele s-au rostogolit unele peste altele, iar vagonul de dormit – dintre toate! – a luat foc. Fireşte, focul s-a extins rapid şi la cele două vagoane pline cu muniţie şi cu benzină. Exploziile i-au înmărmurit pe cei prezenţi la catastrofă, încât nimeni nu mai putea scoate vreun sunet, dar să mai dea vreo declaraţie. „Vaietele şi gemetele victimelor îţi sfâşiau inima, şi numărul lor era foarte mare, căci în acel tren se zice că erau cam la 5.000 de călători! De amândouă părţile liniei ferate erau aruncate capete şi membre (mâini şi picioare) de oameni“, constata Bianu. Cei mai mulţi erau civili, care veneau la Iaşi să-şi petreacă Anul Nou alături de cei dragi.

Până în martie 1917, nu s-au mai scris veşti îmbucurătoare. Istoria mică curgea alene ca şi până atunci. Pe 22 martie/4 aprilie, a venit vestea cea mare: Statele Unite declarau război Germaniei. Întreaga Europă era cuprinsă de euforie, iar România a tresărit şi ea cu gândul la pace, la victorie, la recuperarea teritoriilor pierdute.

Se pare că Kaiser Bill se plimbă prin ţara noastră, că a venit până la Focşani şi că ţine discursuri vulgare soldaţilor lui. Kaiser Bill a declarat că regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern pe tronul României. regina Maria, în „Jurnal de război“

O aroganţă imperială

„În sfârşit, după ce Cenzura s-a convins că Kaizerul a ajuns la Berlin, a dat voe să se scrie ce a făcut el în România. Popular şi simpatic personagiu; i-a fost frică ca în ţara în care populaţia n-a călcat pe bătătură pe un simplu unterofiţer să n-aibă el vreo aventură“, scria Vasile Th. Cancicov în memorii. Pe 20 septembrie 1917, Kaiserul Wilhelm al II-lea făcuse o vizită scurtă în România, cu scopul de a îmbărbăta soldaţii de pe frontul de est. Întâi, făcuse o oprire rapidă la mormântul regelui Carol I de la Curtea de Argeş – „pe care cât a trăit nu l-a putut suferi“, completa Cancicov –, gest care era unul pur politic. Arăta astfel că politica lui Carol I, alături de Germania, putea fi mai benefică românilor decât cea a lui Ferdinand, pe care l-a numit, franc, direct, fără perdea, „apostat şi trădător“. Era un contrast evident pentru orice român. A doua zi, s-a întâlnit la Feteşti cu regele Ferdinand al Bulgariei şi a treia zi a mers pe frontul de la Focşani. De la Focşani, a mers la Sinaia şi a vizitat Peleşul apoi a plecat spre Berlin. Acesta a fost tot sejurul său românesc, dar anecdotică a rămas aroganţa sa imperială: „Se pare că Kaiser Bill se plimbă prin ţara noastră, că a venit până la Focşani şi că ţine discursuri vulgare soldaţilor lui. Kaiser Bill a declarat că regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern pe tronul României. Am răspuns că jocul încă nu s-a terminat şi că cine râde la urmă râde mai bine!“, nota şi regina Maria în „Jurnalul de război“.

Îndemnurile domnului Carp

În ciuda războiului, a foametei, a ocupaţiei germane şi a accidentelor de tot felul, românii şi-au menţinut viu simţul ironiei, al hazului de necaz. Iată, o privire către minunata lume a high-life-ului bucureştean în vremea ocupaţiei. În septembrie 1917, Vasile Cancicov se întâlneşte întâmplător cu domnul Negreanu, casier la Camera Deputaţilor, cu care bea o bere şi vorbeşte în şoaptă. Povestesc despre o întâmplare care circula deja ca o legendă urbană: în ianuarie, câţiva funcţionari de la căile ferate se înfăţişaseră domnului P.P. Carp pentru a-l ruga să-i ajute să găsească de lucru, căci altfel le mor familiile de foame – la propriu. „D-l Carp le-a răspuns să aibă puţină răbadare căci în câteva săptămâni vor cuceri germanii Moldova şi atunci crede că se va putea face ceva şi pentru ei. Cum delegaţii insita, d-l Carp, cu aerul lui de zeflemist, i-a îndemnat să-şi mai strâmteze stomacurile“, nota Cancicov. Delegaţii au plecat, neavând ce să mai facă. Şi-ntr-o zi, pe când Negreanu mergea pe strada Luminei, pe la Romană, îl vede pe Carp cum intră în casă la Cotescu, fostul director CFR. Casa era, de fapt, ocupată de un german, aşa că s-a dus să vadă cine stă acolo. Servitorul care l-a întâmpinat i-a spus că nu stă vreun baron, ci căpitanul Amelung, şeful aprovizionării germane. Căpitanul se ocupa şi cu diverse servicii ascunse către diverşi boieri din Bucureşti – le trimitea toate câte aveau nevoie – şi domnul Carp se preocupase şi el de bunăstarea familiei sale. „«Auzi dumneata domnule, bieţii funcţionari să aştepte şi să-şi strâmteze stomahurile, să ia nemţii Moldova, că de dumnealor au nemţii grijă să nu le lipsească nimic!» Am tăcut, să nu ne audă cineva“, încheia, brusc, povestea Cancicov. Nu mai era nimic de făcut, decât de aşteptat.

Alcoolul curge gârlă pe străzi

Când România a intrat în război, în august 1916, s-a hotărât suprimarea consumării băuturilor alcoolice. Interdicţia avea un caracter temporar, însă fiecare a adaptat-o la nevoile sale. În Galaţi, la sfârşitul lui octombrie 1916, Poliţia a anunţat interzicerea comercializării de băuturi alcoolice. „Toţi cârciumarii au deşertat în stradă buţile şi butoaiele c`u beuturi spirtoase, afară de spirt (alcool) care a fost secvestrat de stat. Am avut ocazia să văd la încrucişarea străzii Zimbrului cu strada Traian pe mai mulţi oameni mari, femei, copii şi mulţi Ruşi, luând cu diferite vase rachiul care curgea pe şănţuleţul străzii, dintre cari unii îl bea pe loc!“, scria V. Bianu în„Însemnări din Războiul României Mari“.

Războiul a scos orga de la Bărăţie

„Ieri şi azi a fost mult de lucru în catedrală. Mulţi bărbaţi vor să se spovedească înainte de a pleca spre internare. Foarte rău au ajuns bietele poloneze şi germane de la Fabrica de sticlă Titan, fiindcă fabrica nu mai lucrează iar bărbaţii au fost duşi imediat. Mai mulţi domni ne vizitează la palatul arhiepiscopal, plângând deznădăjduiţi că nu se mai pot întoarce cu trenul la neveste şi copii, nu au mâncare şi nici bani destui pentru mâncare. Peste tot vezi strâmtoare şi nefericire! Este de plâns! Ajutăm, atât cât putem“, scria la începutul războiului Raymund Netzhammer, arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti în perioada 1905-1924, în memoriile sale „Arhiepiscop în România“. Situaţia spirituală a românilor era critică. Mobilizarea îi întorsese pe toţi cu faţa la cele sfinte, gândindu-se la soarta lor şi a familiilor lăsate singure.

Spovedania unei doamne

De altfel, nici bisericile nu o duceau bine. Pe front au plecat şi preoţi – ortodocşi şi romano-catolici – iar clopotele bisericilor şi acoperişurile au început să fie rechiziţionate pentru a trimite materialul în fabricile de armament. La Bărăţie, nu mai exista nici muzică de orgă şi nici cântec şi rapid s-a instalat o criză de personal. În septembrie 1916, devenise acută: „Asumpţionistul care a fost destinat pentru Bărăţie refuză să mai ţină slujba de duminică. Fiindcă el nu vorbeşte nici o limbă uzuală aici, în limba franceză, îi este bineînţeles neplăcut să refuze atât de mulţi credincioşi care se prezintă pentru spovedanie“, scria Netzhammer. Spovedania nu era lucru de neglijat. Oamenii veneau cu cele mai arzătoare probleme. De pildă, o doamnă româncă, care frecventa cele mai înalte cercuri, s-a dus la arhiepiscop cu cele mai mari necazuri sufleteşti: „Nervii ei suferă foarte tare în actuala situaţie şi îl face răspunzător pe rege. Ea îl critică cu expresiile cele mai tari, pentru că a reuşit să poarte război împotriva propriilor săi oameni, împotriva propriului sânge! O critică şi pe regina Maria, pentru că de la izbucnirea războiului stă cu copiii ei la Buftea, în castelul atotstăpânitorului principe Barbu Ştirbei“, se confesa la rândul lui, în jurnal, arhiepiscopul. Cum să consoleze femeia care suferea de asemenea angoase? Muncă grea.

Nervii ei suferă foarte tare în actuala situaţie şi îl face răspunzător pe rege. Raymund Netzhammer, în „Arhiepiscop în România“

Cel mai tânăr giuvaer

La sfârşitul lunii octombrie, întreaga populaţie a Bucureştiului se aduna la Palatul regal, pentru a semna în caietul de condoleanţe. Pe 20 octombrie/2 noiembrie 1916 a murit micul prinţ Mircea, la vârsta de 3 ani, răpus de febră tifoidă. Deşi copilul fusese botezat ortodox, arhiepiscopul romano-catolic nu putea să nu facă gestul de a trece pe la micul sicriu.

„Cel mai tânăr dintre giuvaerurile Coroanei şi-a luat zborul. Nici îngrijirile cele mai savante, nici toată dragostea mamei sale nu l-au putut salva. Biata regină, îl adora pe acel copil plămădit din roz, din bleu şi din auriu...“, scria în cel mai pur stil romantic, Yvonne Blondel, în jurnalul său din data de 21 octombrie. O figură discretă şi puţin vehiculată în istoria de ansamblu a războiului, Yvonne Blondel a fost fiica ambasadorului Franţei la Bucureşti, Camille Blondel. În 1909 s-a căsătorit cu Ion Cămărăşescu, prefect al departamentului Silistra din Cadrilater. Aşa se face că în august 1916, Yvonne se afla la Silistra şi s-a oferit voluntar sanitar în serviciile civile de pe lângă armată. A finanţat şi un spital cu 30 de paturi în Silistra, unde au fost aduşi soldaţii răniţi în bătălia de la Turtucaia. După înfrângerea românilor în sudul Dobrogei, s-a refugiat iniţial la Brăila şi, ulterior, la Iaşi. La sfârşitul războiului, s-a întors alături de părinţii săi în Franţa şi, în 1922, a divorţat de Cămărăşescu.

Poveşti vesele şi triste de pe front:

„Te credeam mort. Uite, îţi port şi acum doliu la mână“

Războiul la persoana întâi

Războiul a creat literatură. Experienţele personale ale scriitorilor români au intrat în opere în proză şi în versuri. Istoriile din spatele unor romane clasice, precum „Pădurea spânzuraţilor“ de Liviu Rebreanu sau „Întunecare“ şi „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ de Camil Petrescu, sunt deja cunoscute. Intelectualii români care au văzut războiul la faţa locului au transmis toate micile detalii cu care s-au confruntat. Mai departe, cinematografia a preluat o parte dintre aceste poveşti mărunte şi le-a reconstituit. Însă au rămas într-o negură a uitării soldaţii, ţăranii analfabeţi, târgoveţii care nu stăteau să-şi scrie însemnările zilnice şi care doar trimiteau câte-o scrisoare de pe front rudelor de acasă. Ei nu au contribuit esenţial la memorialistică, nici la literatură, însă au această caracteristică: autenticitatea. Sunt sinceri în versurile pe care le compuneau. Acesta era catharsisul lor, felul lor de a se lepăda de suferinţă, întristare şi dor. Iată câteva exemple de cântece populare, scrise de Gabriel N. Popescu, mobilizat în perioada 1916-1919, în Regimentul 22 Infanterie Dâmboviţa şi, ulterior, la Batalionul Vânătorilor de Munte. Versurile au fost adunate în volumul „Cântece din zile grele şi ale cătăniei mele“.
Frunzuliţă matostat
De-acasă când am plecat,
Mama mult s-a văitat
Şi lacrimi multe-a vărsat.
Tata cât e de hain,
Tot a oftat cu suspin
Când m-a văzut c-am plecat,
Doamne, toţi s-au tulburat,
Mamă, surori şi nepoţi,
Cumnaţi, unchi şi verii toţi.
Soarele da către seară,
Când noi am plecat spre gară.
Suntem un mănunchi de fraţi
Toţi voinici ca brazii înalţi,
Şi când mergem înspre gară
Fetele ne-ntâmpinară cu brad şi garofioară. […]

Şi când la gară mergeam
Ah! că strajnic mai cântam!
Vuia valea de-al nost’ glas
Şi cântând mergeam la pas.
Din sat care ne-auzea
Sta pe loc şi ne-asculta.
Toţi ne priveau, lăcrămau
Şi mulţi cruce îşi făceau.
Poate se rugau la cer,
Să ne ţie ca de fer.
Şi să venim iar acasă
Unde-am lăsat gol la masă,
Plecând toţi la datorie
Lăsând sat, casă pustie.
Beţişor mic de alun
Uitasem ca să vă spun
Că noi când mergeam la gară,
Aveam şi-unul c-o vioară,
Şi când cânta brâuleţul
Îmi sărea în drum
drumuleţul
De se agăţa la joc,
Ah! şi cum jucam cu foc.
Soarele dă-n asfinţit...
Noi la gară am sosit,
Dar trenul e prea-ncărcat
De abia ne-am agăţat
Sus pe-acoperişul lui,
În vederea tuturor
Stau băieţii plini de dor. […]
Ochiul prinde şi priveşte,
Spre locul ce părăseşte,
Priveşte întunecat
Spre locul de-unde-am plecat,
Că acolo-am lăsat,
Mândruliţă fără amant,
Soră fără frăţior,
Părinte fără fecior.

*

Când s-a desprimăvărat
Doamne, mult ne-am întristat!
Umblă trista veste-n ţară
Că voincii-ncep să moară.
De la un cap la celălalt
În Moldova s-a-ncuibat
Tifosul cel mai spurcat
„Exantematic“ chemat.
Plânge inima în mine
Când vestea-asta mi se spune
Cea mai crudă boală este
Te ia făr-să prinzi de veste.

*

Eram cam prin Cireşar
Când Makensen cel barbar
Se pregătea să ne atace,
Şti, după cum lui îi place.
Îngrămădeşte pe dată,
Cât stele pe cer armată,
Câtă iarbă-i în zăvoi,
Cară vestitul nemţoi,
Cam aşa cum se gândise,
Spre noi aprig se pornise,
Ca se ne zboare în sus
Ca praful de vânturi dus.
Ai noştri, nici nu gândeau
De soarta ce-i aşteptau,
Ci-ş păzeau tranşei în pace,
Neştiind la neamţ, ce gând zace... […]
Pământul parcă-şi dă duhul,
Că din mii de guri de tun,
Iese numai foc şi fum.
Câmpul de la Mărăşeşti
Nu mai poţi să-l mai priveşti.
 

Pe front, faptul divers putea consta într-un gest simplu de uimire faţă de acţiunile duşmanului. Atacul-surpriză ori vreo piesă de echipament aparte putea reţine atenţia şi trecea ca aspect inedit în peisajul monoton al luptelor. Ofiţerul Polihron Dumitrescu, comandantul Companiei 2 a Regimentului 1 Vânători, nota în memoriile sale, „Ascultând chemarea“, un astfel de episod tragicomic. Se întâmpla în 1916, pe frontul de la Olt, spre muntele Cărbunaru. Compania se îndrepta spre nord, de unde, la un moment dat, soldatul Ion Colan a venit în fugă cu o veste alarmantă: „Să trăiţi, dom’ locotenent! Nemţii au «o drăcie» cu care trag rafale «din mers»“. Se anunţa revoluţia tehnologică pe front, dar românilor nu prea le venea să creadă: „Trebuie să fie nişte «sperietori», «cârâitori» ca ale noastre (care imitau la instrucţie focul mitralierelor)“, a răspuns Dumitrescu sec, ca să nu tacă. Luptele continuă, până ce, pe la ora 17.00, germanii se ivesc la vreo doi kilometri faţă-n faţă cu românii. Dumitrescu îi vedea prin binoclu cum înaintau în linie de plutoane, precedaţi de o patrulă care trăgea din mers rafale de gloanţe cu „drăcia“ despre care fusese prevenit locotentul. Românii i-au lăsat o vreme să înainteze şi au lansat un atac surprinzător. Un foc năprasnic, o vijelie de mitraliere care a răspândit trupele duşmane. Prin binoclu, locotenentul Dumitrescu vedea cum cad inamicii, morţi şi răniţi. Când s-au apropiat, românii au putut constata că „drăcia“ nemţească nu era decât o mitralieră uşoară, portativă. Nicio revoluţie pe front.

«Măi, băiatule, văd că începi să te cam treci cu firea. Ia încearcă să iei o ţigară.»

Aprinde o ţigară

Tot înaintând în timp şi pe front, locotenentul Polihron Dumitrescu s-a pomenit rănit şi părăsit într-o groapă de tranşee de la poalele muntelui Cozia. Era colocatar cu un căpitan dintr-un alt regiment. Căpitanul, fumător pasionat. Dumitrescu, fără viciu, curat. „Eu, care nu fumam, «luam aer», afară din groapă, ori de câte ori se putea.“ Gloanţele şuierau pe deasupra, bombardamentele erau neîntrerupte şi supărătoare, coasta muntelui era împânzită de obuze şi şrapnele. Ce să mai, viaţă grea. L-au copleşit necazurile pe locotonent. „Nedormit, nedezbrăcat de atâtea zile, rebegit de frig, hărţuit de atâta pustiu de bombardamente, începusem să dau semne de oboseală, de enervare. «Colocatarul meu de groapă» îmi spune într-o zi: – Măi, băiatule, văd că începi să te cam treci cu firea. Ia încearcă să iei o ţigară. Să vezi că o să te mai liniştească.“ Şi-aşa s-a apucat ofiţerul Dumitrescu de fumat, într-un groapă de tranşee din munţi. Prima ţigară i-a produs o ameţeală scurtă, a doua l-a liniştit, de la a treia înainte a început să-i placă. Fumau ţigări „Naţionale“, care se trimiteau pe front cu toate proviziile necesare. Ţigările erau alinarea soldaţilor, fumatul era adesea prilej de vărsare a nădufului când era mai greu şi moment de răgaz pentru recăpătarea forţelor. Aşa merg lucrurile, oamenii se mai refugiază şi în vicii.

Curiosul caz al lui Grivei

Când nu se aflau în bătaia mitralierelor, când erau departe de moarte, soldaţii căutau să rămână oameni în simţiri, să fie tandri şi gentili. Radu D. Rosetti, poet şi epigramist român, care a luptat pe front şase luni, fiind locotenent în regimentul de artilerie călăreaţă, şi a fost apoi detaşat la ziarul de front „România“ al Marelui Cartier, a reţinut povestea înduioşătoare a câinelui Grivei de la popota Marelui Cartier. Grivei nu era câine prost, dimpotrivă, s-a făcut apreciat pe front: „Când descoperind morţii şi răniţii, prin aducerea şepcilor nenorociţiulor la ambulanţă, când ca santinelă, când ca agent de legătură, când ajutând la ridicarea mitralierelor pe poziţie – până a fost trimis şi el «în refacere» a popotă“, scria Rosetti în volumul memorialistic „Remember 1916-1919“. Aici, căpitanul care-l avea în grijă îi spune povestea: l-a întâlnit la Bârlad, singur într-o curte. Stăpânul plecase în război. „M-am împrietenit cu javra numaidecât. Ba ajunsesem de pomină. Mă căuta câinele prin oraş şi odată, nici una nici două, mi-a dat de urmă tocmai când dădeam colonelului raportul!“, povestea căpitanul pătimaş. Cu durere-n suflet, a trebuit să-l lase în urmă când a plecat la Iaşi. Dar, după câteva zile, s-a întâmplat neprevăzutul cel mare – s-a trezit cu câinele în curtea Marelui Cartier din Iaşi. „Voltaire scrie că, venind odată cu un căruţaş, şi acesta pierzând pe drum vreo 300 de franci în ludovici de aur, prin deschizătura buzunarului, arătă câinelui său o monedă la fel, indicându-i direcţia în care să caute şi până seara inteligentul dobitoc aduse înapoi, bucată cu bucată, toată suma!“, a intervenit oportun un soldat care rememora din „Larousse“, spre a potoli uimirea audienţei. Ei, dar epopeea lui Grivei încă nu se încheiase, căci într-o zi, la Iaşi vine un soldat cu o scrisoare de pe front. Câinele se repede la el, începe să latre, să se tăvălească pe jos şi să-l lingă pe bocanci. Era proprietarul lui din Bârlad. A fost o regăsire ca-n filme.

«Ce-a mai jelit biata mama... A umblat o zi întreagă până să găsească grâu şi zahăr, să facă colivă pentru pomană. Zicea să ţi-o facă dulce, c’aşa-ţi plăcea...»

Ca strigoii din basme

Radu D. Rosetti a fost un culegător de astfel de poveşti implauzibile, dar adevărate, promite scriitorul. Într-o zi oarecare, după un an şi jumătate de război, se întâlneşte cu un prieten din barou, de la care află că toată familia îl crede mort. Se întind la vorbă într-o cârciumă. Cum se întâmplase? Se afla în retragere, în munţii Buzăului, un lac înconjurat de brazi din vârful Nehoiaşului. Când să răsufle puţin după multe zile de luptă, pac!, nemţii apar în vârful muntelui. Au început atacul şi un obuz a nimerit chiar postul de comandă în care se afla. A fost prins sub dărâmături. Regimentul s-a retras în siguranţă, iar comandantul a dat ordin să fie anunţată familia de moartea lui. „Ce să-ţi mai spun? M-au bocit şi mi-au pus cruce.“ Dar doi soldaţi din regiment s-au gândit că ar fi omeneşte să fie înmormântat creştineşte şi s-au dus să-i caute cadavrul. Când dau dărâmăturile deoparte, ce să vadă: omul încă trăia, prin cine-ştie-ce minune. Mai târziu s-a întâmplat să-şi întâlnească fratele la o biserică din Iaşi – „Am devenit bisericos de când cu păţania de la Nehoiaş!“ – care s-a îngălbenit când l-a văzut şi i-a spus: „Te credeam mort. Uite, îţi port şi acum doliu la mână... Ce-a mai jelit biata mama... A umblat o zi întreagă până să găsească grâu şi zahăr, să facă colivă pentru pomană... Zicea să ţi-o facă dulce, c’aşa-ţi plăcea...“. Planul amicului declarat mort era să aştepte să se încheie războiul şi-apoi să o ia cu binişorul pe mama îndurerată. În plus, era ferm convins că sunt mulţi alţii ca el, „care or să se întoarcă în sânul familiei ca strigoii din bazme“.

Divertismentul în zona tranşeelor

Soldatul român nu putea lupta continuu, fără câte-un moment de relaxare, căci încordarea aceea psihică şi fizică afecta randamentul. Mai mulţi artişti români s-au dus pe front pentru a menţine ridicat moralul armatei române. Polihron Dumitrescu a avut norocul să întâlnească trei mari personalităţi de pe scena artistică românească. Primul vizitator a fost George Enescu, care a vizitat regimentul vântătorilor de munte aflaţi în tranşeele de la Ireşti şi în centrul de instrucţie de la Varniţa. Enescu a cutreierat neobosit târgurile Moldovei pentru a le cânta soldaţilor pe front şi răniţilor din spitale. „Când a venit la noi la Ireşti a fost o adevărată sărbătoare. La început el ne-a delectat cu multe melodii populare, între care şi o «Ciorcârlie» interpretată în cel mai curat stil lăutăresc. Apoi, la rugămintea unora dintre noi, el a cântat şi bucata lui Sarasate «Zigeunerweisen»“, îşi amintea locotonentul în memorii. A fost urmat în curând de tânăra cântăreaţă Elena Zamora, care a cântat romanţa „Cărăruie, cărăruie care duci la Bucureşti“ şi a recitat cu mare succes versurile: „Iubitul meu nu este prinţ/ El n-are pofte nici dorinţi/ Să stea-n palate.../ El stă în vale la Oituz/ El şade-n groapa de obuz/ Şi crunt se bate!“. Din public, s-a strigat, cu mult entuziasm: „Bravo, fetiţo, bravo!“.

Altă dată, soldaţilor li s-a organizat un moment umoristic cu marele Constantin Tănase (foto). A apărut pe scenă, într-o sală de spectacole improvizată, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, într-o mână cu un geamantan şi în cealaltă cu două găini cârâind din cauză că erau ţinute de picioare, cu capul în jos. Şi-a dus numărul înainte, în râsetele bărbaţilor, până când a ajuns la celebrele versuri: „Aoleu, Sarrail, Sarrail,/ Noi ne batem şi tu stai“. Atunci, proiectilele inamice au căzut chiar în dreptul sălii. Soldaţii, obişnuiţi, n-au schiţat niciun gest, dar Tănase s-a cam tulburat. Ca să-şi ascundă emoţia, artistul le spune: „Luate-ar dracu mă Sarrail/ Ne bat nemţii şi tu stai!“. Haz de necaz, după cum se nimereşte.

„Ceapa şi pătlăgelele roşii abundă, spre marea satisfacţie estetică a militarilor bulgari“

Serialul „100 de ani de la Marele Război“ vă prezintă cele mai importante aspecte ale intrării României în Primul Război Mondial. Dar nimeni nu poate vorbi despre un război la fel ca oamenii care s-au întors de pe front sau au văzut focul pe cer. Am răsfoit jurnalele martorilor primei conflagraţii mondiale, publicate de editura Humanitas, şi redăm fragmente scurte, dar esenţiale. Astăzi, vă prezentăm „Jurnal din vremea ocupaţiei. Impresiuni şi păreri personale din timpul Războiului României“, volumul II (ed. Humanitas, 2016), scris de Vasile Th. Cancicov, deputat conservator şi avocat, care a rămas în Bucureşti în timpul ocupaţiei germane. Prima ediţie a jurnalului său a fost publicată după încheierea războiului, în 1921, an în care Cancicov a fost decorat de regele Ferdinand cu „Steaua României“ în grad de ofiţer.

Vineri, 15 septembrie [1917]

Românul are un proverb: fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur. Taman aşa ar putea spune azi d. Ionel Brătianu. Nimeni nu-l atacă mai rău astăzi în România ocupată, ca propriii lui prieteni. Toată acţiunea filo-germană şi anti-brătienistă nu o conduce azi adversarii liberalilor, ci d. C. Stere, intimul amic al Primului-ministru: iar între fruntaşii politici ce urmează acţiunea dlui Stere, cari au semnat articole şi interviuri în ziare şi prin cari s-a decris „Criminala purtare a şefului“ sunt toţi partizanii săi […].

Diferite zvonuri au circulat în ultimul timp relativ la remanierea guvernului din Iaşi, dar niciodată ceva precis nu s-a confirmat. Azi pentru întâia dată avem o informaţie sigură. Ea ne vine dintr-un ziar rus foarte vechi, ce a parvenit aci. E din 25 iulie şi e „Nowoje Wremya“; el publica lista guvernului remaniat: Ionel Brătianu, Preşedintele Consiliului şi Externele, Take Ionescu, vicepreşedinte al Consiliului fără portofoliu; Alecu Constantinescu, Internele şi Aprovizionarea – ce noroc porcesc! [n.r. – Alecu Constantinescu era poreclit Porcu] – I.G. Duca, Cultele şi Instrucţia Publică; Mihai Cantacuzino, Justiţia; Georgel Mârzescu, Domeniile; Dem. Greceanu, Lucrările Publice; Barbu Delavrancea, Industria şi Comerţul; Neculai Titulescu, Finanţele, Vintilă Brătianu, Războiul, în mod provizor până la sosirea titularului, care ar fi generalul Iancovescu; în fine, miniştri fără portofolii mai figurează Emil Costinescu şi Mih. Ferichide.

[n.r. – guvernul Ion I.C. Brătianu a avut mandat până pe 15/28 ianuarie 1918]

Sâmbătă, 16 septembrie

Plictisit de viaţa uniformă şi leneşă ce duc, azi m-am hotărât să ies din casă, deşi n-am nicio ţintă. Cum în localuri publice – cafenele – nu voi să intru, m-am dus în Cişmigiu. E pentru prima oară că revăd parcul nostru comunal. Auzisem într-o vreme, de la un răuvoitor, că iarna trecută s-au tăiat arborii pentru combustibil; neadevăr. Grădina are aspectul ei obişnuit şi e destul de măturată de un grup de femei, rechiziţionate pentru serviciu. Singura deosebire, în aspectul ei de mai înainte, e că, în loc de straturile de flori şi trandafiri, anul acesta predomină zarzavatul. Pe marea alee din mijloc, transformată în peluză de ultimul primar, se răsfaţă un imens câmp de varză roşie şi creaţă. Acelaşi lucru în partea grădinii din dosul pavilionului de muzică şi pe malul întreg al lacului.

De altfel nu e de mirat, în mai toate grădinile particulare, locurile virane şi grădinile publice s-a plantat din ordin zarzavaturi. Pe Bulevardul Colţei se răsfaţă o mulţime de asemeni grădini. Ceapa şi pătlăgelele roşii abundă, spre marea satisfacţie estetică a militarilor bulgari ce se găsesc în Capitală.

În Cişmigiu mai văzui un fapt de o deosebită atenţie pentru populaţia Capitalei. Toate băncile poartă o tăbliţă cu inscripţia „Nur für militär personen“ [n.r. – Doar pentru personalul militar]. Băncile sunt destinate a odihni numai pe militarii inamici. Noroc că militarii se îndeletnicesc aiurea mai cu profit şi băncile stau goale, aşa că trecătorii se aşază pe ele în sfidarea inscripţiunii pe care de
altfel nici nu o pricepe. Nu e mai puţin adevărat, că cel dintâi soldat ce ţi-ar ordona să te scoli, trebuie să te supui.

Pe fronturi nimic nou.

Marţi, 19 septembrie

Marina rusă din Marea Neagră şi Marea Baltică a cerut pace imediată cu Germania. Finlanda s-a proclamat independentă şi cere ajutorul Germaniei pentru definitiva ei liberare. Ucraina s-a declarat independentă şi vrea să fie nucleul unei Rusii federative; acum se zvoneşte că şi Siberia şi-a declarat independenţa.

Socialiştii ruşi guvernează dar fără cap şi fără autoritate; au distrus fără putinţa de a reclădi ceva. Rusia e pierdută. Statele amice ce au ajutat-o îşi văd imense capitaluri pierdute. Pentru salvarea împrumuturilor unii văd o ocupaţie franco-anglo-americano-japoneză.

În acest timp Moldova e ocupată de armata rusă, fără să ştii cum să o consideri, prietenă sau duşmană.

Pe fronturi, tunul bubuie mereu fără caracter de lupte serioase. Să fie tactică? Să fie oboseală? Să fie pregătire? Cine poate şti?

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]