100 de ani de la Marele Război, Episodul 7. O datorie de-un veac: tezaurul României ia drumul Moscovei

În 1916, România a avut două mari cumpene: ocupaţia germană şi transferarea tezaurului la Moscova. Decizia a fost luată cu inima strânsă şi opţiunea pentru Imperiul Rus nu era cea favorabilă, dar era singura posibilă. Tezaurul, trimis în două tranşe, a ajuns la Kremlin în numai o săptămână, însă nu a mai făcut niciodată drumul înapoi. Între relaţiile româno-ruse a rămas acest ghimpe: zeci de tone de aur, o datorie de o sută de ani

14/27 decembrie 1916, în gara din Iaşi, uşile vagoanelor unui tren de marfă sunt încuiate cu lacăte şi sigilate de două ori. Trenul se pune în mişcare. Destinaţia: Moscova, Imperiul Rus. România îşi trimite tezaurul spre bună păstrare, departe de front şi de inamic. În ciuda războiului, a iernii, a pericolelor de tot felul, trenul a ajuns la Kremlin în stare bună, după exact o săptămână, pe 21 decembrie 1916/3 ianuarie 1917. Când totul a fost descărcat în Sala Armelor, la palatul de la Kremlin s-a făcut inventarul: 1.738 de lăzi, cu o valoare de 321.580.456,84 lei aur, dintre care 7.000.000 lei aur erau reprezentaţi de bijuteriile reginei Maria – restul era stocul metalic al Băncii Naţionale, care garanta circulaţia biletelor de bancă.

Perspectivele României

România era ocupată de armatele Puterilor Centrale, întreaga administraţie se retrăsese la Iaşi şi speranţele românilor pentru refacere erau mici, foarte mici. În octombrie 1916, când se hotărâse retragerea guvernului, Banca Naţională a României a decis să îşi mute şi ea sediul la Iaşi. S-a oficializat decizia prin decretul din 17 noiembrie 1916. Disperarea era însă mult mai mare, căci se instalase un gând negru în mintea tuturor, anume că Iaşiul nu este decât o vamă către evacuarea completă spre Rusia, scria Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919“. Teama că frontul nu va rezista era mare, exilul era cel mai urât scenariu. În această atmosferă, în care tensiunile ajunseseră aproape palpabile, s-a luat în vedere posibilitatea de a evacua tezaurul românesc. Prima opţiune a autorităţilor române a fost Londra. A fost respinsă de teama submarinelor germane din Marea Nordului, cale care nu putea fi evitată. A rămas pe masă cealaltă variantă, mai uşor realizabilă: Imperiul Rus, aliatul vecin cu România.

Brătianu ar fi amânat transferul

Foto: Trenul care a dus la Moscova primul transport din tezaurul românesc

Guvernul român contempla această posibilitate ca pe un episod ce ar putea să fie inserat în marele film al războiului românesc, dar scenariul tot era amânat. Premierul Ionel Brătianu nu era câtuşi de puţin convins. Pe de altă parte, ministrul rus în România Aleksandr Mosolov – care abia ce îl înlocuise temporar pe Koziel Poklewski – socotea că era o necesitate scoaterea aurului din ţară şi era mai mult decât insistent pe lângă premierul român. „Brătianu, deşi în principiu de acord, socotea totuşi această măsură ca fiind inoportună. Or, eu eram de părere că, dat fiind dezastrul în care se afla România, se impunea, fără întârziere, transferarea aurului românesc în Rusia. Fără a se opune propunerii mele, Brătianu considera totuşi transferarea aurului intempestivă şi cerea să se mai aştepte, să nu se dea dovadă de prea multă grabă“, scria generalul Mosolov în memoriile sale. A insistat şi pe lângă alţi oficiali români, până ce a avut câştig de cauză, a cedat şi Brătianu. Fusese dat şi exemplul Franţei, care tot din cauza nemţilor îşi trimisese tezaurul în Statele Unite ale Americii.

S-a luat hotărârea ca aurul românesc să fie trimis în Rusia în cel mai scurt timp posibil, cu garanţia clară că guvernul rus se făcea responsabil de integritatea tezaurului în timpul transportului, cât şi pe perioada păstrării lui la Moscova. În trei zile a fost strâns totul şi începând cu 12/25 decembrie 1916 a început să fie încărcat în vagoane. S-a semnat protocolul româno-rus, între generalul Mosolov şi Victor Antonescu, recent numit ministru de Finanţe. Au fost împărţite trei exemplare originale: unul pentru reprezentantul rus, unul pentru guvernul român şi unul pentru delegaţii Băncii Naţionale a României, directorul Theodor Căpitanovici, cenzorul Anghel Saligny şi casierul central M.Z. Demetrescu. Cei trei reprezentanţi ai BNR au şi însoţit tezaurul până la Moscova, pentru a asista la inventar, pentru a semna procesul verbal de predare-primire şi pentru a păstra una dintre cheile camerei în care avea să fie depozitat.

Negura bolşevică peste Rusia

Situaţia socială şi politică din Rusia era tulbure încă din 1916. Totuşi, românii nu erau foarte îngrijoraţi, oricum nu aveau la inimă regimul autocratic ţarist. Ducă-se! La începutul lui 1917, criza politică s-a acutizat – cu revoluţia din februarie 1917 – şi a escaladat rapid, până ce a dus la abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, în martie. Se prăbuşea ţarismul, iar Rusia era greu de ţinut în frâu de autorităţi. Într-o clipită, s-au format zeci de soviete şi comitete ale claselor muncitoare care au cerut la unison: „Pace fără anexiuni şi despăgubiri“. În întâmpinarea lor, a venit Vladimir Ilici Lenin (născut Ulianov), întors din Elveţia cu un tren plumbuit, pe 17 aprilie 1917. A vorbit limba maselor – „Jos războiul! Jos guvernul provizoriu! Toată puterea sovietelor!“ – şi în noiembrie 1917 a fost ales preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, adică echivalentului funcţiei de prim-ministru în lumea burghezo-moşierească decadentă.

Ultimul drum

Aşa se prezenta Rusia în perioada în care România a decis că este nevoie de un al doilea transport al tezaurului la Moscova, împinsă de dezorganizarea creată de bolşevicii din armată pe frontul din Moldova. În iulie 1917, ministrul de Finanţe Nicolae Titulescu ia decizia ca Banca Naţională să-şi mute sediul în Rusia, precum şi întreg avutul. În acest al doilea transport, au fost incluse şi numeroase valori aparţinând particularilor – altor instituţii bancare, societăţi comerciale, mănăstiri şi biserici, persoane fizice etc. Pe 27 iulie 1917, ministrul rus la Iaşi, Poklewsky, care revenise la post între timp, a anunţat guvernul român că fusese împuternicit să semneze actele pe baza cărora se realiza transportul. Deja începuse procesul de adunare a tuturor bunurilor în vagoane: tablouri de Nicolae Grigorescu, Theodor Amann, Ştefan Luchian, manuscrise şi cărţi rare ale Academiei Române, diverse colecţii publice sau particulare, bijuterii, veşmintele şi obiectele din metal scump aparţinând mănăstirilor din Oltenia, Muntenia şi Moldova, titluri de credit, obligaţiuni, acţiuni, arhive, depozite şi multe alte obiecte pe care fiecare găsise de cuviinţă că e bine să le ţină la adăpost. „Trenul băncilor“, cum fusese supranumit, era compus din 24 de vagoane care au fost pline-ochi până pe 27 iulie. Numai trei vagoane conţineau bunurile Băncii Naţionale, anume 188 de lăzi, cu o valoare declarată de 1.594.336.721,09 lei. Tot peste o săptămână a ajuns şi acest transport la Moscova, fiind depozitat tot în Sala Armelor. În total, România trimisese în Rusia 93,36202 tone de aur fin, care în 1990, valorau 1.200.663.081,56 dolari americani.

Bolşevicii şi faptele lor

Mişcările interne din Rusia aveau ecouri şi în armată: mulţi soldaţi şi ofiţeri ruşi se bolşevizaseră, nu mai recunoşteau autoritatea guvernului provizoriu şi cereau ieşirea ţării din război. În plus, şi în Basarabia s-au înfiinţat soviete, care acţionau în paralel cu mişcarea naţională românească. La fel, existau români care îmbrăţişaseră ideea revoluţionară a bolşevizării României. Iar pentru aceasta, calea sigură era înlăturarea monarhiei.

S-a construit, aşadar, un complot pentru asasinarea regelui Ferdinand la Iaşi – stilul clasic bolşevic. Pe scurt: în decembrie 1917, Lenin îi ordona lui Simion Roşal să atenteze criminal la viaţa regelui român, pentru ca, ulterior, regimul bolşevic să fie instaurat prin concursul lui Cristian Rakovski,Mihail Gheorghiu Bujor, Ion Dissescu. Roşal a eşuat, a fost prins de autorităţile române, judecat şi condamnat la moarte. Momentul a asprit şi mai mult relaţiile ruso-române. Situaţia avea să se înrăutăţească.

Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român.

În noiembrie 1917, se proclamase Republica Democratică Autonomă Moldovenească. În decembrie, a fost semnat armistiţiul de la Brest-Litovsk şi Rusia ieşea din război. Frontul de est a căzut, iar soldaţii ruşi produceau mari necazuri pe unde treceau, fapt pentru care Sfatul Ţării de la Chişinău a decis să ceară ajutor României care să ajute la menţinerea ordinii. Pe 13 ianuarie 1918, armata Română se afla la Chişinău, iar comisarul pentru Afaceri Externe, Lev Troţki, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România. Comunicatul oficial spunea că misiunea diplomatică română avea să fie scoasă de pe teritoriul rus în cel mai scurt timp posibil şi că „tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român“. În schimb, Constantin Diamandy, ministrul român la Petrograd, a fost arestat timp de trei zile, împotriva tuturor normelor de drept internaţional. „Troţki declară războiu contra burgheziei române şi generalilor. Iar referitor la arestarea ministrului nostru Diamandy, care acum e expulzat, se exprima «că nu se îngrijeşte de soarta câtorva vagabonzi»!“, îşi amintea Virgiliu N. Drăghiceanu în „707 zile subt cultura pumnului german“. Era abia începutul politicii pumnului în gură.

Ruşii dau cu ţârâita, negocierile continuă

Problema tezaurului românesc de la Moscova a rămas de-a curmezişul relaţiilor bilaterale româno-ruse. Românii doreau să li se înapoieze ce era al lor, conform protocoalelor încheiate, ruşii bolşevici susţineau că aurul va fi înapoiat numai atunci când România va fi condusă de proletariat, democratic ziceau ei. Discuţia despre tezaur a început încă din 1919, din timpul conferinţelor de pace de la încheierea Primului Război Mondial. Nu s-a ajuns niciunde. Mai mult, ruşii au susţinut că tezaurul ar trebui să intre în cuantumul despăgubirilor pentru unirea Basarabiei cu România de pe 27 martie 1918.

Un gest simbolic

Abia în 1935 a avut loc prima restituire. Un succes minor. „Moscova, 31 mai. Astăzi a fost terminată la Arhivele Centrale remiterea către guvernul român a arhivelor statului român, evacuate la Moscova în timpului războiului 1914-1918. După terminarea operaţiunilor de remitere, d-nii Stern, şeful secţiei a II-a occidentale a comisariatului Afacerilor Străine, şi Ciuntu, ministrul României la Moscova, au semnat un protocol prin care se consemnează actul remiterii“, scria ziarul „Adevărul“ din 2 iunie 1935. Gestul binevoitor al Uniunii Sovietice nu era, totuşi, dezinteresat. Era o mişcare de imagine internaţională, căci abia ce aderase la Liga Naţiunilor, în 1934 – eforturi în zadar, căci, cinci ani mai târziu, avea să fie singurul stat expulzat din organizaţie vreodată –, an în care reluase oficial şi relaţiile diplomatice cu România. O colaborare nefastă între Titulescu şi Litvinov, dar aceea este o altă istorie.

Pe 11 iunie 1935, vaporul „Principesa Maria“ pleca din Odessa, încărcat cu lăzile de tezaur trimise de la Moscova. Trei zile mai târziu, ajungea la Constanţa, la ora 9.00 dimineaţa. Odată cu tezaurul, erau aduse şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir – la eforturile istoricului Nicolae Iorga. Vaporul a fost întâmpinat de căpitanul portului, Ştefan Popescu, prefectul Bellu, chestorul şi şeful poliţiei portului. Au fost descărcate 1.445 de lăzi, care nu conţineau decât piese de arhivă şi documente de stat, precum şi bancnote ale Băncii Naţionale, deja devalorizate. „Se pare că, deşi lăzile au stat atâţia ani depozitate în Rusia, n-au fost cercetate sau, în tot cazul, superficial. Lucrurile de valoare istorică sau materiale preţioase nu se găsesc în acest transport“, relata „Adevărul“.

Într-o simetrie înduioşătoare, produsă prin voia hazardului, situaţia tezaurului românesc era aceeaşi cu a unui veteran de război care rămăsese în Rusia încă din perioada războiului şi se întorsese cu acelaşi vas „Principesa Maria“. Îl chema Toma Cazacu şi era din Turnu Măgurele. „E invalid. E un ins mărunt, pipernicit aproape, îmbrăcat cu o bluză albă rusească sub un surtuc vechiu negru. Ne spune că i s-a făcut dor de ţară, de ai lui şi stăruinţele i-au fost realizate. Şi-a adus cu sine un samovar, un radio, o pendulă lungă de doi metri, un pat de fier nichelat şi o valiză. E toată averea lui“, scriau reporterii „Adevărul“. Acesta a fost norocul lui Toma Cazacu, să revină în ţară cu prima tranşă a tezaurului românesc.

O problemă interesantă, în legătură cu aurul, cu tezaurul românesc. Această problemă are o vechime de 50 de ani şi se referă la socotelile dintre Rusia ţaristă şi România regală.  Leonid Brejnev

Nici comuniştii nu prea au succes

Au continuat negocierile pentru restituirea tezaurului, a obiectelor de valoare, a aurului. Deşi Troţki spusese că aurul va fi înapoiat când va fi înfrântă burghezia românească, autorităţile de la Moscova n-au mai ţinut cont nici de aceasta. În 1956, s-a realizat, totuşi, o restituire parţială mai cumsecade decât precedenta  – 33 de kilograme de aur –, care conţinea şi tezaurul de la Pietroasele, monezi şi medalii de aur. Ulterior, în 1965, Nicolae Ceauşescu a purtat discuţii tête-à-tête cu Leonid Brejnev. Românii expuneau pe larg situaţia delicată care a dus la sechestrarea tezaurului, Brejnev, comunist bătrân şi viclean, se făcea că nu ştie ce să facă cu pisica moartă aruncată în ograda sa: „O problemă interesantă, în legătură cu aurul, cu tezaurul românesc. Această problemă are o vechime de 50 de ani şi se referă la socotelile dintre Rusia ţaristă şi România regală. Acum însă discuţiile au loc între două state socialiste, care în acest timp au încheiat diferite acorduri, au stabilit relaţii frăţeşti, prieteneşti. După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-şi amintească de relaţiile dintre guvernul ţarist şi guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăşi punerea acestei probleme“, spunea liderul rus, evitând cât putea subiectul. Carevasăzică, nu voia să aibă nicio moştenire a trecutului capitalist. Nu s-a mai ajuns la nicio înţelegere. 

12 galbeni întârziaţi

Chestiunea a revenit în atenţia autorităţilor şi după prăbuşirea sistemului comunist în cele două state. În 1994, preşedintele Ion Iliescu efectua o vizită oficială la Moscova şi a redeschis discuţiile. Federaţia Rusă, ca şi URSS, tergiversa şi nu prea voia să coopereze, ba chiar a impus condiţii, anume intensificarea schimburilor economice şi comerciale bilaterale, dar fără să dea vreo garanţie. Rezultatul vizitei primului preşedinte democratic ales al României a fost nici mai mult, nici mai puţin de 77 de grame de aur, sub forma a 12 monezi. Şi acestea au fost înregistrate abia în 2008 – 14 ani mai târziu! Totuşi, s-au făcut câţiva paşi înainte: în 2003, a fost înfiinţată o comisie mixtă care analizează istoria tezaurului şi poartă o parte din responsabilitatea negocierilor care continuă încă.

În casă cu inamicul. Românii faţă cu ocupaţia germană

Foto: Piaţa Sărindar sub ocupaţie străină: românii au rămas pietoni

23 noiembrie/6 decembrie 1916, Bucureşti. Pe Calea Victoriei sunt înşiraţi sergenţii de oraş, îmbrăcaţi la patru ace, aleşi pe sprânceană – mai voinici, mai înalţi, mai îmbietori la chip. Îl întâmpină pe mareşalul Anton Ludwig August von Mackensen. Bucureştiul intra sub ocupaţia germană pentru următorii doi ani. Timp de trei zile, armatele Puterilor Centrale au tot intrat în Capitala ţării, părăsită de autorităţi, care se refugiaseră la Iaşi. Populaţia Bucureştiului, îndeosebi străinii şi germanofilii, dar şi curioşii, i-au întâmpinat cu flori pe ocupanţi. Nefiresc, dar aşa merg lucrurile.

Majoritatea românilor rămaşi în regat nu se bucurau câtuşi de puţin de situaţie. Capitularea Bucureştiului a venit ca un trăsnet peste populaţia oraşului. Primele reacţii, între patru pereţi, departe de ochii spionilor străini, au fost de mare amărăciune. „Pe refugiul din faţa Palatului regal întâlnesc pe un cunoscut comercian elveţian care scobora de la automobil-Club. Acolo era instalat un spital militar. Omul era agitat şi cu lacrimi parcă în ochi. «Sunt în spital foarte mulţi soldaţi răniţi. Când a venit sus ştirea că duşmanul a intrat în Capitală, toţi s-au sculat în paturile lor şi au izbucnit în hohote de plâns»“, relata Constantin Bacalbaşa în „Capitala sub ocupaţia duşmanului“. Bacalbaşa, ziarist şi om politic român, a trăit sub germani cei doi ani ai ocupaţiei, a fost arestat, a învăţat să se descurce în noile condiţii. Şi a scris despre toate acestea.

Totul pentru mâncare

Foto: Poliţia Capitalei asigurată de doi nemţi şi un român

Ce aveau să afle românii despre nemţi întâi de toate e că erau foarte preocupaţi de alimente, de hrană, de provizii. Prima lor grijă a fost să asigure aprovizionarea trupelor. S-au dus direct la primar cu un ultimatum: în 24 de ore să li se predea cantităţile cutare de alimente (cartofi, orez, ceapă, varză, zahăr, ceai, vin etc.). Primarul, cam şovăitor, le spune că se poate acoperi cererea în mare parte, în afară de cea de orez. Nu se găsea orez. A doua zi, ofiţerii germani au plasat ameninţările acolo unde a trebuit şi angrosiştii care ascunseseră orezul pentru a practica fără ruşine specula, au predat rezervele.

Dar problema mâncării a rămas. Bacalbaşa descria comportamentul armatelor germane ca o haită de lupi flămânzi. „Germanii sunt cei mai mâncăcioşi şi cei mai nesăturaţi oameni ce am cunoscut. La ferestrele tuturor băcăniilor, birturilor, bodegilor, unde sunt expuse fructe, mezeluri, cărnuri soldaţii germani staţionează în grupuri, privesc, comentează, îşi ling buzele“, scria gazetarul în volumul de memorii. Denunţurile privind alimentele ascunse au scos la iveală cantităţi de nebănuit de zahăr, orez, macaroane şi de toate cele. Germanii au ridicat toate mărfurile şi au dat în schimb bonuri de rechiziţie. În câteva săptămâni de la instalarea lor în Bucureşti, magazinele s-au golit.

Mai târziu, au introdus raţiile şi cartelele. Carnea devenise o delicatesă pentru români. Proviziile erau împărţite ierarhic: ce era mai bun pentru ofiţeri, restul pentru soldaţi şi resturile – pentru populaţia română. Dar românii au găsit cale să păcălească vigilenţa germană: „Tertipurile prin care locuitorii din jurul Bucureştilor încercau să aducă carne în capitală: o puneau într-un coşciug în căruţa pe care o urmau, bocindu-se, până treceau de centura supravegheată. Alte femei aduceau purcei purtându-i în braţe ca pe copii“, îşi amintea Alexandru Tzigara-Samurcaş în „Memorii“. Se descurca fiecare cum putea.

Willkommen in Bukarest

Administraţia germană a impus, de la bun început, schimbarea numelor stabilimentelor publice ori private. Au ocupat întâi instituţiile esenţiale pentru controlul unui oraş: poşta, telegraful, poliţia. Comandatura s-a aşezat în clădirea Ministerului Lucrărilor Publice. Palatul Cercului Militar din Piaţa Sărindar este inaugurat – căci construcţia nu era încă finalizată – ca închisoare pentru prizonierii ruşi şi români. Apoi, au fost desfiinţate o parte dintre birturi, iar altele care erau mai acătării au fost ocupate exclusiv de nemţi şi aliaţii lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu toate cluburile din Bucureşti – au apărut în loc zeci de cazinouri pentru ofiţeri şi soldaţi.

Românii merg pe jos şi mănâncă pe apucate

Foto: Soldaţilor le plăcea să se plimbe cu tramvaiul tras de cai 

Din cele dintâi zile de ocupaţie, germanii au emis ausveisurile – „ausweiss“ în germană înseamnă act de identitate – care au devenit obligatorii tuturor cetăţenilor. Nu era voie să ieşi din casă în lipsa lor. Apoi, au urmat cartelele la pâine, cartelele la carne, cartelele la petrol şi combustibil. Cozile se tot lungeau în Bucureşti, dar publicul se supunea fără să crâcnească. Ce să facă? Cartelelor le-a urmat sezonul lung al ordonanţelor. Dacă la început erau în limita bunului simţ, curând au atins absurdul: la început a fost ordonanţa pentru declararea cantităţilor de zahăr, apoi a sticlelor goale, a animalelor domestice, a obiectelor din cauciuc, interdicţia de a se fabrica săpun, de a se prepara prăjituri, cozonaci şi bomboane, interdicţia de a se folosi feţe de masă în birturi, oprirea consumării cartofilor prea tineri. Apropierea iernii i-a determinat pe nemţi să colecteze toate hainele de blană ale bucureştenilor. Când blănurile nu au fost de ajuns, s-a trecut la confiscarea plăpumilor şi saltelelor de lână. Ocupaţia a dat jos bucureştenii şi din trăsuri şi birje. Caii au fost toţi rechiziţionaţi. După aceea au fost confiscate trăsurile şi până la urmă şi bicicletele. Iniţial, a fost interzisă şi circulaţia tramvaielor, dar s-a revenit asupra deciziei şi a fost înfiinţat un program special pentru tramvaie şi trenuri.

Predilecţie pentru arestări şi femei

Nemţii s-au instalat imediat în casele oamenilor refugiaţi în Moldova. Dar nu era aceasta regula. Dacă vreunui ofiţer se întâmpla să-i placă vreo casă mare şi confortabilă, dar ocupată, atunci familia era mutată forţat într-una sau două camere şi ofiţerul se instala după voie. Se putea şi ca, dacă circumstanţele o cereau, proprietarul casei să fie arestat o perioadă. Mulţi au avut această neşansă. Din case se fura fără nicio remuşcare, iar dacă se întâmpla ca vreo femeie să stea singură, era imediat invitată să petreacă alături de ofiţeri. Femeile – şi românce, şi străine – şi-au găsit astfel protecţie în timpul ocupaţiei. Dame singure şi fără ajutor s-au descurcat cum au putut, în ciuda oprobiului public la care erau supuse. Mai ales servitoarele străine care aveau grijă de casele celor plecaţi în Moldova acceptau invitaţiile ocupantului. „Câteva luni după intrarea germanilor, a început să se resimtă lipsa de servitoare“, scria Bacalbaşa amărât de gradul de degradare morală al societăţii. Servitoarele poate că aveau, totuşi, vreo scuză, dar acelaşi lucru se întâmpla şi cu alte doamne românce, cu blazon. „O cunoscută artistă de operetă a fost imparţială cu invaziunea, a avut patru amanţi: un german, un austriac, un turc şi un bulgar“, continua Bacalbaşa. Nu era un desfrâu general, totuşi statisticile au arătat că plecarea germanilor din Bucureşti a lăsat în urmă cam 4.000 de cereri de divorţ.

Răzbunarea Sfântului Dumitru

Foto:Soldaţi bulgari în curtea Comandaturii germane din Bucureşti (sursa: george-damian.ro)

Când au intrat în Bucureşti armatele bulgare şi au defilat prin faţa restaurantului Capşa, ofiţerii se simţeau mai mândri decât oricând. „Generalul bulgar Drandarewski a spus o dată mai demult că într-o zi va bea cafeaua cu lapte la cofetăria Capşa. De atunci cofetăria Capşa a rămas pentru bulgari un simbol“, scria C. Bacalbaşa. De aceea, bulgarii au cerut ca restaurantul să le fie predat lor. L-au jefuit bine şi apoi s-a închis. De altfel, jaful a fost comportamentul normal al bulgarilor încă de când au trecut Dunărea. Violurile, bătăile, devastările erau la ordinea zilei. Unii dintre contemporani au zis că aceasta era ura, ura nestăvilită, răzbunarea pentru înfrângerile din trecut, nicidecum comportamentul deviat de anii de război. Uneori, interveneau germanii pentru a mai potoli pornirile barbare. Un eveniment de acest fel, în care Mackensen şi-a prins urechile din cauza bulgarilor a fost răpirea moaştelor Sfântului Dumitru. În dimineaţa zilei de 17 februarie 1918, s-a anunţat că au dispărut moaştele sfântului de la Mitropolie. Printr-o diversiune, bulgarii le furaseră şi fugiseră cu ele. Voiau să le ducă în ţară, ziceau că sfântul fusese bulgar. Au fost opriţi la Călugăreni şi întorşi din drum din ordinul lui Mackensen care nu era prea entuziasmat la gândul unei revolte în Bucureşti pentru moaştele bulgarilor. Femeile române, mai evlavioase din fire, au fost convinse, la finalul războiului, că acesta a fost motivul pentru care au pierdut Puterile Centrale: germanii au furat clopotele bisericilor, iar bulgarii l-au răpit pe Sfântul Dumitru. I-a bătut Dumnezeu pe păcătoşi.

„Ce dracu, aici toţi sunt milionari?!“

Germanii au avut şedere relaxantă în România. Au făcut în aşa fel încât să nu ducă lipsă de nimic. Banii îi adunau din amenzile usturătoare şi dese pe care le aplicau cetăţenilor. Cele mai multe au fost date proprietarilor de câini. S-a întâmplat ca germanii să declare război deschis câinilor din oraş: s-a impus o taxă pe câine, obligaţia de a pune tuturor câinilor botniţă, chiar dacă stăteau închişi în curţi – pentru că oricum nu aveau voie să iasă pe stradă. Dacă un ofiţer al Kaiserului era lătrat de vreun câine, era împuşcat. Fără discuţii. Stăpânul era amendat, ca să ţină minte. Apoi, era şi chestiunea preţurilor. Statul major economic german era cel care fixa preţurile şi s-a îngrijit ca acestea să crească după nevoile războiului. „Scumpetea alimentelor a ajuns strigătoare. La băcănia Ciobanu preţurile sunt fantastice. Kilogramul de unt costă 16 lei (Astăzi 50). Kilogramul de caşcaval grecesc 16 lei (Astăzi 40-50). Şunca 16 lei kilogramul (Astăzi 60). Curcanul 30 lei (Astăzi 120-150)“, exemplifica Bacalbaşa în memoriile sale. Preţul cărbunilor s-a dublat: s-a ajuns ca transportul să fie jumătate din preţul mărfii.

Dar cel mai mult le-a plăcut nemţilor frumuseţea Bucureştilor. Le-au plăcut şi casele, şi cârciumile, şi magazinele. „Un soldat saxon văzând în vitrina croitoriei Pangl (n.r. – Furnizorul Casei Regale, cu sediul pe Calea Victoriei 98) un costum cu 500 lei, a exclamat: «Ce dracu, aici toţi sunt milionari?!»“, scria Bacalbaşa în memorii.

Maşinile mareşalului scoase la mezat

Atât de bine se simţeau ocupanţii, încât i-a cuprins un mare simţ al negoţului. Desigur, faptul că totul era confiscat sau pe cartelă juca în favoarea lor. Totul se vindea pe sub mână: benzină, spirt, alimente. La un moment dat, a fost dată o lovitură chiar mareşalului Mackensen: i-au furat cele două maşini. Primul automobil a fost sustras de soldaţii bulgari, care l-au trecut imediat Dunărea. Al doilea, sustras de şoferii mareşalului, a fost vândut unui comerciant din Bucureşti. Oferta prezentată a fost strălucitoare în condiţiile în care niciun român nu avea vreun mijloc de transport personal: o maşină germană, marcă reputată, caroserie elegantă în condiţie bună. A înţeles comerciantul că e vorba de maşină de furat, aşa că a raportat la poliţia germană şi s-a realizat un flagrant delict. Şoferii imorali au fost arestaţi şi închişi imediat.

Ce au lăsat în urmă

Toată populaţia a putut admira un singur lucru la armatele ocupante: spiritul prusac şi metoda. „Când dau o poruncă trebuie să fie executată. Mai mult nu ştiu. Sunt robii metodei. Aşa se explică de ce, când au fost siliţi să evacueze România, au făcut o retragere exemplară pe care suntem siliţi s-o admirăm“, scria Bacalbaşa. Tot el explica faptul că românii nu au putut deprinde nimic din comportamentul şi gândirea nemţilor, întrucât aceştia nu aveau deloc acces în posturile de conducere controlate de ocupanţi. Românii priveau de la distanţă şi poate că mai gândeau la ştiinţa organizatorică extraordinară a ocupantului, dar nu era nimic de făcut. Cert e un singur lucru: ofiţerii din administraţie se instalaseră atât de bine în România, încât se rugau să nu fie delegaţi în alte părţi. În momentul în care un număr mare de ofiţeri a trebuit să plece să ajute la ofensiva împotriva Italiei, atitudinea a fost aceeaşi: „Atunci a fost o adevărată jelanie, fiindcă aproape nici un ofiţer nu voia să plece din România. Belşugul de la noi şi celelalte dulceţi de traiu îi legase strâns de ţara noastră“, îşi amintea Bacalbaşa.

„Cred că vom avea necazuri cu ruşii, nu mă îndoiesc“

Serialul „100 de ani de la Marele Război“ vă prezintă cele mai importante aspecte ale intrării României în Primul Război Mondial. Dar nimeni nu poate vorbi despre un război la fel ca oamenii care s-au întors de pe front sau au văzut focul pe cer. Am răsfoit jurnalele martorilor primei conflagraţii mondiale, publicate de editura Humanitas, şi redăm fragmente scurte, dar esenţiale. Astăzi, vă prezentăm „Jurnal de război: 1916-1917“, volumul I (ed. Humanitas, 2014), scris de regina Maria pe parcursul celor doi ani în care România a participat la Primul Război Mondial.

marţi, 22 noiembrie/5 decembrie 1916

În tren

M-am trezit cu inima la fel de grea ca la culcare – ba chiar a trebuit să mă ridic de la masă la micul dejun fiindcă nu-mi puteam stăpâni lacrimile.

Am fost la Iaşi ca de obicei, m-am întâlnit cu primarul Mârzescu şi soţia lui, apoi cu St. Aulaire (ministrul francez) şi cu amiralul Fournier, care insistă amândoi că nu se mai pot face greşeli, că Rusia şi România trebuie să lucreze mai strâns împreună şi că trebuie sacrificat măcar Iliescu, care în rândurile lor e considerat un trădător. Ei par să dea problemei o importanţă disperată, dar nu ştiu dacă Nando (n.r. – regele Ferdinand) va avea curajul să se rupă de „clica“ aceea pe care încă o susţine.

Deocamdată nu ni s-a confirmat căderea Bucureştiului.

M-am dus la spitalul Crucii Roşii să-mi vizitez ofiţerii răniţi.

După-amiaza am făcut o scurtă plimbare cu Nicky şi Mignon, apoi am scris şi am citit, în aşteptarea veştilor care sosesc întotdeauna către seară.

Au sosit şi erau cum nu se poate mai proaste – marea bătălie care trebuia să salveze Bucureştiul a fost pierdută – nu mai există speranţă. După un succes admirabil asupra bulgarilor (armatele lui Prezan), două zile mai târziu, armata lui Socec, care făcea parte din trupele lui Prezan, a avut un eşec răsunător la sud. La nord, pe linia Piteşti-Titu-Câmpulung, presiunea era enormă, nu puteam rezista, aşa că armata lui Averescu a primit ordin să se retragă din Predeal; deci totul e pierdut, tot ce ne-a fost casă, tot ce ne-a fost drag. Nu ne mai rămân decât Moldova şi o părticică din Dobrogea.

Când ni s-a confirmat vestea cumplită, mi-am dat seama că, în ciuda a ceea ce se întâmplă, inima mea tot se agaţă de speranţă. Până acum am trăit cu nădejdea de a mă întoarce la micul mormânt, acum e în mâinile duşmanului! Cât de greu îmi e! O clipă am simţit că am să mor de durere. După cină a venit Ballif să vorbească cu mine, devotamentul lui plin de curaj mi-a făcut bine.

Foto: Regina Maria, în faţa unui sediu al Crucii Roşii, alături de ofiţeri ai Antantei

Duminică, 27 noiembrie/10 decembrie 1916

Iaşi

Ninge! Pământul e alb, dar gândurile mele sunt negre şi chinuite.

M-am întâlnit cu Poklevski (ministrul rus), care pleacă şi va fi înlocuit de un general.

Multe lucruri de hotărât, de discutat, de rânduit – lucruri de cea mai mare gravitate, care ameninţă să se înrăutăţească pe zi ce trece. Azi, însă, sunt calmă. Cred că ne-ar fi uşor dacă ne-ar putea muri inima. Dar cum să renunţi la speranţă şi totuşi să trăieşti, şi totuşi să plămădeşti altă speranţă de care să te agăţi?

Veştile sunt în continuare proaste – nu ştiu cum se va sfârşi.

După prânz am avut o întrunire a comitetului pentru ajutorarea refugiaţilor. Olga Sturdza şi mitropolitul mi-au adus un ajutor practic.

Trăiesc într-o agonie a nesiguranţei faţă de ziua de mâine.

Totul e durere, gândurile despre viitor, gândurile despre trecut, din trecut n-a mai rămas nimic! Iar mormântul lui Mircea e în mâinile duşmanului.

Cine trăieşte în casa mea, în camerele mele – iubita mea cămăruţă cafenie, dormitorul meu mare şi celelalte încăperi pe care le aranjasem cu atâta grijă şi iubire? Mă voi mai întoarce vreodată, va putea oare inima omenească să-şi înceapă viaţa din nou?

Trăiesc oare în realitate, sau într-un vis nefiresc?

Nu se poate şti ce se petrece acolo, în partea aceea din ţară care, cu atât de puţin timp în urmă, era încă a noastră – nu se poate şti nimic, nimic.

Nu a trecut mult de când mergeam cu automobilul la Sinaia, Câmpina, Câmpulung, Piteşti ca să vizitez spitalele! Încă era ţara mea! Şi acum? Vai, ce chin! Şi când mă gândesc că am fi fericiţi fie şi dacă am putea să păstrăm Moldova şi să nu plecăm din Iaşi!

Înainte de cină m-am întâlnit cu Brătianu şi am încercat să-l conving că trebuie să se acţioneze cu o mână sigură şi că lucrurile nu trebuie lăsate să meargă la întâmplare, cum se întâmplă acum – chiar şi în cea mai neagră nenorocire, trebuie să încercăm să ajutăm şi să nu ne lăsăm pradă disperării şi lâncezelii. Oamenii noştri sunt prea plini de vechile lor prejudecăţi, de vechile lor ranchiune, de vechile lor ambiţii. În vremuri atât de groaznice, de nefireşti, în război, puteam avea şi atitudini nefireşti, atâta timp cât sunt ferme şi de folos. De asta încerc să-i conving. E vremea pentru acţiune, chiar pentru o acţiune autocratică, dacă este necesar. E nevoie de un braţ puternic şi pentru a pedepsi, şi pentru a ajuta. Dar oamenii noştri sunt prea moi, de aceea vreau să încerc să-l conving pe Nando, la Cartierul General, că până şi în treburile „civile“ trebuie pusă ordine militară. ACUM E MOMENTUL CÂND SE POATE FACE.

După cină l-am primit pe noul ministru rus, generalul Mosolov, un gentilom de curte inteligent, cu un aer viclean, care e de mult un apropiat al lui Nicky (n.r. – ţarul Nicolae al II-lea) şi care ştie şi a văzut multe. Cred că vom avea necazuri cu ruşii, nu mă îndoiesc, acum suntem prea slăbiţi, cu armata pe jumătate nimicită şi ţara pe jumătate furată, lipsiţi de toate bogăţiile noastre!

Gânduri triste, realităţi triste, griji triste – triste, triste, triste...

Barbu a venit din nou să mă vadă, ceea ce mi-a făcut bine – apoi am stat multă vreme şi am scris scrisori pentru cei din Rusia. Mosolov mi-a adus scrisori de la Alix (n.r. – Alexandra Feodorovna, soţia ţarului), Ducky şi mătuşa Miechen (n.r. – Marea Ducesă Maria Pavlovna, născută Maria de Mecklenburg-Schwerin).

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]