100 de ani de la Marele Război, Episodul 5. Prima zi de război, primii eroi. Carp:„Am trei fii, îi dau Majestăţii Voastre să se bată şi să moară“

În prima zi a României în război a domnit euforia naţională: cetăţenii cântau pe străzi, politicienii puneau la cale viitorul luminos pe care ei, dintre toţi muritorii, aveau şansa să-l înfăptuiască şi armata strângea rândurile. Se cântau cântece de vitejie, de arme, de dor de ţară nouă, se elogia războiul ca şi când ar fi fost marea petrecere a secolului. Curând, distracţia s-a încheiat: au urmat restricţiile, atacurile, moartea.

Ora 9.30. Duminică dimineaţa, 14/27 august 1916, la palatul Cotroceni încep să se adune, singuri sau în grupuri, à pied sau în trăsură, cei mai mari oameni politici români, convocaţi la Consiliul de Coroană. Se hotărăşte soarta ţării, e clipa în care toate ceasurile se vor reseta. Primul sosit a fost Constantin P. Olănescu, fost ministru şi actual preşedinte al Camerei Deputaţilor, urmat tot de un conservator, P.P. Carp. Alexandru Radovici, ministrul Industriei şi Comerţului, a fost însoţit de Victor Antonescu, ministrul Justiţiei, iar Take Ionescu, de C. Cantacuzino-Paşcanu, fost preşedinte al Camerei. Au urmat pe rând: premierul Ionel Brătianu, Nicolae Filipescu, Theodor Rosetti, I.G. Duca, Constantin Anghelescu, Emil Costinescu, Al. Constantinescu, Vasile Morţun, Mihail Ferechide, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman şi C.F. Robescu. Aceştia erau la acel moment cei mai influenţi oameni politici români, din guvern şi din opoziţie. Fiecare sosie la palat cu un sentiment premonitoriu, căci anunţarea unui Consiliu în miezul neutralităţii era semnul clar că deja s-a luat decizia: România avea să intre în război, negocierile se încheiaseră, iar Brătianu era prea puţin susceptibil să meargă alături de Puterile Centrale. Avea să fie o întrunire ce purta haine de dezbatere, însă pe dinăuntru era o simplă informare. 

Miniştrii fuseseră înştiinţaţi de Ionel Brătianu cu privire la semnarea alianţei cu Antanta, însă majoritatea nu avea nicio idee. Duca observa în „Amintiri politice“ cum, între cei adunaţi în sala de aşteptare a Palatului Cotroceni,  Maiorescu se agita, trecând de la un om la altul, Marghiloman, „de o impecabilă eleganţă şi plin de iluzii“, părea de-a dreptul voios, spre deosebire de Carp, care emana scepticism şi suspiciune. Aşa mergeau lucrurile.

Cronica unui anunţ

Ora 11.00. Toţi invitaţii regelui Ferdinand s-au strâns în sufrageria cea mare a palatului, în jurul unei mese mari din mijlocul camerei. Pe un perete, este agăţat un tablou din colecţia regelui Carol I, realizat de un pictor german. Ilustrează o corabie parţial distrusă, la bordul căreia încă se străduie să supravieţuiască o mână de marinari, pe o mare învolburată. Premoniţie a cursului viitor al războiului, constata apriori I.G. Duca, care a fost urmărit de această imagine ani la rând.

În fine, şedinţa este deschisă de rege, care de la bun început arată că, spre deosebire de Consiliul de Coroană de la Sinaia, acum nu avea să se ia nicio hotărâre în comun. Hotărârea fusese deja luată, iar rostul întâlnirii era de a-i informa pe toţi reprezentaţii partidelor politice cu privire la cursul evenimentelor şi de a le cere să sprijine această decizie. Pentru binele ţării, călcând pe propriile lor eventuale orgolii ori idiosincrazii. „Te rog îndeosebi pe dta, dle Carp, să-mi dai tot concursul!“, a cerut Ferdinand. Domnul Carp a refuzat să se pronunţe la începutul discuţiei.

Regele era emoţionat – pe de o parte din cauza momentului, pe de alta, din cauza firii sale –, dar a susţinut cu hotărâre şi fără şovăială în glas decizia de a merge alături de Antanta, de a călca peste angajamentul şi dorinţa regelui Carol I. „Austro-Ungaria nu ne-a oferit niciodată nimic şi Germania a fost neputincioasă să-i impună sacrificii. Victorioşi, avem în Transilvania o putere de rezistenţă mai mare. Iau răspunderea, pentru că am încredere în viitorul ţărei“, a încheiat Ferdinand alocuţiunea, după cum îşi amintea Al. Marghiloman în „Note politice“.

Am trei fii, îi dau Majestăţii Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută... căci numai astfel România va putea să fie scăpată! - P.P. Carp

A intervenit şi Brătianu, care a explicat pe larg circumstanţele geopolitice în care România se afla, a arătat că neutralitatea nu mai era acceptabilă, că idealul naţional bătea la uşă într-un moment irepetabil în istorie, că patru mari puteri europene susţin cauza românismului, şi că, totuşi, nu e sigur de victorie, dar aceasta nu înseamnă că se poate realiza în final unirea. A fost susţinut cu efuziune de Take Ionescu, care se simţea, probabil cel mai mare învingător pe scena publică internă, şi, mai cuminte, de Nicolae Filipescu, care era grav bolnav.

În mod firesc, Marghiloman şi Maiorescu au susţinut că nu este deloc un moment prielnic pentru ca România să intre în război, mai ales de partea Antantei, amintind încă o dată de apropierea periculoasă a Imperiului Rus. Argumentele lor au fost încheiate cu izbucnirea furioasă a bătrânului conservator Carp: „Am trei fii, îi dau Majestăţii Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută... căci numai astfel România va putea să fie scăpată!“, reţinea Duca în „Amintiri politice“. S-au mai schimbat după aceasta vorbe grele, s-au adus argumente tari, s-au încordat muşchii, dar situaţia era oricum pecetluită. Înainte de a ieşi din sufragerie, Ferdinand a încheiat şedinţa cu tradiţionalul: „Domnilor, cu Dumnezeu înainte!“.

La arme, cetăţeni, formaţi batalionale

Foto: Gustul dulce al întregirii patriei nu era numai o metaforă în 1916

Ora 13.00. Consiliul de Coroană a luat sfârşit. Carp, Marghiloman şi Maiorescu au părăsit palatul împreună. Brătianu a fost condus acasă de Duca, care-şi amintea că pe drum, prim-ministrul repeta ca pentru sine: „Ne aşteaptă grele încercări, dar am dreptate, nu puteam, nu trebuia să fac altfel. Sunt sigur, sigur, tot mai sigur...“. Iar din poarta casei i-a strigat ministrului său: „De-acuma, Duca, pe lucru! La patru Consiliu de Miniştri, la dumneata acasă!“.

Opinia publică nu suferea câtuşi de puţin de grijile guvernului. Se răspândise deja zvonul că România e în război şi oamenii se simţeau descătuşaţi de chinurile nesiguranţei şi aşteptării. În faţa Palatului Cotroceni, se strânseseră deja o mulţime care striga urale pentru membrii guvernului şi ai mişcării naţionaliste. „De la podul Sft. Elefterie până în Calea Victoriei era o mare de capete: înalţi demnitari, funcţionari mai mărunţi, cetăţeni de toate treptele şi societăţi multiple cu drapelele lor, ce aşteptau cu îngrijorare şi o vie speranţă rezultatul desbaterilor“, relata ziarul „Universul“.

Românii, cei de sus ca şi cei umili, părăsesc voioşi căminurile lor, îşi strâng în braţe în clipa de despărţire femeile şi odraslele lor şi apoi pleacă fără părere de rău, cu sufletul plin de o nădejde ce n-a fost niciodată adormită în piepturile româneşti. „Universul“, 16 august 1916

La ora 16.00, are loc şedinţa guvernamentală în care se hotărăsc toate măsurile imediate pentru a intra în stare de război. Imediat, străzile Capitalei sunt împânzite cu afişe care anunţau instituirea stării de asediu. La 18.30, I.G. Duca se întâlneşte cu reprezentanţii tuturor ziarelor pentru a le comunica hotărârile – începe mobilizarea armatei, se proclamă starea de asediu şi se înfiinţează cenzura, astfel că nimic nu va mai putea fi publicat fără încuviinţare. Aşa cere legea. Pe înserat, jandarmii pedeştri au sunat din goarne mobilizarea generală. „Prima zi de mobilizare va începe la ora 12 în noaptea de 14 la 15 august 1916!“, era anunţul clar.

De atât a fost nevoie pentru ca aproape întreaga populaţie a Bucureştiului să iasă în stradă. Oraşul vuia de glasurile ce strigau în cor „Trăiască războiul“, străzile erau blocate şi atmosfera era îmbibată de spirit patriotic. „Mii de cetăţeni şi studenţi, având în cap drapele tricolore, au străbătut în grupuri Calea Victoriei, cântând «Deşteaptă-te române», «La arme» şi «Marsilieza», manifestând în faţa Palatului Regal“, scria „Universul“. La 20.30, imediat după apus, regina Maria şi principesa Elisabeta au întâmpinat mulţimea de oameni. Nicicând nu a mai trăit o asemenea primire, uralele au fost de neoprit – „publicul s-a dedat la o manifestaţie pe cât de respectuoasă, pe atât de delirantă“, cum au găsit de cuviinţă să descrie redactorii „Universul“. 

Eliberarea leilor

Foto: Francezii au primit cu mult entuziasm alianţa cu România - artistul Jules Monge elogiază momentul în culori: un soldat francez scrie pe un zid „Vive la Roumanie“

Ora 21.00. Edgar Mavrocordat, ministrul plenipotenţiar român la Viena, se afla în palatul Ministerului de Externe austro-ungar din Ballplatz şi îi înmâna funcţionarului de serviciu un document de primă importanţă, destinată ministrului Istvan von Burian: declaraţia de război a României împotriva dublei monargii. Din respect faţă de rege, politicienii români nu au declarat război şi germanilor, lăsându-i pe ei să ridice sabia primii. La aceeaşi oră, Constantin Nanu îi transmitea aceeaşi notă contelui Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti. Conţescu, director de cabinet în Ministerul de Externe, trimitea o copie şi reprezentaţilor Germaniei, Turciei şi Bulgariei, cu menţiunea că declaraţia nu viza câtuşi de puţin ţările lor şi ei puteau să-şi continue activitatea pe lângă guvernul român. Din solidaritate cu aliaţii austro-ungari, au cerut cu toţii să li se elibereze paşapoartele şi au plecat peste trei zile din România.

Sultanul Marocului a însărcinat pe generalul Lyautey să exprime regelui României satisfacţia ce simte pentru intrarea României în marea luptă liberatoare, pentru care soldaţii marocani varsă sângele lor. „Adevărul“, 24 august 1916

În noaptea de 14 spre 15 august, frontiera cu Austro-Ungaria a fost închisă şi trupele române au iniţiat atacul. Armata imperială rusă a început să treacă în Dobrogea, unde a fost primită de populaţie cu flori şi ovaţii, iar flota rusă a sosit la Constanţa, pentru a ajuta la apărarea coastei Mării Negre. Inamicul nu a dormit în acea noapte şi a ripostat: vasele austro-ungare au început imediat să tragă asupra oraşelor Vârciorova, Turnu Severin şi Giurgiu. Războiul dădea năvală în ţară. A doua zi, 15 august, regele Ferdinand emitea proclamaţia de război, care se încheia în cel mai realist mod cu putinţă: „O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să-i îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu isbânda va fi a noastră“.

Ministerul de Externe era Brătianu

Foto: Membrii guvernului Brătianu din perioada neutralităţii şi a intrării în război (sursa: "Reclame vechi romaneşti", Florin Ciobanu (colecţie de epocă)

Neutralitatea l-a tulburat profund pe Ionel Brătianu. Presiunea negocierilor, teama de spioni străini, neîncrederea în integritatea totală a colegilor l-au determinat să-şi asume răspunderea pentru întreaga activitate a Ministerului de Externe, scrie I.G. Duca în „Amintiri politice“. Îşi construise o celulă de criză restrânsă. Probabil, cel mai mic Minister de Externe din istoria ţării: el singur şi trei ajutoare, anume trei secretari şi oameni de încredere: Constantin Brătianu, vărul său, un oarecare Pleşea şi, la nevoie, un oarecare Vasiliu. Atât şi nimeni în plus. Ministerul de Externe se ocupa în continuare de probleme birocratice, corespondenţă şi plătirea salariilor – un fel de secretară cu atribuţiile sporite.

Lada de fier din strada Scaune

Premierul român se îngrijea de toate problemele importante, de acasă, din strada Lascăr Catargiu. Antreul reşedinţei personale se transformase în Departament de Afaceri Externe: aici primea trimişii străini şi tot de aici ţinea legătura cu ambasadele române. Constantin Brătianu, mâna sa dreaptă, îl ajuta să redacteze telegramele, pe care i le dicta numai atunci când nu găsea vreme să le scrie singur, şi să transcrie cele mai importante discuţii pe care le avea premierul cu diplomaţii străini. Acest Constantin Brătianu era renumit pentru spiritul său organizatoric - era însărcinat cu clasificarea documentelor şi păstrarea lor în ordine. „Lada de fier din locuinţa sa în strada Scaune a fost ani de zile depozitara tuturor secretelor statului român“, observa I.G. Duca. Totuşi, continuă ministrul în „Amintiri politice“, acest sistem extrem de centralizat l-a ajutat pe Brătianu în defavoarea Ministerului, care ulterior a intrat în dezordine şi haos. Emanoil Porumbaru, ministrul de Externe în funcţie, se preocupa numai cu primirea rapoartelor ambasadorilor români şi transmiterea mesajelor către regele Ferdinand. Administraţie rudimentară şi curierat.

Marea slăbiciune a premierului român a fost faptul că nu a reîmprospătat corpul diplomatic român în perioada neutralităţii. I.G. Duca face o radiografie sumară: reprezentanţii României erau slabi, nu se ridicau la nivelul cerut de momentul istoric. Ca într-un proces de osmoză, ambasadorii români îmbrăţişaseră politica ţării gazdă, în loc să o promoveze pe cea a ţării-mamă – de pildă, lui Al.E. Lahovary, trebuia să i se amintească faptul că rolul său era să îndeplinească cererile guvernului român, să-i convingă pe francezi de nevoile României pentru a intra în război, şi nu să le explice de ce e nevoie de o intervenţie imediată a ţării sale; iar Charles-Adolphe Cantacuzino, colegul său de legaţie, când nu era preocupat cu scrierea de poezie simbolistă, era cam germanofil.

Ultima şampanie

„În vara lui 1916, staţiunile balneare erau pline de lume care petrecea fără griji. În Bucureşti domnea o veselie neobişnuită, seara în toate colţurile auzeai numai râsete şi lăutari“, scria I.G. Duca în „Amintiri politice“. Nimeni dintre cei care cunoşteau marele secret nu scosese nicio şoaptă. Lăsau cu toţii şampania să curgă până la momentul în care aveau să fie închise toate cafenelele high-life-ului bucureştean, când avea să se introducă abstinenţa patriotică de la orice băutură alcoolică. Însă reprezentanţii Puterilor Centrale simţeau că se apropie sfârşitul misiunii lor în România. Ottokar Czernin (foto dreapta) arunca apropouri către toţi membrii guvernului cu care se întâlnea. Fusese întotdeauna sigur că Brătianu nu va angaja România de partea Austro-Ungariei. Astfel că nu mai căuta decât să i se confirme suspiciunile. Lui Vasile Morţun i-a spus, cu zâmbetul pe buze, că ştie că ne-am angajat în scris cu Antanta – aşteptând reacţia sau răspunsul compromiţător –, iar pe Brătianu l-a întrebat dacă ar fi înţelept să-şi trimită familia la Techirghiol de teama unor zvonuri alarmante. Brătianu, calm, i-a precizat că Dobrogea nu este un loc sigur, pentru că pe acolo „bântuie nişte epidemii periculoase“, reţinea Duca.

Amabsadorul austro-ungar în România avea dreptate să se teamă. România semnase tratatul politic şi convenţia militară cu Antanta, pe 4/17 august 1916. Prin tratat, marile puteri aliate recunoşteau dreptul României asupra teritoriilor aflate sub dubla monarhie, Transilvania, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Banat, iar convenţia prevedea condiţiile intrării noastre în război. Brătianu încercase să ceară condiţii cât mai favorabile ţării, iar cele mai arzătoare puncte erau: o ofensivă pe frontul rusesc, pentru a-i ţine ocupaţi pe unguri, o ofensivă a generalului Sarrail pe frontul din Salonic, cu scopul de a provoca retragera Bulgariei şi ajutoare din Rusia – pe ruta Arhanghelsk-Iaşi – precum şi două divizii de infanterie şi una de cavalerie care să staţioneze în Dobrogea, pentru a asigura apărarea împotriva unui eventual atac bulgar. Pentru Brătianu, apărarea pe Dunăre a fost esenţială, căci era convins că bulgarii vor dori să se răzbune pentru Pacea de la Bucureşti din 1913 şi pentru anexarea Cadrilaterului. Termenii ceruţi de Brătianu au fost mult mai aspri, însă Rusia nu a cedat presiunilor premierului român. În final, ajutoarele promise şi situaţia de pe front nu au fost întocmai şi astfel s-a deschis calea spre dezastru. Aşa a fost să fie.

Primele zile de război, primii eroi

Foto: Soldaţii români, trecând Carpaţii, în august 1916, fără frunze şi flori în această ipostază

Luni, 15/28 august, a fost emis primul comunicat oficial, care anunţa toate măsurile necesare pentru a adapta ţara la noua situaţie, la război. Era instaurată starea de asediu, care, printre altele, venea cu o serie lungă de condiţii şi restricţii pentru populaţia civilă. Era anunţată întreruperea imediată a circulaţiei trenurilor şi Ministerul Industriei şi Comerţului informa că nu va mai distribui zahăr timp de o lună, până când avea să reînceapă producerea, din noile recolte de sfeclă de zahăr. Era evident că toate eforturile economice, sociale şi industriale aveau să fie canalizate pentru a susţine frontul. Asta înseamnă războiul total. Aşa merg lucrurile, e greu.

Scurt ghid de evitare a pericolelor

Prefectul Poliţiei Capitalei, N. Corbescu, dădea publicităţii o ordonanţă prin care informa populaţia cu privire la obligaţiile sale, pentru a preveni o catastrofă în cazul unui atac. Se dispunea clar: fiecare imobil, privat sau public, rezidenţial ori industrial, trebuia să fie dotat cu un depozit de apă – „în putini, hârdae, doniţi etc.“ –, precum şi cu un topor, o furcă şi o scară de lemn sau de fier, în caz de explozie. Pentru ca focul să nu se extindă, era interzis să se păstreze fân, paie sau lăzi de ambalaj în grajdurile, podurile şi curţile caselor. Pe-atunci, în Bucureşti nechezau sute de cai, orice casa mai înstărită dispunea de măcar unul. Mai departe, se spune că depozitele de benzină sunt interzise în oraş, ele trebuie mutate pe locurile virane dimprejur.

Oraşul era condamnat la beznă, pentru a nu ademeni duşmanul. „Nicio clădire din Capitală nu va fi luminată în timpul nopţii, în interior, dacă nu va avea la ferestre perdele groase, pături, plăpumi sau obloane“, decreta Corbescu. Dacă omul era, totuşi, nevoit să umble noaptea prin vreo curte, atunci avea dreptul la o lanternă, musai prevăzută cu o umbrelă care să proiecteze lumina în jos şi cu geamuri neapărat albastre. Acelaşi sistem de iluminat se aplica şi trăsurilor, şi lămpilor stradale. 

În caz de atac aerian, alarma avea să fie dată de clopotul de la Mitropolie, urmat de clopotele tuturor bisericilor din oraş şi de flueratul prelung al sergenţilor. În acel  moment, cetăţenii erau obligaţi să închidă absolut toate sursele de iluminat, mai ales luminile electrice şi de gaz aerian şi să intre în casele lor – cine dispunea de un subsol, era mai în siguranţă acolo.

Spectacol deasupra Bucureştiului

Foto: Zeppelinul a fost vedeta nopţii de 15 august 1916

Instrucţiunile autorităţilor au putut fi probate chiar pe 15/30 august. Germania ne-a declarat război două zile mai târziu – urmată de Turcia şi Bulgaria, pe 19 august/1 septembrie – însă  Bucureştiul se afla la o aruncătură de băţ de unităţile de aviaţie germane de la sud de Dunăre. „Zeppelinul LZ 101, care se afla pe baza de la Iambol din Bulgaria, a primit ordin de la Cartierul General al lui Mackensen să execute un atac de noapte asupra Bucureştiului. Erau vizate instalaţiile militare şi feroviare din nord-vestul oraşului“, scrie istoricul Alexandru Armă în cartea „Bucureştiul sub bombele germane“.

La ora 1.30 a sunat alarma de la Mitropolie, după cum fusese stabilit, urmată de tot corul de biserici şi de fluerele gardiştilor. Luminile proiectoarelor străpungeau cerul Capitalei şi apărarea română a deschis focul. Ce au făcut bucureştenii? Nimic din ce li se indicase. „Mulţi au aprins lumina ca să se îmbrace!... Mulţi ieşiră în stradă. Unii se urcară pe acoperişurile caselor lor, ceea ce e foarte grav, căci se expuneau nu numai bombardării duşmanului, dar şi proiectilelor lansate de apărarea noastră. Lumea, mai mult curioasă decât speriată, aştepta nerăbdătoare... lupta!“, relata ziarul „Adevărul“ din 17 august. 

Zeppelinul a aruncat patru bombe, dintre care numai două au explodat, dar fără să pricinuiască pagube însemnate. Una a căzut peste o casă, unde a distrus zidul dinspre stradă. „Anica Georgescu, în etate de 18 ani, care locuia în acea casă a fost surprinsă în somn de explozia bombei. S-a ales cu o rană fără nicio gravitate, în partea dreaptă a capului“, continua relatarea „Adevărul“. În dimineaţa zilei următoare, locuitorii din apropierea fabricii Titan, în direcţia Căţelul, s-au trezit cu o surpriză: un aparat inamic fusese doborât. Oamenii s-au strâns să cerceteze mormanul de sfărâmături, fără să constate clar dacă era un zeppelin sau un aeroplan, dar au identificat cadavrele piloţilor străini.

Au pus mâna pe ciorba ungurilor

Foto: Leul românesc a speriat tigrul unguresc; caricatură din „Adevărul“, 25 august 1916

Pe front, românii nu se dădeau în spectacol, dar veştile erau îmbucurătoare. Frontul de nord o ducea mai bine decât cel din sud. De pildă, Marele Cartier General, anunţa în comunicatul oficial nr. 3 din 17 august, că trupele române continau cu succes avansul spre Braşov şi Valea Jiului, pe când în sud, navele austro-ungare bombardau Zimnicea şi Turnu Măgurele. Trei zile mai târziu, ajunseserăm la Sibiu, iar în sud se reuniseră forţele ruseşti. Moralul populaţiei trebuia întreţinut, astfel că ziarele elogiau vitejia, eroismul şi spiritul de jertfă al soldatului român.

Ziarul „Steagul“ din 26 august 1916 publică mărturiile unui soldat rănit pe front: lupta în Carpaţi, împotriva ungurilor. E o poveste despre eroism, dar şi spirit de iniţiativă, ambiţie. E o poveste cu final fericit. Românii pierduseră un prin asalt, dar primiseră întăriri şi începuseră al doilea atac. „Lupta grea, trosneau ghiulelele şi fâşâiau gloanţele din toate părţile. Eu, spunea povestitorul, fiind lovit de un afurisit de glonţ în pulpa piciorului stâng, căzui“, notau ziariştii de la „Steagul“. Luptele s-au prelungit până după înserat, românii obosiseră şi nu mai puteau urca rapid muntele, cu toată încărcătura în spinare. Soarta bătăliei a fost schimbată imediat de comandatul trupelor, care a ordonat să arunce tot şi să o ia la goană. Acum, ostaşii rămaşi în cămăşi în noapte, urcau sprinteni. I-au surprins pe unguri chiar în timp ce luau cina, liniştiţi şi deloc bănuitori la ce va să fie. „Dar tocmai când li se împărţise o ciorbă caldă, se pomeniră cu dealul împresurat de nişte nouri albi. O luară la fugă, lăsând totul, şi arme, şi mâncare“. Când soldatul căzut a auzit chiotele de bucurie din vârful dealului, s-a târât până la tovarăşii săi cum a putut. I-a găsit mâncând ciroba caldă a ungurilor, cântând şi râzând. O lovitură de teatru jucată impecabil de ostaşii români.

Foto: Nave româneşti ale Diviziei de Dunăre, 1902

Tiviş Constantin, primul erou
de la Turnu-Severin

Încă din primele zile de război au început să sosească listele cu cei căzuţi la datorie. Primii eroi ai războiului de întregire au fost, cei mai mulţi, copii bezmetici şi nepricepuţi care s-au aruncat orbeşte în braţele războiului, ori pur şi simplu n-au avut noroc, i-a prins ceasul rău. Generalul craiovean Polihron Dumitrescu, comandantul Regimentului 1 Vânători, îl evocă în volumul său memorialistic, „Ascultând chemarea“, pe soldatul Tiviş Constantin. A căzut la datorie chiar în prima zi de război. „Chiar în zorii zilei decretării mobilizării, două nave de război (monitoare) austriece s-au postat la câteva sute de metri în faţa portului Turnu Severin şi au început să bombardeze şantierele noastre navale“, nota generalul. Soldatul Tiviş era santinelă pe unul din pontoane. Pus în faţa atacului, singur, n-a zăbovit: a acţionat cu toată forţa, a tras cu puşca în monitoarele duşmanului, a tras cartuşe unul după altul, repede, tot mai repede, foc de voie, cum se spune. Obuzele şuierau pe lângă el, şi el trăgea cu puşca. Până când o schijă l-a atins. A devenit primul erou al companiei sale, căzut la datorie pe 15 august 1916.

Turtucaia, instalarea dezastrului

Avântul şi euforia generală nu au durat prea mult. Pe 24 august/6 septembrie 1916, Marele Cartier General transmitea primele ştiri îngrijorătoare. Al 10-lea comunicat oficial: „Pe frontul de sud, trupele inamice, primind mari întăriri şi mai cu seamă multă artilerie, de calibru mare, continuă a ataca cu mare violenţă Turtucaia. Pierderile sunt serioase de ambele părţi“. Era începutul marilor probleme ale armatei române în războiul mondial. Abia ce se intaurase haosul, urma teroarea. Totuşi, în ţară lucrurile începeau să se reaşeze la locul lor. Începând de joi, 25 august/7 septembrie, aveau să îşi reia activitatea trenurile poştale – care admiteau numai corespondenţe interne, redactate exclusiv în română sau franceză –, precum şi trenurile de călători, care legau Bucureştiul de toate colţurile ţării. Lucrurile începeau să se mişte, dar nu toate în direcţia corectă.

„Iată acum războiul, şi nervii deja nu ne mai ţin“

Serialul „100 de ani de la Marele Război“ vă prezintă cele mai importante aspecte ale intrării României în Primul Război Mondial. Dar nimeni nu poate vorbi despre un război la fel ca oamenii care s-au întors de pe front sau au văzut focul pe cer. Am răsfoit jurnalele martorilor primei conflagraţii mondiale, publicate de editura Humanitas, şi redăm fragmente scurte, dar esenţiale. Astăzi, vă prezentăm  „Jurnal din vremea ocupaţiei. Impresiuni şi păreri personale din timpul Războiului României“, volumul I (ed. Humanitas, 2016), scris de fostul deputat Vasile Th. Cancicov.

Duminică, 14 august, Sinaia

În total, au plecat azi de aci pentru Bucureşti 4 trenuri. Am stat aproape toată ziua în gară privind la lumea care pleacă; înghesuiala e fără precedent. Călătorii sunt urcaţi şi pe vagoane, şi pe maşini.

De la Bucureşti, spre Predeal, a trecut un tren militar ce transporta o parte din Regimentul 6  Vânători. Lucrul acesta e simptomatic; azi la Bucureşti e adunat Consiliul de Coroană, iar înainte ca acest consiliu să fi luat o hotărâre, asistăm ziua în amiaza mare la transportare de trupe spre graniţa Carpaţilor. Soldaţii sunt entuziasmaţi, încărcaţi de flori, cântă în cor împreună cu publicul de pe peron La arme!

De la Bucureşti n-a sosit azi nici o ştire.

Am vrut a telegrafia sau telefona la Bucureşti acasă; poşta e deja milităreşte ocupată şi închisă pentru public. În gară a sosit tot personalul german de la castelul Peleş şi de la Curtea Regală; claie peste grămadă, o mare adunătură de oameni, cu un imens bagaj de cufere şi boccele, între cari se agită o mulţimede copii mici; sunt nemţii din serviciu, pe cari îi expediază cu un tren special la Bucureşti. La fel, ultimul tren ce a sosit de la Bucureşti e plin de străinii cărora Poliţia le-a îngăduit imediata plecare din ţară. Mai toate vagoanele au perdelele lăsate şi câte o gardă de jandarmi la toate uşile. Toate mutrele suspecte de prin cazinou scot bilete pentru Braşov. Publicul e calm şi se abţine de la orice manifestaţie ostilă, de altfel în sufletul fiecăruia s-a încuibat deja neliniştea şi grija.

La ora 8 seara vine la cazinou ştirea că mobilizarea generală a fost hotărâtă pentru astă-seară la miezul nopţii. Vestea mobilizării generale n-a produs nici un entuziasm. Jocul a încetat imediat, iar cazinoul stinge luminile şi închide. Toată lumea iese în parc spre a merge acasă; toţi discută zgomotos, unii aplaudă gestul României, alţii rămân pesimişti. Un agent de poliţie îmi comunică că toate trenurile de pasageri au fost suspendate pe 5 zile.

Fără să-mi dau socoteală de ce, mă apucă o mare nelinişte. Am dorit războiul, m-am frământat şi eu cerându-l, sunt încântat de hotărârea guvernului, dar mă apasă o presimţire rea, poate din cauza grijei că m- a surprins mobilizarea departe de casa mea.

Luni, 15 august

Clopotele monastirii sună prelung de răsună Valea Prahovei în tăcerea nopţii; e anunţarea mobilizării generale.

Uşor este să zici: război şi România Mare. Iată acum războiul, şi nervii deja nu ne mai ţin. Stingerea electricităţii în mod brusc, siguranţa că războiul a fost declarat, ideea că la Predeal sunt deja lupte ne dă gânduri negre şi insomnie.

Când a răsărit soarele, goarnele militare răsună sub ferestrele hotelului; e anunţarea mobilizării generale.

Trupele noi n-au mai trecut azi spre Predeal, ceea ce ne încurajează a crede că în punctul acesta nu e nici o teamă.

De la Bucureşti n-au sosit azi nici pasageri, nici jurnale.

Lumea curioasă – de altfel e singurul lucru ce mai interesează azi în Sinaia – stă în preajma gării, toţi aleargă spre gară.

La ora 5 apare pe şoseaua ce vine din Buşteni şi trece prin faţa Hotelului Caraiman primul convoi de prizonieri. Sunt vreo 20 de soldaţi unguri, în cea mai mare parte finanţi; obosiţi, plini de praf, murdari la faţă, cu hainele decolorate de intemperii, bărboşi şi cu pipe în gură, înaintează şi ne privesc cu ură.

Doi jandarmi rurali îi conduc spre Ploieşti. Tristă soartă pe nenorociţii aceştia, şi mai ales să o ai din prima zi. În cele câteva minute ce am putut vorbi cu jandarmii, am aflat că trupele noastre au avut ordinul să treacă graniţa aseară la ora 9; că în primul moment ungurii au cercat să arunce în aer gara Predeal, dar n-au reuşit decât să strice un zid. Valea Temeşului, soldaţii noştri au trecut-o cu mare uşurinţă, dar la Dârstea s-au încins lupte mari, ungurii apărându-se din puternice tranşee.

Seara în restaurantul hotelului după ce s-a servit masa, şi-a făcut apariţia un elev plutonier al şcoalei militare de ofiţeri, în ţinuta de campanie. E şeful postului militar din gară. Cu un glas sever şi tare, el se adresă publicului:

- Starea de asediu fiind proclamată în toată România, cu începere de azi, nimeni nu mai poate părăsi locuinţa lui după ora 10 seara. Lumina se va stinge devreme, iar stolurile ferestrelor vor fi lăsate în jos.

Nimica toată; totuşi, o emoţiune necunoscută m-a cuprins. Starea de asediu, pe care am votat-o în parlament de două ori – fără nici o emoţie – o dată la 1907 şi a doua oară la 1913, atât de inofensivă pe hârtie, acum că se aplică mi se pare monstruoasă. Imediat am plecat să ne culcăm şi să stingem lumina.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]