100 de ani de la Marele Război, Episodul 2. O trădare de onoare: Ferdinand şi Maria nu au împlinit testamentul lui Carol I

0
0

Ferdinand I suferea de o timiditate aproape patologică. Era un introvertit. Aflat pe tronul României, a făcut totuşi acest mare act de curaj: a plecat capul în faţa dorinţei poporului român, a ridicat sabia împotriva ţării natale, a călcat pe testamentul politic al regelui Carol I. A fost, probabil, cel mai greu moment al vieţii sale regeşti şi s-a dovedit a fi şi cea mai fericită alegere.

28 septembrie/10 octombrie 1914. România îl primeşte pe noul său rege, Ferdinand I, succesorul lui Carol I, care a decedat cu o zi în urmă. „Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări“, a spus Ferdinand I în faţa Parlamentului, a Consiliului de miniştri, a membrilor Casei Regale şi a Mitropolitului. Emoţia depunerii jurământului l-a copleşit pe noul monarh, încât la un moment dat, pe obraji i s-au prelins lacrimi. La final, sala a izbucnit în ovaţiuni şi aplauze. Formula „bun român“, introdusă la sugestia lui Victor Antonescu, care a ajutat la scrierea discursului, alături de Ionel Brătianu şi de Barbu Ştirbey, era semnalul pe care toţi îl aşteptau, pentru un viitor luminos.

„În sală a fost un adevărat delir. Cuvântul era fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să ştie ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran. După «non possumus» [n.r. - nu putem] al regelui Carol, obţinu făgăduinţa că regele Ferdinand se va supune de va fi nevoie voinţii ţării“, scrie în „Amintiri politice“ I.G. Duca, ministru al educaţiei din partea PNL în anii războiului. I.G. Duca găseşte de cuviinţă să menţioneze şi că discursul nu fusese unul strălucit, cum aveau să fie cele scrise de atunci înainte de însuşi regele Ferdinand. Era, totuşi, un început de domnie onorabil şi promiţător.

Cecul în alb al istoriei

image

Foto: Regele Ferdinand, la biroul său

Era pentru prima dată când românii strigau: „Regele a murit. Trăiască regele!“. Lunga domnie a lui Carol I era lăudată cum se cuvenea, însă poporul răsufla oarecum uşurat: moartea bătrânului rege însemna o descătuşare de legăturile cu Germania, cu Puterile Centrale. Mai ales într-o vreme în care încă se puteau face schimbările care să ducă România în ceea ce se spera a fi tabăra învingătorilor. Războiul mondial abia se instala în Europa, iar România hotărâse în vara lui 1914 să adopte neutralitatea expectativă. Când Ferdinand s-a urcat pe tron, frontul de vest intra în era războiului de tranşee, după victoria de la Marna, iar pe frontul oriental, Rusia ieşea învingătoare în Galiţia, dar germanii înaintau în Polonia aproape nestingheriţi. Anglia abia începea să îşi consolideze o forţă armată de uscat şi nici pe mare nu stătea prea bine: submarinele germane reuşiseră să doboare câteva cuirasate britanice în Marea Nordului. Puterile Centrale păreau să fie în avantaj.

Situaţia de pe fronturi avea ecouri şi în ţară. Partizanii războiului alături de Germania încă aveau mari speranţe, iar negocierile purtate de guvernul lui Ionel Brătianu cu Antanta erau încă în fază incipientă, mergeau greu, nu se făcuseră niciun fel de promisiuni. Totul era o pagină albă pe care trebuia să înceapă să scrie Ferdinand I.

Dilema cu sabia unui Hohenzollern

Foto: Portretul regelui, cu sabia în teacă

image

Intelectualii vremii nu conteneau să deplângă situaţia ingrată în care se afla noul rege: să ajungă la conducerea unei ţări în timpul războiului mondial, fără experienţă în domnie şi cu o piatră de moară atârnând de picior – să fie nevoit să ceară război contra ţării sale natale. Însă, în anii neutralităţii, ziarele se foloseau de numele regelui ca instrument de propagandă pentru propria agendă politică. Cel mai adesea s-a pus problema originii sale. Se publicau opinii oarecum alarmiste că Ferdinand I nu va intra în război după nevoile ţării, ci conform propriilor sentimente. Mai ales tabăra antantofilă punea presiune pe guvern printr-un ocol la rege.

„Se spune că suveranul vorbeşte astfel încât apare un contrast izbitor între ceea ce doreşte regele şi ceea ce cere astăzi ţara. Spre a scuza oarecum limbagiul regelui, acei oameni politici cari cred că vor sfârşi prin a... convinge pe suveran, explică astfel atitudinea regelui: «Ce voiţi? Nu uitaţi că regele este un Hohenzollern! E greu, e penibil, unui Hohenzollern, să tragă sabia contra altui Hohenzollern!»“, scria „Adevărul“ din 4/17 iulie 1916. Existau şi opinii mai drastice. Constantin Mille, de exemplu, era mult mai direct în exprimarea sentimentelor sale. „Dacă noi nu aveam pe tronul ţărei, timp de 50 de ani, un Hohenzollern, care a adus în România politica germană, care ne-a prefăcut într-un adevărat hinterland al Germaniei,– n-am fi ajuns în halul în care suntem“, scria intelectualul român pe 9/22 august în „Adevărul“.

Toate acestea îi erau cunoscute regelui. N-avea cum să oprească bulgărele de zăpadă al insinuărilor, al zvonurilor alarmiste, al neadevărurilor. Nu îi rămânea decât să caute în continuare soluţia cea mai bună. Găsea, totuşi, un sprijin în soţia sa, regina Maria. „Zi după zi l-am văzut cum suferă, cum se chinuieşte, cum se îndoaie şi cum speră; n-a fost cruţat de nimic, nici de ameninţări, nici de rugi, nici de apelurile la onoarea lui de Hohenzollern, de ofiţer german, la vechile tratate moştenite de la bătrânul lui unchi, la toate actele politice din trecut. Iar de partea cealaltă era privit ca duşman, cu bănuială – propria lui ţară se îndoia de el, era numit trădător, laş. Era insultat în ziare, nu au avut nicio milă de el“, nota Regina în „Jurnal de război: 1916-1917“.

„Am eşit biruitor asupra mea“

În cercurile puterii se instalase totuşi impresia că Ferdinand I era mai deschis la compromis personal decât fusese Carol I. „Fără a fi ca unchiul său hotărât să nu declare război patriei sale de origine, nu putea cu inima uşoară să ia o hotărâre“, îl descria I.G. Duca pe rege. De altfel, suveranul chiar i-a asigurat pe liderii politici că el nu se va opune împlinirii visului unirii. „Eu sunt un Rege constituţional, prin urmare dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică la realizarea idealului ei naţional“, îi spunea regele aceluiaşi I.G. Duca, în octombrie 1914, la prima lor întâlnire de lucru.

Hohenzollernul României nu se simte numai suveranul ţărei ci şi capul românilor de pretutindeni şi ca atare trage sabia când vede că sângele singur poate închega într-unul singur neamul românesc. „Adevărul“, 16 august  1916

Cu Ferdinand se putea sta de vorbă, era o certitudine. Prim-ministrul Ionel Brătianu a înţeles situaţia şi a încercat să lucreze îndeaproape cu suveranul, să fie sigur că împărtăşesc aceleaşi simţăminte. Ceea ce s-a întâmplat. La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele a anunţat decizia de a intra în acţiune de partea Antantei: „Eu, după matură reflecţiune şi după lupte interne pe care le veţi înţelege şi din cari am eşit biruitor asupra mea, înclin mai mult pentru opinia guvernului meu“, notează Alexandru Marghiloman în „Note politice“, jurnalul său zilnic.

Opinia guvernului era cunoscută, însă luptele interne ale regelui – mai puţin. Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Alexandru Marghiloman şi P.P. Carp s-au opus vehement. „A merge cu Rusia este a izbi în interesele ţărei şi în continuitatea dinastiei. Doresc să fiţi învinşi, pentru că victoria voastră ar fi ruina ţărei!“, redă Marghiloman reacţia dură a bătrânului conservator Carp. La finalul şedinţei, Ferdinand „îi reproşează cu dulceaţă cuvintele ce a spus“. Carp rămâne de neclintit în tristeţea lui disperată. Regina Maria a surprins în jurnalul său şi culisele emoţiilor regelui: „Bietul Nando le-a ţinut piept oamenilor acestora, la care ţine cel mai mult, şi i-a susţinut pe ceilalţi fiindcă a considerat că e de datoria lui să decidă astfel... un moment covârşitor de sacrificiu suprem pentru ţara lui“.

image

Foto: Ferdinand şi Maria au stat alături de soldaţi, pe front

Şi a fost război

Gestul de curaj şi jertfă al regelui a declanşat imediat o serie de acţiuni: România intra în război cu Puterile Centrale, iar regele României era renegat de Casa Regală de Hohenzollern. Ostaşii români au pornit la luptă cu entuziasm, în uralele populaţiei. Însă eşecul a venit rapid. Au urmat retragerea la Iaşi şi epidemia de tifos. Mii de morţi, sărăcie, teamă. În armată începuse să se instaleze deznădejdea. Soldaţii vorbeau despre retragere. Ferdinand I le-a cerut să continue lupta şi a promis că după încheierea conflictului va împlini reforma agrară şi electorală: „Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului“, a declarat Ferdinand în martie 1917. Acestor promisiuni menite să însufleţească oricât de puţin ostaşul român li s-a adăugat şi participarea directă pe front, în cele mai grele condiţii, a cuplului regal. După război, Ferdinand I – devenit „Întregitorul“, regele României Mari – a îndeplinit promisiunile făcute: în 1918 a fost introdus votul universal, reforma agrară din 1921 a împroprietărit ţăranii, iar Constituţia din 1923 a fost considerată la vremea ei una dintre cele mai moderne şi democratice acte fondatoare din Europa şi ultima Constituţie democratică a României până în 1990.

Ultimul gentleman de pe tot cuprinsul României

Foto: Principele de Coroană Ferdinand, în 1892

image

Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen a fost al doilea fiu al prinţului Leopold şi al infantei Antonia a Portugaliei, născut în palatul din Sigmaringen, pe 12/24 august 1865. A urmat Şcoala de ofiţeri din Kassel, Universitatea din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. A devenit Principe de Coroană al României în 1889, când tatăl şi fratele său mai mare, Wilhelm, au renunţat la drepturile de succesiune.

Pe 19 aprilie/1 mai 1889 s-a stabilit în România, cu scopul declarat de a cunoaşte îndeaproape politica ţării pe care avea să o conducă. Ruptura de casă nu a fost tocmai uşoară, după cum arată şi regina Maria în jurnalul său: „A ajuns dintr-o-dată într-o ţară cu totul diferită, în care a fost primit cu oarecare căldură, dar primit de un popor care nu-i semăna ca rasă, un popor critic, ironic, latin în gusturi ca şi în origine. A căzut imediat sub stăpânirea severă şi exigentă a regelui Carol. Ferdinand a fost constrâns să ducă un trai aproape monastic, din care fuseseră înlăturate cu grijă orice plăceri şi libertăţi“.

Marea frumuseţe a lui Ferdinand

A încercat să se adapteze noilor condiţii şi şi-a urmat cariera militară - de la sublocotenent, a ajuns general de corp de armată. I.G. Duca subliniază în „Amintiri politice“ apropierea sa de armată: „Nu se ocupase decât de chestiunile militare, destul însă ca toţi din jurul său să se încredinţeze că le cunoştea de minune, în orice caz că le stăpânea cu mult mai bine decât regele Carol“. Ferdinand a învăţat limba română, istoria şi geografia României, a petrecut mult timp încercând să cunoască poporul român. Acelaşi I.G. Duca îi schiţează un portret complex, cu bune şi cu rele şi, mai ales, cu un simţ rafinat pentru detaliu: „Chipul lui era frumos, trăsăturile feţei de o deosebită fineţă. Şi avea cele mai minunate mâini aristocratice, mâini bărbăteşti, ce nu mi-a fost dat să văd vreodată“. Bineînţeles că sunt enumerate şi multele calităţi ale minţii: avid de cultură, cunoscător fin al limbilor latină, greacă, engleză, rusă şi franceză, pasionat până la manie de botanică. Totuşi, bătrânul liberal stăruie asupra câtorva aspecte ale caracterului său care-l deosebeau în societatea românească: „Avea viziunea limpede a realităţilor, cunoştea oamenii tot atât de bine, dacă nu şi mai bine decât regele Carol, şi în orice caz, îi era mult superior prin însuşirile sale morale, prin curăţenia şi nobleţea sufletului său“.

Defectul capital

Ferdinand avea două mari defecte: urechile clăpăuge şi timiditatea dusă la extrem. Pentru problema urechilor, care îl complexa destul de mult, s-a găsit soluţia, fotografiile din profil. Însă cealaltă slăbiciune a uimit pe toată lumea, deşi unii găseau de cuviinţă să fie delicaţi în judecarea suveranului. Alţii, nu. „Principele Ferdinand era de o timiditate bolnăvicioasă. În public, nu spunea un cuvânt. Încerca să vorbească şi, pe urmă, cuprins de fireasca lui sfială, abia îngăima câteva cuvinte fără rost sau fără interes. Spectacolul era penibil“, îl descrie, tranşant, Duca. Istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş, fire mai gingaşă decât politicianul liberal, creiona altfel portretul suveranului, în „Memorii“, păstrând totuşi ideea timidităţii sale proverbiale: „Cu totul opus unchiului era nepotul, în faţa căruia uitai pe suveran, descoperim pe omul blând, afabil, mulţumit să lase pe alţii să vorbească, repetându-le chiar ultimele cuvinte, pare-se spre o tragere aminte asupra celor spuse“. Regina Maria, femeie ambiţioasă şi cu vervă, se arată de-a dreptul revoltată în jurnal de situaţia lui Ferdinand. Îl acuză pe Carol că nu a încercat nicicum să-l încurajeze să-şi depăşească ezitarea firească, şi chiar „s-a obişnuit să-l trateze ca pe un sclav supus care asculta întotdeauna şi nu se împotrivea niciodată - fierbea sub apăsarea tiraniei, dar nu era îndeajuns de puternic şi de îndrăzneţ încât să se scuture de ea“.

Admiraţia pentru persoana sa monarhică depăşea, la rigoare, aceste chestiuni. Aşa cum observa Duca în încheierea portretului, importantă era suma tuturor calităţilor sale: „Ferdinand era un gentleman în cel mai înalt înţeles al cuvântului, singurul şi ultimul gentleman din tot cuprinsul României Mari“.

„Carol a murit de războiu“

Foto: Regele Carol I, alături de nepotul Ferdinand (stânga) şi de strănepotul Carol al II-lea (dreapta)

image

21 iulie/3 august 1914, ora 17.00, Sinaia. Regele Carol I a convocat un Consiliu de Coroană în care să fie consultaţi toţi liderii politici cu privire la acţiunea României în războiul mondial. Era şi ziua în care Italia îşi declarase neutralitatea, deşi legată de Austro-Un-garia şi Germania de acelaşi tratat ca şi România. Fireşte, acest eveniment nu putea să nu aibă un efect asupra dezbaterilor de la Peleş. Înainte de începerea discuţiilor propriu-zi-se, se reţin câteva detalii, redate de I.G. Duca în „Amintiri politice“: regele Carol I a intrat în sală alături de principele Ferdinand, s-au aşezat la masă faţă-n faţă, iar suveranul l-a luat la dreapta sa pe Teodor Rosetti – cel mai vechi dintre preşedinţii săi de consiliu – şi la stânga, pe Petre P. Carp. La dreapta principelui s-a aşezat premierul Ionel Brătianu şi la stânga, Alexandru Marghiloman. Ceilalţi participanţi s-au aşezat la masă la întâmplare.

Două tăceri şi o dezamăgire

„O tăcere mormântală“, notează Duca primele reacţii de la Consiliu. Tăcerea a fost ruptă de însuşi Carol I: „Neutralitatea este o soluţie rea, care va face ca România să piardă înalta situaţie pe care a câştigat-o. Să ne pronunţăm numaidecât în favoarea Germaniei şi Austriei, cu care ne leagă un tratat, este ceea ce ne dictează interesele viitorului. Va urma onoare şi profit“. Sala a rămas încremenită. Primul care a vorbit a fost bătrânul Rosetti – a propus neutralitatea şi a motivat că războiul nu e dorit de popor. Declaraţia conservatorului, unul dintre germanofilii pe care se baza regele, l-a descumpănit. „Cuvintele lui au impresionat puternic pe Rege. El nu se aştepta ca şi Teodor Rosetti să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui“, descria Duca reacţia regelui. Carp a fost singurul vehement în favoarea unei alianţe cu Puterile Centrale – pentru victoria germanismului în faţa slavismului.

Toţi ceilalţi participanţi la Consiliu au militat pentru neutralitate, au subliniat că nu există „casus foederis“, că e bine să aşteptăm din moment ce nu ne obligă tratatul cu Austro-Ungaria. Petre Carp a avut o ultimă luare de poziţie: i-a apostrofat că îl abandonează pe rege, că-l silesc să-şi calce cuvântul. Degeaba. A rămas hotărât: România se declara neutră. Viitorul avea să decidă ce e de făcut. „Regele făcea impresia unui om care nu poate crede ce aude şi că pleacă cu supunere capul în faţa loviturilor nedrepte ale unei inexorabile fatalităţi“, încheia Duca descrierea evenimentelor.

Când regii plâng

Regele Carol I a ieşit din Consiliu ca întâiul învins al patriei. În săptămânile ce au urmat, presiunile asupra sa au fost mari şi constante. În final, au fost fatale. „Regele Carol a murit de războiu. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam ca nişte lovituri de biciu. Mi-aduc aminte de o scenă literalmente emoţionantă, când bătrânul rege, plângând tare, se prăbuşi pe biroul său şi încercă, cu mâini tremurătoare, să-şi smulgă dela gât ordinul «Pour le merit» pe care îl purta în permanenţă“, redă Constantin Kiriţescu, în „Istoria războiului pentru întregirea României“, mărturia ministrului austro-ungar Ottokar Czernin. Carol I a lăsat în urma sa un testament politic clar, cu speranţa că nepotul său îl va duce la îndeplinire. Nici nu putea altfel, spiritul său german fiind convins de justeţea opţiunilor sale.

Regina Maria: „Vai, de ce nu sunt eu rege?“

„M-am trezit azi-dimineaţă ştiind ce va veni – ştiu de multe săptămâni – sunt printre puţinii care ştiu –, am purtat secretul groaznic în mine. Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război. Război! Soarele străluceşte şi va fi război!“, nota regina Maria în jurnalul său în duminica fatidică de 14/27 august 1916. Suverana nu a stat deoparte de treburile spinoase de stat. Nu, în anii neutralităţii a discutat cu liderii politici, l-a sfătuit pe rege şi a fost în permanenţă la curent cu stadiul negocierilor. A susţinut cu frenezie intrarea în război de partea Antantei, realizarea unirii cu Ardealul. A avut şi un mare atu: descendenţa anglo-rusă care a apropiat-o de oficialii aliaţilor şi le-a sporit încrederea în puterea ei de persuasiune pentru cauza lor în România.

image

Foto: Maria a purtat mândră uniforma Regimentului 4 Roşiori

Ferdinand I şi premierul Brătianu au dorit să folosească relaţiile sale cu casele domnitoare din Anglia şi Rusia, iar Maria nu a ezitat să le trimită regelui George al V-lea şi ţarului Nicolae al II-lea epistole în care prezenta amănunţit revendicările României şi justificarea lor. „Fiind amândoi verii mei primari, era uşor pentru mine să am legături neoficiale cu ei şi bineînţeles că eram dispusă să-mi servesc ţara pe orice cale. Atât regele, cât şi prim-ministrul său aveau încredere deplină în mine, astfel că eram mai iniţiată în problemele şi secretele de stat decât se obişnuieşte în ce priveşte reginele“, scrie Maria în „Povestea vieţii mele“.

Regina noastră este sortită de către puteri misterioase şi în veci neexplicabile ca să fie legătura cea mai durabilă dintre Tron şi ţară, Regina Maria este predestinată să consolideze, să cimenteze puternic Dinastia în această ţară. Ziarul „Acţiunea“, 12 octombrie 1914

I.G. Duca nuanţează totuşi rolul pe care Maria l-ar fi avut în intrarea în război şi în general: „Părerea obişnuită este că [Ferdinand] era sub influenţa Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură“, scrie ministrul în „Amintiri politice“. Indiferent de cât de multă influenţă reală a avut în faţa regelui, cert este că Maria s-a simţit mereu implicată. Intrigată de neputinţa statului în faţa războiului, de firea prea blajină şi ezitantă a lui Ferdinand, de greşelile lui Brătianu, chiar îşi strigă disperarea pe paginile albe, fără ecou, ale jurnalului: „Vai, de ce nu sunt eu rege?“. Era plină de iniţiativă, fără teamă de moarte, de bombe, fără dezgust în faţa bolilor. Nu a fost ea rege, însă a lucrat cu toate forţele care i-au stat la dispoziţie.

Toţi oamenii generoşi ai reginei

Foto: Regina Maria, în mijlocul familiei Chrissoveloni (sursa: arhiva personală Jean Chrissoveloni)

image

Războiul nu s-a desfăşurat doar pe front. Cei rămaşi acasă au susţinut cum au putut eforturile soldaţilor. Chiar în primele zile după intrarea României în Marele Război, Maria s-a ocupat frenetic de colaborarea cu Crucea Roşie, de organizarea spitalelor care aveau să primească răniţii pe front şi de strângerea de fonduri pentru îmbunătăţirea serviciului de ambulanţă. Şi-a construit o adevărată brigadă de doamne din înalta societate care au ajutat-o cu supravegherea bunului mers al spitalelor – până a ajuns chiar să se plângă că lista se lungeşte prea mult şi nu poate primi tot oraşul! –, la care s-au alăturat domni rămaşi acasă, ce au constituit comitetul pentru ambulanţe: Alexandru Constantinescu „Porcu“, fost ministru liberal al agriculturii, Constantin Angelescu, fost ministru liberal al lucrărilor publice, Constantin Basarab-Brâncoveanu, politician conservator, prinţul Mişu Cantacuzino, Barbu Ştirbey, Henri Catargi, mareşal al Palatului, Jean Chrissoveloni şi prinţul Carol. Fiecare a fost generos în donaţiile pentru ambulanţele reginei: „Eu am dat 50.000 de franci. Carol 50.000. Mişu 20.000, Brâncoveanu 20.000, Jean Chrissoveloni 500.000! Ambulanţele le-a comandat deja Jean Chrisso., care e, în fond, iniţiatorul întregului proiect“, ţinea contabilitatea Maria în jurnal.

Am mers la gară să întâmpin unul din trenurile militare – mare entuziasm.Toţi îmi înalţă urale asurzitoare şi mulţi mă strigă deja Imperatiasa Maria, Imperatiasa tutulor românilor. Mi se face teamă când îi aud atât de convinşi. Regina Maria, în „Jurnal“, 23 august/5 septembrie 1916

„Mă doare, Mama Regina. Să trăieşti Domnia Ta!“

Atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi, după retragerea în Moldova din decembrie 1916, a vizitat spitalele cu regularitate. Le ducea bolnavilor cadouri, flori, dulciuri şi ţigări să le aline câtuşi de puţin suferinţa. Stătea mai mult la căpătâiul celor mai grav răniţi, îi consola cum putea. Nu de puţine ori era copleşită de emoţie când vorbea cu ostaşii căzuţi la datorie. „Unul, groaznic rănit de un glonţ dum-dum, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nicio altă poziţie. «Rău m-au lovit, Mama Regina, rău m-a lovit duşmanul!» Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. «Mă doare, Mama Regina», iar apoi refrenul etern: «dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor». N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceaţă din cauza lacrimilor“, scria în jurnal despre doar una dintre secvenţele care s-au tot repetat pe parcursul celor doi ani de război. Aşa cum fusese alături de oamenii bolnavi de molimă în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, a rămas în spitalele de război înţesate de cei afectaţi de tifos în anul 1917 – cea mai mare calamitate epidemică din România – mai ales pentru că prinţul Mircea murise în toamna lui 1916 de febră tifoidă la numai 3 ani.

image

Foto: Regina Maria mergea aproape zilnic în vizită în spitalele militare

Mândră peste Roşiori

În noiembrie 1916 a fost aleasă comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, legătura dintre regină şi armată fiind deja bine înfiripată. Ei vedeau în ea un simbol al luptei pentru unitate naţională, ea era un călăreţ excelent. Deşi Marele Cartier General nu îi permitea să meargă pe front, Maria a rămas aproape de regimentele de Vânători de Munte, atât în bătălia pentru Bucureşti, cât şi în campaniile din 1917, la Oituz şi Mărăşeşti. Îi vizita în tranşee, le pregătea mese calde ofiţerilor şi încerca să le ridice moralul. „Dragii şi vitejii mei soldaţi, cu căştile lor, cu feţele lor pârlite de soare, sunt o privelişte ce-ţi desfată ochii! Ei sunt o parte din marele vis pentru care luptăm“, scria regina în jurnal.

„Războiul rămâne pagina ei“

Semnarea armistiţiului de la Focşani cu Puterile Centrale, pe 26 noiembrie 1917, a fost momentul în care regina s-a opus cu vehemenţă în faţa lui Ferdinand şi a guvernanţilor. Pentru ea, gestul era unul fatal. Istoria i-a confirmat punctul de vedere, căci la scurt timp a fost semnată pacea ruşinoasă de la Bucureşti. Numai datorită insistenţelor ei, Ferdinand nu a ratificat pacea. În final, a ajuns regina tuturor românilor, aşa cum îi urau soldaţii din spitale. „Oricâte greşeli va fi comis regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile, provocate de dorinţa ei de mai bine“, scria Constantin Argetoianu în „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri“. Dincolo de orice polemici, Maria a ieşit victorioasă din Marele Război, a pus o piatră la temelia României unite.

Toate nefericirile unei regine

image

Vox populi a învins monarhia în postcomunsim

Cel mai mare român din toate timpurile a fost desemnat Ştefan cel Mare. Pe locul secund a fost Regele Carol I. Se întâmpla în 2006, într-un exerciu mediatic, mai degrabă facil, organizat de Televiziunea naţională, după model britanic: un show în care românii erau chemaţi să voteze după voia inimii personalitatea pe care o apreciază cel mai mult. 100 de locuri deschise, niciun criteriu de clasificare. Dincolo de dezbaterile aprinse şi de polemicile pe marginea credibilităţii show-ului, rezultatul este, totuşi, edificator, dă suma gândurilor poporului.
Ştefan cel Mare a avut o domnie de 47 de ani şi a devenit un simbol istoric al spaţiului românesc, aşadar e lesne de înţeles de ce a ajuns pe primul loc – pe scurt: a învins invadatorii, a ţinut departe Semiluna păgână, a construit mănăstiri şi biserici, iar în anii naţional-comunismului a fost glorificat. Situaţia regelui Carol I, pe de altă parte, este surprinzătoare. Enumerarea meritelor primului rege al românilor este, probabil, de prisos: a avut cea mai lungă domnie din istoria românească, de 48 de ani, în timpul căreia a construit statul naţional românesc, independent şi suveran. A aşezat România pe harta europeană, cu alte cuvinte. Însă istoriografia comunistă nu a fost blândă cu monarhia. Dimpotrivă, a discreditat-o complet, cu câteva retuşuri şi nuanţări în anii  '80. Imaginea lui Carol I a fost reabilitată în mentalul colectiv românesc abia în postdecembrism. Conceptul de monarhie, în schimb, a fost mai puţin în prim-planul discuţiilor. Poate de aceea succesorii lui Carol I, regele Ferdinand şi regina Maria, au ajuns pe locul 24, respectiv 37, în topul 100 al marilor români. Au fost detronaţi –  dintre conducătorii de stat –  de Mihai Viteazul, Ion Antonescu, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ceauşescu, Vlad Ţepeş, Constantin Brâncoveanu, Corneliu Zelea Codreanu şi chiar de Burebista, Decebal şi Traian Băsescu.

 

Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha, nepoata reginei Victoria a Angliei şi a ţarului Alexandru al II-lea, s-a născut pe 29 octombrie 1875, în palatul de la Eastwell Park, Kent. La doar 17 ani a fost aleasă consoartă a principelui Ferdinand, viitor rege al României. Se întâlniseră de două ori înainte de logodnă, care a fost oficiată la Potsdam, pe 22 mai 1892, în prezenţa împăratului Wilhelm al II-lea. În decembrie s-au căsătorit. Erau doi tineri care nu aveau prea multe să-şi spună, dar erau doi tineri care se credeau îndrăgostiţi.

Foto: Maria, fotografiată de Ferdinand la Cotroceni

Deznădejdea

Carol, mereu sobru şi preocupat de simţul datoriei, a încheiat toastul său pentru miri, spunând: „Beau în cinstea zilei voastre de miere!“. În acel moment, Ferdinand s-a făcut alb ca varul şi i-a şoptit, contrariat până la revoltă, soţiei care privea scena cu naivitate: „Ai auzit?! A zis «zi de miere»! Înţelegi ce vrea să spună? Vrea să spună că în loc de o lună de miere, ne va permite numai o zi! Aşa e el; nu îi pasă şi nu înţelege sentimentele celorlalţi. Mereu e aşa, totul trebuie sacrificat“, îşi amintea Maria în „Povestea vieţii mele“. Totuşi, au avut parte de o lună de miere, în Bavaria.

Curând, a descoperit tânăra Maria austeritatea unei case regale prusace, condusă de un om „fără nicio slăbiciune omenească (în afară de un strop de vanitate)“ – cum îl caracteriza pe regele român. Înainte de toate, a fost dezamăgită chiar de casa în care era nevoită să trăiască: „De la bun început nu mi-au plăcut încăperile în care-mi era sortit să trăiesc! Erau neconfortabile şi de prost-gust, într-un stil renascentist german greoi, iar iatacul meu era într-un rococo şi mai urât. Dintotdeauna detestasem stilul rococo, aşa că m-am simţit tare nefericită“. În România, a descoperit şi câteva bucurii: portul şi obiceiurile ţăranilor, doamnele din înalta societate de o eleganţă sclipitoare, gentileţea exagerată a domnilor.

Era ţinută într-o oarecare izolare de oamenii politici, de elita intelectuală. Trăia cu spaima că a căzut în cea mai mare capcană a vieţii, că se va ofili într-o familie care nu aşteaptă de la ea decât moştenitori. „Nu am cuvinte să descriu uniformitatea de-a dreptul înfiorătoare şi goală a zilelor, după care venea noaptea, care aducea lucrurile de care mi-era mai groază decât de orice, iar cum tânărul soţ era foarte îndrăgostit şi mai avea, pe deasupra, şi vederi germane în ce priveşte căsnicia... În fine, despre asemenea lucruri nu se poate vorbi“, îşi amintea în jurnal de vremurile sumbre de la început.

„Dragostea lor se stinsese“

Relaţia sa cu Ferdinand a fost într-un declin continuu. I.G. Duca afirma fără niciun dubiu că în momentul în care au urcat pe tronul ţării, „dragostea lor se stinsese de ani de zile“. Adesea, Maria se plângea de firea mult prea timidă şi nehotărâtă a soţului, de tăcerile sale prelungi, pe când ea era plină de viaţă, de curiozităţi. Au reuşit întotdeauna să ţină departe de ochii iscoditori ai opiniei publice disensiunile din familie, au reuşit să-şi ducă la bun sfârşit obligaţiile de stat, indiferent de cât de mare a fost ruptura din familie. Apariţia copiilor şi implicarea mai mare a reginei în societatea românească au mai atenuat neînţelegerile. Cuplul suveran a învăţat să convieţuiască. Au rămas, totuşi, numeroasele zvonuri despre aventurile extraconjugale ale amândurora. Şi totuşi, între ei, au persistat respectul şi admiraţia pentru munca depusă de fiecare. Şi atât.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite