100 de ani de la Marele Război, Episodul 4. Cât de greu i-a fost lui Ionel Brătianu să arunce România în războiul mondial

0
0

Prim-ministrul Ionel Brătianu a fost, probabil, cel mai mare negociator pe care România l-a avut. A avut în mâini soarta ţării, a condus aproape singur în vremurile tulburi ale neutralităţii. A jonglat abil cu răbdarea şi speranţele marilor puteri europene până ce a reuşit să obţină cel mai bun scor în negocierile pentru intrarea în război. A câştigat bătălia neutralităţii şi cea cu istoria: nu a lipsit din mijlocul evenimentelor.

O după-amiază foarte călduroasă de vară – iulie 1916. Ionel Brătianu, prim-ministrul României, se plimba nervos prin dormitorul soţiei. Ferestrele erau larg deschise către grădină. Constantin Diamandy, amabsadorul român în Rusia, se afla şi el în cameră, stătea liniştit. Împreună îl aşteptau pe Stanislas Poklewski-Koziel, ambasadorul rus şi împuternicitul Antantei în negocierile cu România. Brătianu se hotărâse: avea de gând să comunice că România intră în război. Când a fost anunţată sosirea rusului, premierul român, copleşit de emoţia momentului, şi-a aranjat gulerul, şi-a legat cravata şi i-a ieşit în întâmpinare. Întreaga lui înfăţişare lăsa impresia unui „om care se desparte pentru totdeauna de tot ce i-a fost scump şi se avântă în necunoscut“, reţinea ministrul I.G. Duca, în „Amintiri politice“. Se comporta omeneşte, era momentul cel mai important al carierei sale politice, pentru care lucrase neobosit în ultimii doi ani. Acum, arunca România în război. Aşteptase momentul potrivit, negociase la sânge intrarea în acţiune, întreţinuse interesul ambelor tabere, încât participarea României părea un ideal imposibil de atins atât pentru Antanta, cât şi pentru Puterile Centrale. Nu lăsase deschisă nicio crăpătură prin care să se întrezărească vreo umbră a intenţiilor sale. I se spunea Sfinxul.

Cazul Cesare Borgia

Hotărârea sa nu fusese influenţată de niciunul dintre apropiaţii săi – nici de regele Ferdinand, nici de Armată, nici de opoziţie, nici de miniştri cabinetului său. Îi aparţinea în totalitate. Fusese, totuşi, grăbită de ultimatumul transmis de puterile aliate pe 8/21 iulie: toate promisiunile făcute României se ştergeau dacă nu se angaja imediat, era scoasă din joc pentru neparticipare.

Însă Brătianu se temuse. Se temuse de imprevizibilul istoriei, de marea ironie. I.G. Duca a reţinut o întâmplare anecdotică alături de Brătianu. În drumul lor de la Buftea la Bucureşti, Brătianu i-a povestit despre destinul cumplit al lui Cesare Borgia. Spunea că nu era nicidecum aventurierul pe care istoria l-a reţinut. Spunea că „era un cap politic superior“, că el concepuse unitatea Italiei sub dominaţie papală, că avea totul pregătit şi ar fi reuşit. Totul a fost pierdut dintr-un motiv pe care nu-l putea prevedea: când a murit tatăl său, Papa Alexandru al VI-lea, nu s-a aflat la Roma. Aşa că Cesare Borgia a rămas cu reputaţia ştirbită pe vecie. „M-am chinuit şi eu să prevăd totul, zi şi noapte mintea mea se munceşte ca să cugete la toate. Mai mult ca atât, cred că nu mi-a scăpat, nu uit, nimic neprevăzut. Dar cazul lui Cezar Borgia mă pune pe gânduri...“, îi mărturisea premierul lui Duca.

Invitaţiile la dans

image

Foto: Pe Brătianu l-au trecut toate apele în 1914, împotrivindu-se lui Carp şi regelui Carol I, care susţineau intrarea în război alături de Puterile Centrale; ilustraţie din revista „Furnica“: „Duş rece-cald: - Aoleo, m-a zăpăcit duşu-ăsta Scoţian: una Carpdă, alta Rege! (sursa: historia.ro)

Avea motive să se teamă premierul român. Apele erau tulburi în România. În ultimii doi ani de tergiversări, jucase cartea omului indecis în cel mai eficient şi profesionist fel cu putinţă. În faţa Antantei, preţul neutralităţii române era mare, negocierile erau dure, la sânge. În acelaşi timp, Puterile Centrale erau asigurate de neparticiparea la război, care era în favoarea lor. Pe scena publică românească, permitea antantofililor să strige cât mai tare în favoarea intrării imediate în conflict pentru obţinerea Transilvaniei – dovadă clară în faţa germanilor că era imposibil de menţinut o neutralitate prelungită –, dar nu cenzura nici efuziunile germanofililor – arătau Antantei că presiunile societăţii româneşti îl obligă la obţinerea celor mai bune condiţii pentru participarea la luptă. Realitatea era că, într-adevăr, era prins între două uşi, însă el ştia dinainte în ce direcţie vrea să meargă. Totul era un teatru necesar. El şi miniştrii săi o numeau politică de utilitarism, care se opunea categoric celei de sterp sentimentalism.

Istoricii contemporani i-au zugrăvit o aură de martir, au deplâns situaţia grea în care se găsea. „El a făcut tot posibilul ca să câştige timp. Trebuia să aibă răgazul necesar, pe deoparte pentru a pregăti armata, pe de alta pentru a pregăti diplomaticeşte acţiunea noastră aşa încât, prin ea, să putem realiza totalitatea revendicărilor noastre naţionale. Lucrul nu a fost uşor, căci trebuia luptat atât cu supravegherea duşmanilor din afară şi a adversarilor dinăuntru, cât şi cu nerăbdarea şi neîncrederea celor de acelaş sentiment“, scria C. Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919“. Nicolae Iorga îl descria în aprilie 1915 ca „singur întrebând zările înnainte de a porni pe un drum descoperit dincolo de răscrucile îndoielii“. Într-adevăr, Brătianu era cam singur, căci regele Ferdinand i-a dat mână liberă să conducă discuţiile, să stabilească direcţiile. Era mai aproape de sentimentele opiniei publice decât monarhul.

Azi opoziţia vede bine că politica externă a lui Ion Brătianu convine regelui Ferdinand şi simte că Brătianu cu regele formează un bloc, o fortăreaţă inexpugnabilă. „Adevărul“, 2 iulie 1916

„Vorbiţi-le voi...“

Brătianu singur încasa zilnic şicanele celor care aveau o altă viziune decât a sa. Presa vuia de apelative la adresa sa, una mai inventivă decât alta. În ziarul „Adevărul“ apăreau aproape zilnic articole prin care se punea presiune pe guvern. Uneori sunt abordări subtile, ca interviul dat de Constantin Dissescu, fost ministru, intelectual, traseist politic, în ediţia din 1/14 iulie 1916. Din umbra crângurilor frumoase ale Vâlcei, politicianul îşi exprimă convingerea că guvernul nu poate face faţă situaţiei şi e nevoie de unul de uniune naţională, că acţiunea României e deja întârziată, că regele e constituţional şi nu se opune vreunei hotărâri. Alteori, sunt aplicate atacuri directe: „[intervenţioniştii] nu-şi închipuiau ca d. Brătianu să fie nici aşa de lipsit de inteligenţă, nici aşa de paralizat de voinţă, nici aşa de îngheţat la inimă încât să nu priceapă măreţia ceasului“, scria „Adevărul“ din 2/15 iulie. Opinia publică voia să intre în acţiune, să nu mai tărăgăneze nicio clipă.

Degeaba. Brătianu îşi impusese o tăcere mormântală şi era de neclintit. Ieşirile sale publice erau, pur şi simplu, inexistente. Niciun interviu, nici măcar vreo declaraţie concisă. I.G. Duca susţine în „Amintiri politice“ că era lecţia învăţată de la tatăl său şi era motiv de ceartă între cei doi. Ministrul îl ruga să mai primească câte-un gazetar străin din când în când, să discute amical cu ziariştii români, să se comporte ca oricare alt om politic. Ionel, încăpăţânat, le spunea tuturor: „Primiţi-i voi, vorbiţi-le voi...“.

Două incidente periculoase

În cursul celor doi ani ai neutralităţi, erau frecvente diversiunile şi tentativele de manipulare a situaţiei pentru a atrage România în războiul mondial. Marile puteri nu erau în expectativă. În iarna lui 1915 s-a produs una dintre cele mai serioase mişcări. Pe 1 decembrie 1915, Siguranţa Bucureştiului dejuca un atentat cu bombă la Hotelul Dacia, scrie revista „Historia“. Ţintele erau Ionel Brătianu, premier, Emil Costinescu, ministru, Nicole Filipescu şi Take Ionescu, liderii Federaţiei Unioniste. Atacatorii erau doi tineri, Ilie Ştefănescu (20 de ani) şi Iles Rabb (24 de ani), ale căror paşapoarte fuseseră eliberate la Budapesta. Cei doi complotişti primiseră ajutorul unui avocat neamţ, Iakob Offenberger. Atentatul a eşuat, iar singurii care au avut de câştigat au fost ziariştii, care au scris zile bune poveşti reale şi pe alocuri încropite. 

image
Dinastia care a acaparat partidul liberal şi care are pretenţia că ea a creat şi a desvoltat statul român, revendică exclusiv pentru ea războiul de la 1877, aruncă asupra altora vina perderei Basarabiei şi acum, pentru orice eventualitate, ţine să acrediteze că regele Ferdinand e de vină că n-am încorporat până acum Bucovina şi Ardealul. „Adevărul“, 7 iulie 1916

S-a întâmplat şi ca făptuitorii diversiunilor să fie oameni de stat. În iulie 1915 a avut loc o întâmplare care a primejduit siguranţa statului şi deopotrivă a scaunului premierului român. Negocierile cu Antanta stăteau pe loc în primăvara lui 1915, ruşii şi Brătianu rămăseseră încleştaţi fără şansă de compromis. Într-o discuţie cu Poklewski, Brătianu îl asigură că va intra în război într-o lună după ce Rusia acceptă condiţiile României. Declaraţie în scris. După înfrângerea din Polonia, în vara lui 1915, Antanta a anunţat că e gata să cedeze în faţa lui Brătianu, numai să intre şi România în horă. Poklewski a scos din buzunar hârtia cu promisiunea. Brătianu ştia că nu era posibil să accepte să ducă războiul când situaţia era atât de grea. S-au adunat miniştrii, s-a analizat textul pe toate părţile – „Brătianu se agăţa de toate vorbele şi de toate virgulele cu o adevărată disperare“, nota I.G. Duca în „Amintiri politice“ – s-a pus, în final, problema demisiei guvernului. Numai că posibilii săi înlocuitori nu erau pe placul aliaţilor, aşa că au retras cererea şi l-au păsuit pe premier. Ba, mai mult, au înţeles că România va intra numai dacă frontul rusesc este stabil şi numai atunci când găsea că e prielnic. S-a amânat pentru 1916.

Acum d. Brătianu e foarte tare. Are cu el pe rege, parlamentul adică ţara legală. Mai are o bună parte din burghezimea, căreia îi merge bine cu afacerile. E foarte bine instalat. „Adevărul“, 3 iulie 1916

Când s-a semnat Unirea

4/17 august 1916. O căldură tropicală. Aproape de prânzul cel mic, la Vintilă Brătianu acasă, în Strada Ţăranilor, încep să se strângă oameni, pe rând, fiecare venind înadins pe alt drum. Cinci persoane: Ionel Brătianu, Poklewski, Diamandy, I.G. Duca şi gazda. Evenimentul se petrecea în cel mai mare secret şi cu cea mai mare solemnitate. Se semna alianţa României cu Antanta, intrarea în război. Nimeni în afară de cei prezenţi nu ştia că se încheiaseră negocierile, căci Brătianu se înfiora la gândul spionilor germani.

Totul fusese pus la punct. Vintilă aranjase pe masă o călimară şi un condei, care avea să fie păstrat în amintirea momentului. Documentele erau aduse de reprezentantul Rusiei. Brătianu ceruse semnarea a două documente: o convenţie politică, prin care să se parafeze alianţa şi prin care marile puteri să recunoască revendicările României, şi una militară, care să determine condiţiile de participare la război. Negocierile fuseseră purtate de reprezentanţii aliaţilor – Saint-Aulaire al Franţei, Fasciotti al Italiei, Barclay al Angliei şi Poklewski şi colonelul Tatarinov, ataşatul militar al Rusiei – în biroul lui I.G. Duca din Strada Caragiale 29.

Copiile documentelor fuseseră semnate de toţi aliaţii, mai puţin de Rusia şi România. Primul a iscălit Poklewski, apoi Brătianu, „semnând astfel actul însuşi de naştere a unităţii noastre naţionale“, cum spunea Duca. „Deasupra mesei stătea atârnat de perete chipul lui Ion Brătianu cel bătrân. Făuritorul independenţei României mici părea că priveşte cum urmaşii săi zămisleau România Mare“, îşi amintea I.G. Duca. Zece zile mai târziu, avea să se întrunească Consiliul de Coroană sub conducerea regelui Ferdinand şi România să intre efectiv în luptă. Marele efort al lui Brătianu luase sfârşit.

O dinastie de cursă lungă

image

Ion C. Brătianu  (1821-1891)a fost primul mare lider politic din dinastia Brătienilor. A fost un actor important în cele mai importante episoade istorice din timpul vieţii sale: la Revoluţia de la 1848, la Unirea Principatelor din 1859 şi, mai ales, în Războiul de Independenţă din 1877-1878. A stat la dreapta regelui Carol I când România devenea regat suveran şi independent. S-a zbătut pentru coagularea curentului liberal într-un singur partid, Partidul Naţional Liberal, şi a fost primul preşedinte al formaţiunii. A deţinut două mandate de prim-ministru al României – cea mai lungă perioadă de ministeriat continuu până la venirea comuniştilor, 1876-1888, rămasă în istorie drept Marea guvernare liberală –, dar a condus şi alte ministere şi a fost ales în Parlament. În lunga perioadă în care a fost premier a adoptat măsuri pentru modernizarea şi consolidarea tânărului stat român: construirea reţelei de căi ferate şi drumuri, înfiinţarea Băncii Naţionale, autocefalia BOR, legi pentru sistemul electoral, agricol şi industrial, iar în plan extern, a legat România prin tratat de Austro-Ungaria şi Germania, în 1883.

Ionel Brătianu (1864-1927) era de formaţie inginer, însă s-a dedicat complet politicii. A devenit mebru al PNL în 1895, an în care a fost ales şi deputat de Gorj. A deţinut ulterior cinci mandate de premier – mai mult decât oricare alt om politic român – şi alte portofolii ministeriale – Interne, Apărare Naţională şi Afaceri Externe. A fost ministru de Interne în timpul răscoalei ţăranilor din 1907, care a fost reprimată agresiv. Ţăranii şi opinia publică nu au uitat, dar partidul a apreciat: în 1909 a fost ales preşedintele PNL. După încheierea Marelui Război a condus delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Versailles şi a fost o figură centrală în realizarea Marii Uniri. După revenirea la guvernare din 1922, a dus la bun sfârşit reforma agriculă şi adoptarea Constituţiei din 1923. După moartea regelui Ferdinand, în 1927, a condus guvernul sub domnia regelui Mihai, minor, însă a murit la câteva luni din cauza unei infecţii a amigdalelor. Din acel moment, PNL a intrat într-o perioadă de declin, la fel ca şi România, în general. 

image

Foto: Fraţii Brătianu, în 1885: Dinu, Ionel şi Vintilă

Constantin I.C. (Dinu) Brătianu (1866-1950)  a fost al doilea fiu al lui Ion C. Brătianu şi era de formaţie inginer. Membru proeminent al liberalilor, a deţinut permanent posturi în Parlament, în perioada 1910-1938, iar în 1933 a fost Ministru de Finanţe. Cariera sa politică a stat în umbra celorlalţi doi fraţi, însă după moartea lor şi a lui I.G. Duca, asasinat în 1933 de Nicadori, a fost ales preşedinte al PNL. A fost ultimul preşedinte al partidului înainte de comunism. Într-o vreme tulbure, el nu a intrat la conducerea guvernului, fiind ales în schimb Gheorghe Tătărescu. În urma loviturii de stat din 23 august 1944, Dinu Brătianu a fost ales ministru de stat în guvern din partea PNL. În anii instaurării regimului comunist a avut domiciliu forţat, până în 1950, când a fost arestat şi închis, fără judecată. Momentul a fost reţinut ca Noaptea demnitarilor, din 5 spre 6 mai 1950, când elita politică românească din perioada interbelică a fost închisă. Dinu Brătianu a murit în închisoarea de la Sighet, la vârsta de 84 de ani. 

image

Vintilă I.C. Brătianu (1867-1930) a fost cel de-al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu, de formaţie tot inginer. A deţinut mai multe funcţii publice, printre care cea de primar al Bucureştiului în perioada 1907-1911, ministru de Război în perioada în care România a luptat în Primul Război Mondial şi ministru de Finanţe în guvernarea 1922-1926. După moartea lui Ionel, a fost ales preşedinte al PNL şi a fost numit timp de un an prim-ministru al României. În cariera politică s-a remarcat mai ales în calitate de primar, când a propus politici de dezvoltare durabilă a oraşului. În calitate de preşedinte al PNL, s-a opus restauraţiei carliste din 1930, ceea ce a dus la o fractură în interiorul partidului, o parte din tineri alegând să construiască un nou partid liberal, în frunte cu Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel.

image

Gheorghe (George) I. Brătianu (1898-1953) a fost fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza. Părinţii s-au despărţit înainte de naşterea sa, însă Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim. A avut o carieră politică însemnată în perioada interbelică, însă a rămas cunoscut pentru opera sa de istoric. Cele mai de interes teze pe care le-a cercetat au fost continuitatea poporului în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi prezenţa românească în Basarabia. Probabil că cea mai cunoscută operă a sa este „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român“. Cariera politică şi ştiinţifică a lui George Brătianu a fost curmată brusc, în 1947, când comuniştii l-au înlăturat din Universitate şi de la institutul de istorie şi i s-a impus domiciliu forţat. În iunie 1948, i s-a retras titlul de academician, iar doi ani mai târziu, în noaptea de 7 spre 8 mai 1950, a fost arestat de Securitate şi închis la Sighet. A murit în închisoare, în aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani, în condiţii neclare.

bratianu

Alexandru Marghiloman, între „trădător“ şi „patriot“

„Bulgaria vrea să fie plătită şi trebuie să ne schimbăm puşca de umăr. Un efect admisibil, dar care va mări prevenţiile opiniei publice. Este apoi părăsirea, pentru foarte multă vreme, a ideii românismului în Austria şi alte locuri. – Rămâne şansa de a fi cu învingătorii: aceasta prevalează. 2) Să mergem cu ruşii. Pericolul moral e prea mare. Nu o povăţuiesc. Atuncea... neutralitate“, aceasta a fost poziţia conservatorului Alexandru Marghiloman (foto dreapta) în timpul Consiliului de Coroană din iulie 1914. A stat drepţi în faţa regelui Carol I şi i-a arătat, pe rând, de ce nu este justă o acţiune imediată de partea Puterilor Centrale cu care aveam semnat un tratat, de ce toate marile imperii din vecinătatea României vor accepta pentru moment ca România să rămână neutră. A fost vocea raţiunii în cadrul acelei şedinţe, care l-a întristat profund pe rege şi l-a scos din sărite pe Petre P. Carp, legat aproape ombilical de Germania. „Marghiloman a fost întotdeauna elegant în formă şi foarte solemn în gesturile lui. Vorbea cu autoritate şi, fără îndoială că declaraţiunea lui a fost una din cele mai bune şi mai frumos exprimate“, completa tabloul, în amănunt, I.G. Duca în „Amintiri politice“.

image

O babilonie de idei

O neutralitate pe termen lung a României favoriza Puterile Centrale, însă în vara lui 1914, Marghiloman nu se pronunţase cu privire la opţiunile sale faţă de viitorul războiului. Susţinea neutralitatea ca pe singura variantă sănătoasă pe care ţara o avea în acel moment. Marghiloman abia ajunsese la conducerea Partidului Conservator, după ce Titu Maiorescu se retrăsese, la începutul lunii iunie. Partidul era încă slăbit după ce fusese părăsit de aripa takistă în 1908 şi noul lider nu se încumeta să facă gesturi nepotrivite.

„Marghiloman însuşi mi s-a arătat când germanofil, când francofil, când neutrofil – dacă pot întrebuinţa un asemenea barbarism. Marghiloman mi-a mărturisit: «Vezi Argetoianu, noi trebuie să facem diametral opusul de ce face Brătianu. Dacă Brătianu face politica germanofilă, noi trebuie să facem politică francofilă, şi viceversa. Numai aşa putem fi siguri să-i succedăm la putere...»“, scria Constantin Argetoianu în „Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“, care se jura pe ce avea mai scump că aşa vorbise liderul conservator în septembrie 1914. Cu alte cuvinte, Marghiloman îşi însuşise în întregime şi cu stricteţe, ideea de opoziţie politică.

Un act de lése patriotism. D. Marghiloman afrma că primul-ministru d. Brătianu are acelaş punct de vedere ca dânsul. Or, primul ministru nu numai că şi-a impus tăcerea voită de la isbucnirea crizei, dar, ca să i se înlesnească această tăcere, opoziţia a renunţat la dreptul ei de a discuta, în Cameră, politica externă a ţărei. Prin faptul că d. Marghiloman afirmă în interviewul său că primul ministru are acelaş punct de vedere cu dânsul, d. Marghiloman violează pactul de tăcere şi pune pe şeful guvernului într-o situaţie imposibilă. „Acţiunea“, 5 martie 1915

„Cea mai rea politică externă“

Tentaţia germanofilă a apărut şi s-a intensificat treptat, dar nu s-a manifestat liniar pe parcursul celor doi ani de neutralitate. Totuşi, apropierea de Germania, militantismul pentru Basarabia, susţinerea neutralităţii l-au înscris categoric în tabăra germanofililor în ochii opiniei publice. Ceea ce l-a apropiat de reprezentanţii Puterilor Centrale în România.

Opţiunea pentru Puterile Centrale era înţeleasă ca firească într-o dezbatere civilizată şi liberă, însă majoritatea antantofilă lupta cu toate resursele pentru a înfrânge celălalt curent. „Mă întrebaţi care e «cea mai rea politică externă», politică pecare o voieşte d. Marghiloman? E politica alianţei cu Puterile centrale pentru a lua Basarabia. De unde am ajuns a crede că politica d-lui Marghiloman e cea arătată mai sus? Din ziarele pe care le întreţine şi pe care nu le-a desminţit niciodată. «Steagul» îmi prezintă o colecţie. Iată chiar acela de acum două zile în care-şi râde de «antropofagii» Angliei «îmbătrânite», de «intrigile şi ademenirile» ei faţă de «bieţii Balcanici». Ce Dumnezeu!, nu vorbim de inscripţii hitite din Asia Mică, ci de lucruri care se pot verifica imediat“, scria indignat Nicolae Iorga în august 1914.

Foto: Alexandru Marghiloman îşi primea invitaţii la vila Albatros din Buzău (sursa: Arhiva Nicolae Peneş)

image

Pour le mérite

Într-adevăr, organul de presă al Partidului Conservator transmitea constant mesaje în favoarea Germaniei şi împotriva Rusiei. „Să îmbrăţişeze un român şi un om politic român, cauza rusă fără rezerve, aceasta ni se pare o monstruozitate. E o nebunie care falsifică mintea unor oameni politici de la noi“, scria „Steagul“ din 8/21 iunie 1916. Raţionamentul nu era greşit, căci Rusia era considerată aproape în unanimitate un pericol, însă nimeni nu voia să discute despre un compromis cu care încerca să se obişnuiască. „Război contra germanilor! Pentru ce? Pentru că germanii sunt aliaţii ungurilor de la cari avem de revendicat Transilvania şi ai bulgarilor pe cari îi credem că revendică ei Dobrogea de la noi. Dacă politica externă când e vorba de războiu mai ales s-ar prezenta cu această simplitate angelică, cine ar putea imputa guvernului direcţia politicei lui?“, continuau gazetarii conservatori argumentaţia în 20 iulie/2 august 1916. Aceasta poate că era o logică cu mai multe puncte vulnerabile, însă acestea erau, în mare, ideile pe care le întreţinea Marghiloman. Se dăduse cu nemţii şi nu cădea bine opiniei publice. Rigoletto făcea haz de necaz în „Adevărul“ din 1/14 iulie 1916: „Ziarele nemţeşti de la noi descriu cu entuziasm cea mai înaltă decoraţie germană „Pour le mérite“. Este un mod delicat de a preveni lumea că în curând o va căpăta şi d. Marghiloman“. Ce altceva să facă?

S-a spus „trădare“

Dacă mai exista vreo nedumerire cu privire la opţiunile lui Marghiloman, a fost spulberată în urma Consiliului de Coroană din 1916, când s-a decis intrarea în război alături de Antanta. „Lucrurile fiind hotărâte, nu mai pot da vreo povaţă. Preţuirea şanselor războiului nu o văd ca d-nul Brătianu. După atâtea sacrificii omeneşti, ofensiva aliaţilor nu a recâştigat nicio porţiune infimă din ceea ce ocupă Centralii: am harta aici“, spunea atunci liderul conservator. Rămăsese consecvent în contrazicerea opiniilor prim-ministrului şi de nezdruncinat în încrederea faţă de victoria nemţilor.

De altfel, după ce campaniile dezastruoase din 1916, după ce Bucureştiul a fost ocupat de Puterile Centrale, iar guvernul s-a refugiat la Iaşi, Alexandru Marghiloman a ales să rămână în Capitală. Ca toţi ceilalţi care au procedat asemenea lui, a primit eticheta de trădător. În 1917, când Armata Română a reuşit câteva victorii, Rusia a ieşit din război. România a rămas izolată şi distrusă. S-a pus problema păcii separate. Brătianu a demisionat, Averescu a încheiat armistiţiul apoi s-a retras de la guvernare, iar în martie 1918, regele Ferdinand i-a cerut lui Marghiloman să formeze guvernul. În aprilie 1918, el a negociat Pacea de la Bucureşti, care nu a intrat niciodată în vigoare. Toate acestea l-au compromis în istorie: a rămas cu imaginea trădătorului, a omului fără niciun fior de simţ patriotic.

Foto: Alexandru Marghiloman a semnat Pacea de la Bucureşti din 1918

buzau

„Acest om a salvat Coroana“

În timpul scurtului său mandat de premier, s-a petrecut şi actul cel mai neaşteptat al finalului de război mondial: unirea cu Basarabia. Alexandru Marghiloman a fost cel care a reuşit recunoaşterea acestei prime uniri de către Puterile Centrale, care aveau România sub bocanc. Contemporanii săi nu l-au cruţat deloc pe Alexandru Marghiloman, care a murit în 1925, fără să-şi fi reabilitat reputaţia. Abia mai târziu au apărut viziunile mai relaxate, care au încercat să înţeleagă contextul în care se manifestau oamenii. Istoricul Ioan Scurtu a publicat documente care arată că, de fapt, numirea lui Marghiloman în postul de premier a fost ideea lui Ionel Brătianu, pe care i-a transmis-o regelui în Consiliul de Coroană din martie 1918. Brătianu ştia că adversarul său politic avea de împlinit o sarcină mai mult decât grea, că va fi calomniat şi judecat aspru. „Se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică, dar patriotică. Trebuie să se ştie că acest om a salvat Coroana şi Moldova şi că acest lucru primează“, spunea Brătianu. Fostul prim-ministru liberal ştia cât de întortocheate sunt căile politicii, cât de grele sunt de luat deciziile guvernamentale, mai ales în stare de război. Ulterior, istoricii au deschis această portiţă: dacă Brătianu i-a acordat clemenţă, atunci ar trebui să o facă şi istoria.

Bătrânii politicii susţin neutralitatea

Foto: Bătrânul conservator P.P. Carp aşteaptă să cadă pară mălăiaţă, puterea; ilustraţie de Nicolae Petrescu-Găină

image

Petre P. Carp şi Titu Maiorescu au avut cele mai puternice voci care au strigat pentru menţinerea neutralităţii. Până în ultima clipă au sperat că nu se agită în zadar şi că punctul lor de vedere va atârna balanţa intrării în război. În Consiliul de Coroană din 1916, când deja tratatele fuseseră semnate, totul era numai o formalitate, Titu Maiorescu încă nu-şi epuizase efortul: „Intrăm în foc sau nu? Se poate oare zice că ţara a fost consultată? Cum ne este justificată eşirea din neutralitate? Cer continuarea expectativei!“, nota Alexandru Marghiloman în „Note politice“ despre ieşirea veteranului conservator.

În faţa liderilor junimişti, oamenii stăteau drepţi, oricât de sus-puşi ar fi fost. Dar pe problema războiului puţini le erau alături. Carp, ca şi Maiorescu, erau vechi în politică. La sfârşitul secolului al XIX-lea veniseră cu teorii revoluţionare ale formelor fără fond şi ale dezvoltării ţării „de sus în jos“. De altfel, pe aceste baze se făcuse apropierea dintre Junimea şi Partidul Conservator, iar cei doi fondatori ai societăţăţii literare asistaseră şi la înfiinţarea partidului, în 1880.

Singurul prieten politic al regelui

P.P. Carp a fost de la început un politician cu declaraţii dure şi convingeri greu de clintit. De pildă, în primii ani ca parlamentar, s-a exprimat ferm cu privire la circumstanţele ideale pentru a intra în politică: „În România nu trebuie să facă politică decât oamenii care au un venit de la 40.000 de lei în sus“. Altfel, credea el, ar fi fost uşor coruptibili. Numai omul cu stare putea să se certe ore în şir pe convingeri, pe chestiuni de morală. Orişicât, în cei 50 de ani de carieră politică, Carp le-a văzut pe toate. Situaţia a început să se precipite din anul 1910, când a fost desemnat prim-ministru pentru a doua oară. În următorii doi ani a stat aproape de regele Carol I, au lucrat împreună şi au construit o relaţie de prietenie, atât cât le permiteau funcţiile şi firile. În 1914, la Consiliul de Coroană de la Sinaia a fost singurul care l-a susţinut pe rege în dorinţa de a intra în război alături de Puterile Centrale. În anii neutralităţii, a văzut cum propaganda Antantei îi dărâmă reputaţia ca pe un castel de cărţi de joc. Chiar şi istoricul Iorga, mereu cumpătat, îl numea un propovăduitor al „bismarkismului de exhumaţie“. Cu alte cuvinte, era retrograd şi refractar, nu vedea binele ţării. A murit în 1919, cât să vadă că istoria nu i-a dat dreptate. În schimb, a dat istoriei o replică acidă despre norocul ţării şi inutilitatea politicianului român.

Foto: Titu Maiorescu mergea la subraţ cu logica victoriei fără glorie a războiului balcanic; ilustraţie de Nicolae Petrescu-Găină

image

Eroul din Balcani

Titu Maiorescu, amic de drum politic al lui Carp, a preluat şefia guvernului în perioada 1912-1914. Înainte fusese numit ministru al Instrucţiunii Publice în mai multe guverne, unde se remarcase prin câteva reforme şi proiecte de legi – reorganizarea învăţământului rural, organizarea învăţământului superior politehnic. Dar în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a avut şansa să creeze o aură apostolică în jurul său, fiind însărcinat cu negocierea Păcii de la Bucureşti, în urma căreia România a obţinut Cadrilaterul. Victoria în războiul balcanic va înceţoşa cu euforie minţile liderilor politici români, încât să nu poată analiza cuminte şi calculat locul şi rolul pe care ţara îl avea în logica geopolitică a vremii. Maiorescu, cel care făcuse Dobrogea mare, a ieşit din viaţa politică în 1914, iar în perioada neutralităţii s-a afişat public numai în postura de intervievat şi invitat la întruniri. A scăpat, astfel, mai uşor de prigoana împotriva germanofililor.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite