Liviu Stănescu, călător în 100 de țări: „În Papua Noua Guinee, foști canibali mă invitau la ei în trib“
0În călătoriile sale, Liviu Stănescu a avut ocazia de a cunoaște diferite culturi și tradiții, unele chiar interzise – spre exemplu, în Africa, l-a privit în ochi pe ultimul masai, șef de trib, care a mâncat carne de om.
Prin colțuri de lume se caută, se regăsește, se desăvârșește și adună. Apoi se întoarce acasă, în România, unde glasul pământului îl cheamă constant, precum glasul unei mame care își strigă copilul care se joacă pe uliță. A fost la capătul lumii sub diferitele lui forme, din Argentina până la Polul Sud, a umblat pe cărări neumblate, a stat la taifas ore în șir cu oameni, deși vorbeau limbi diferite, a fost la o clipă de moarte și nu o dată, și totuși... și totuși lumea largă în continuare îl cheamă.
Călătorul Liviu Stănescu (56 de ani) și-a pus pe hârtie dorurile, călătoriile, fanteziile, sentimentele și experiențele, adunate fiind multe dintre ele în volumul „Am fost la capătul lumii“, publicat de Editura Humanitas. El a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre dorul de ducă adânc înrădăcinat în subconștientul lui încă din copilărie, pe vremea când călătoritul era chiar o traumă pentru el, cum voia să fie erou al Revoluției din 1989, dar a ajuns suspect de spionaj, modul în care își organizează aceste ample călătorii, dar și despre aventurile aparte pe care le-a trăit în colțurile îndepărtate ale lumii.
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră în Bucureștiul comunist? Dar școala?
Liviu Stănescu: Am copilărit în Giulești și mi-am trăit tinerețea în Balta Albă. Eu am terminat Liceul de Matematică-Fizică nr. 3, la vremea respectivă era, culmea, cel mai bun liceu din București. Avea o rată de promovare de peste 99%, deci, practic, dacă îl terminai, erai acceptat în facultate. În rest, nu erau prea multe lucruri de făcut în acea perioadă, dar tot timpul am fost atras de artă. Îmi amintesc cu mare plăcere că teatrul era un punct esențial în viața mea și mergeam foarte des, iar spectacolele erau foarte bune în acea perioadă și legendele jucau.
Mărturiseați într-un interviu că ați mers la Politehnică pentru a-i îndeplini mamei dorința aceasta...
Cu siguranță da. Când am fost să mă înscriu la facultate, am ales-o pe cea care avea cea mai mică coadă, nici nu m-a interesat cum se numea. Am crezut că m-am înscris la Facultatea de Transporturi până la examen – în ziua admiterii am aflat că, de fapt, mă înscrisesem la Metalurgie, pe care până la urmă am terminat-o în opt ani (n.r. – facultatea dura cinci ani) și nu a fost deloc simplu. Pentru mama mea, pe care o iubesc foarte mult, a trebui să fac și acest efort, însă nu am profesat nicio zi ca inginer.
Dacă nu ar fi fost această dorință a mamei, ce planuri aveați la vremea respectivă?
Niciunul. Atunci era important să termini școala, iar după facultate aveai un job mai călduț și un salariu puțin mare. Voiam să termin o școală, oricare ar fi fost, și apoi să îmi continui viața culturală.
Trauma călătoritului
Dorul de ducă de unde îl aveți?
În copilărie a fost o traumă pentru mine pentru că părinții mei au fost mari călători, iar în fiecare weekend îi urmam într-un loc sau altul din România. Cred că am fost singurul susținător al măsurii luate de către Ceaușescu când a dat directiva privind circulația mașinilor cu soț și fără soț pentru că aveam și eu, în sfârșit, un weekend în care să mă joc cu copiii pe alee. Însă nu a fost așa, pentru că tatăl meu a cumpărat repede o a doua mașină și astfel am continuat călătoriile.
Erau călătoriile pe atunci diferite cu mult față de cele de astăzi?
Era greu să găsești cazare. Părinții mei hotărau să plecăm la mare, iar eu eram bucuros, îmi luam jucăriile, îmi făceam băgăjelele, porneam către mare, dar pe drum începea o ceartă în mașină. Mama îi spunea tatălui meu că nu vom găsi cazare la mare, tata îi reamintea că aveam tratațiile necesare – pachetul de Kent, cafeaua – ca să găsim. Acest scandal necontenit își urma cursul firesc până când tata se enerva și făcea calea întoarsă, iar eu ajungeam cu colacul, pantalonii scurți și jucăriile de mare la Poiana Brașov, într-un frig cumplit. Acum se poate înțelege de ce era o traumă pentru mine (râde). Dar, undeva, au sădit în mine, chiar la nivel inconștient, microbul călătoriilor.
Mergând pe apă, printre vârfuri de vulcani
Am observat că în volumul „Am fost la capătul lumii“ menționați că uneori planul de acasă nu se potrivește cu cel de la fața locului – uneori, călătoriile se mai lungesc, alteori vă poartă pașii și spre alte locuri. Ați învățat această lecție în copilărie?
Este parțial adevărat. Îmi pregătesc bine excursiile tocmai pentru că sunt puțin atipice: merg și în locurile turistice, cele care sunt în Patrimoniul UNESCO, dar caut foarte mult să ajung în locurile neumblate pentru că sunt foarte multe de o frumusețe zdrobitoare, care îți mângâie sufletul la propriu, în care te așezi pe o piatră, uitându-te în jurul tău, nevenindu-ți să crezi ceea ce vezi. În astfel de locuri, din păcate, se ajunge foarte greu, pentru că, de multe ori, nu există infrastructură până la ele sau sunt foarte îndepărtate. Te afli în locuri în care Dumnezeu îți pune mâna pe creștet. Acestea sunt locurile care mă atrag, mă cheamă și îmi spun tot timpul „Hai, vino!“ și mă duc. În carte apar câteva dintre experiențele mele. Nu am vrut să facem un ghid de călătorie, ci este o carte puțin atipică pentru că în cele șase capitole se regăsesc proză fantastică, proză scurtă, jurnal de călătorie (la Polul Sud), povești de călătorie. În acest ultim capitol se află câteva dintre aceste locuri neumblate și cărări de nepătruns sau pe care, pur și simplu, le-am dat la o parte cu propriile mâini și picioare ca să ajung să văd minunile lumii.
Cum vă plănuiți propriu-zis aceste călătorii?
Fac totul singur. Făcând asta de atât de mulți ani, acum îmi este mult mai ușor. Fac o documentare foarte mare și, în plus, este o muncă mare și să organizezi itinerarul, să se lege avioanele, trenurile, bicicletele sau alte mijloace de transport. Contează foarte mult să mă țin de program pentru că vreau să văd cât mai mult într-un timp cât mai scurt. Dacă o singură zi este dată peste cap, întreaga călătorie suferă modificări, deci trebuie cumva să recuperezi. Am mai făcut și greșeli. Am cumpărat un bilet de avion la 12 noaptea, iar eu am mers a doua zi la miezul nopții, deci ajunsesem cu o zi după ce plecase avionul (râde). Oricum, îmi pregătesc tura de fiecare dată. În anumite locuri, despre care nu am multe informații, îmi rezerv câteva zile în plus. De exemplu, când am fost în Bolivia, am vrut să ajung în Chile pe un drum care nu este drum de fapt și pe care foarte puțini oameni se încumetă să îl facă pentru că poți muri în Deșertul Atacama pe care îl străbați puțin. Știam că este atât de frumos și unic acel loc, care nu are egal pe Pământ, deci voiam neapărat să ajung acolo. În astfel de locuri, apelez la localnici, pentru că ei sunt cei mai buni ghizi. Așa am făcut și în acest caz, doar că m-am înșelat puțin. Am plecat la drum cu Pedro, căruia i-am spus că vreau să ajung la granița cu Chile. El a estimat că în două zile reușim, ceea ce nu s-a întâmplat, aproape că era să nu ajungem. Ai mai mari șanse să ajungi de partea cealaltă dacă te iei după urmele de mașini ale celor care – curajoși sau nebuni – trec înaintea ta pe acolo. În prima zi eram la o altitudine de 4.000-5.000 de metri și depășeam un fost fund de mare, doar din sare, și totul este foarte plat și nu îi vezi capătul. Știam că este atât de minunat în cazul în care ai norocul să fie câțiva centimetri de apă. Prietenul meu (n.r. – Dumnezeu) mi-a dat și efectiv părea că merg pe apă. La un moment dat, efectiv mergi printre corali, lagune de diferite culori și vârfuri de vulcani. La sfârșitul celei de-a doua zile, mi-am dat seama că Pedro pierduse urmele celeilalte mașini și i-am propus să ne întoarcem din drum până le regăsim. Mi-a arătat că nu mai avem nici suficiente canistre cu benzină. Pedro nu părea deloc îngrijorat. Am hotărât să mergem doar spre sud, deci spre granița cu Chile, iar după câteva ore am regăsit urmele mașinii. A treia zi am ajuns la graniță unde am întâlnit un grănicer care m-a lăsat să intru în țară fără să îmi pună nicio viză pentru că pe partea boliviană nu era niciun punct de trecere a frontierei, deci nu avea cine să îmi pună viză de ieșire. În cazul în care nu am fi găsit urmele, fiind deja în Deșertul Atacama, unde umiditatea este spre zero absolut, ne-ar fi găsit corpurile aproape intacte, dar mai bronzate (râde).
Pare că ați avut o stea călăuzitoare tot timpul sau poate chiar pe Dumnezeu alături, așa cum menționați în carte, mai ales în locurile în care nici tehnologia nu v-a mai fost de ajutor...
E greu să spun dacă Dumnezeu sau un înger, dar în mod clar ceva, pentru că îl simt în momentele grele. Am trecut pe lângă moarte de câteva ori în viața mea și tot timpul m-a salvat și mi-a dat ori un șut în fund să merg mai departe sau o mână prietenească și m-a mângâiat pe creștet.
Război civil și lumea colorată a febrei tifoide
Când ați fost cel mai aproape de moarte?
M-am nimerit în Nepal și am trăit marele cutremur de 8,1 grade pe scara Richter, fiind o experiență pe care nu am cum să o uit. Nu eram într-un pericol iminent în ziua aceea, ci a doua zi. După cutremur au urmat 54 de replici de peste 4 grade. Prima replică de peste 7 grade a avut loc a doua zi și am nimerit undeva unde fusese o alunecare de teren în fața noastră, efectiv am văzut cum cădea muntele. Când se opreau căderile de piatră, continuam drumul. De asemenea, am trăit războiul civil din Kenya. Când am aterizat cu avionul, mi s-a spus că a început și că ar fi mai bine să mă întorc, dar am mers înainte. Atunci am văzut pe pielea mea ce înseamnă un război civil, când oamenii se bat între ei, și nu mi-a fost deloc ușor.
Ați fost martor la astfel de scene?
Da. Plecam într-un safari și ca să ajungi în Parcul Național nu poți merge singur, ci cu un ghid autorizat. Îmi luasem un ghid-șofer, și am ajuns în al doilea cel mai mare oraș după Nairobi, unde am intrat într-un magazin tip dugheană (făcut din butoaie de petrol) să cumpăr niște apă pentru că în parc urma să fie totul foarte scump. M-am uitat în susul și în josul străzii, care era un fel de bulevard neasfaltat, pe țărână, străjuit de palmieri, unde o femeie își alăpta copilul. Am intrat în magazin, am comandat apa și am auzit afară ropote de mitralieră, dar speram că sunt artificii. Când eram în magazin, șoferul a strigat după mine să mă grăbesc, iar când am ajuns afară, pe acel bulevard plin de țărână era un praf extraordinar care răsărise din cauza faptului că sute de oameni alergau, iar în aer se vedeau trasoarele mitralierelor. Am intrat în mașină, ne-am pus pe burtă și m-a întrebat încotro să mergem. A condus fără să se uite prea mult pe geam stânga-dreapta. Am făcut o alegere norocoasă, pentru că, la o săptămână după, când ne-am întors în zonă, jumătate de oraș, exact din locul în care oprisem noi să luăm apă, era ars. O altă experiență când aproape că mi-am văzut moartea cu ochii a fost în Isfahan, în Iran, unde m-am îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost o experiență la limită din mai multe puncte de vedere.
Febra tifoidă și cealaltă lume
În ce sens?
Era ziua de naștere a prietenului meu cu care călătoream și m-am gândit să îi fac o surpriză cumpărându-i o bere. Iranul este o țară islamică, în care alcoolul este interzis, iar pedeapsa cu moartea se aplică în fiecare vineri, totuși am zis să îmi încerc norocul. Până la urmă, cineva mi-a ieșit în cale și mi-a spus că poate să îmi facă rost de bere și mi-a dat numărul unei persoane cu care m-am întâlnit în cea mai mare piață din Isfahan. O bere costa 50 de dolari, iar votca era tot atât. Până la urmă, am cumpărat o votcă de la un brand moldovenesc și am ajuns bucuros la hotel, prietenul meu crezând că am introdus-o eu ilegal (râde). Cert este că nu m-am bucurat de votcă pentru că în noaptea aceea m-a lovit febra tifoidă și am ajuns la spital. Febra tifoidă este o experiență cumva interesantă. Pe de o parte, făceam temperatură de 41 de grade și atunci eram într-o altă lume, frumoasă, caldă, bună, care în momentul acela îmi plăcea, un astfel de episod durând cam jumătate de oră. Apoi, temperatura cobora la 36,5, deci reveneam în lumea reală. Într-un astfel de moment, doctorul mi-a spus că mă bănuiește de febră tifoidă și că trebuie să mă internez în spital. Cu nasul pe sus i-am spus că n-am fost niciodată internat în spital și că nu fac asta în Iran, iar el mi-a zis: „Nu e mare lucru, doar diferența dintre viață și moarte“. Apoi a plecat. Eram nehotărât, dar iar am avut un episod cu febră mare și când mi-am revenit mi-am dat seama că lumea aia colorată nu e una normală și astfel am luat decizia de a mă interna în spital, iar doctorul m-a salvat. Am stat în spital o zi și jumătate, prima noapte fiind cea mai grea: primeam în perfuzie șapte medicamente diferite în timp ce mă și hidratau. Prima noapte era critică: ori treceai peste ea, ori nu. Apoi mi-au dat un pumn de pastile, dar fluctuațiile de febră au continuat încă trei zile.
Dar mai aproape de România ați avut astfel de experiențe?
Da, în Bulgaria. Merg de obicei pe plajă aproape de granița cu România. La vremea respectivă am mers cu fiul meu mic și am intrat cu el în apă până la genunchi, dar a fost o decizie greșită. A venit un curent puternic și l-a luat apa și l-a dus mai în spate. De fapt, curentul ne-a dus pe amândoi în larg, dar norocul a fost că el știa să înoate mai bine decât mine. Când am văzut că nu mai pot să înot, i-am spus să înoate pe fundul mării și să meargă la mama lui, ceea ce a și făcut. Apoi eu am luat decizia să mă odihnesc pe fundul mării, iar curentul nu mă mai ducea, și mă gândeam că nu pot să ajung la mal. Din nou, a venit o mână salvatoare a prietenului meu bun (n.r. – Dumnezeu) și am ajuns la mal fără pic de suflu, minute întregi încercând să îmi găsesc răsuflarea.
„Am ajuns la Polul Sud cu un avion DC-3 care participase la debarcarea din Normandia“
„Weekend Adevărul“: Parcurgând volumul „Am fost la capătul lumii“ am observat că dincolo de dialogul pe care îl purtați cu dumneavoastră, se regăsește și un dialog cu o anumită „ea“ – marea, natura... De ce această „ea“?
Liviu Stănescu: Uneori este și un „el“. Îmi place să personific, să aduc la nivelul meu sau eu să urc la nivelul lor: Luna, un fir de iarbă, un cocostârc, Dumnezeu – cu care port un dialog unu la unu pentru că îl consider prietenul meu. Îmi place să vorbesc cu obiectele, cu animalele, cu natura. Eu mă simt foarte bine purtând dialoguri cu oricine și cu orice. Probabil că, fiind atât de mult timp plecat din țară, nu am cu cine să vorbesc în locurile ascunse pe care pașii mei le descoperă și astfel mă găsesc vorbind la propriu cu animalele pe care le văd, vârfurile de munte, cu pădurile sau pășunile care îmi ies în cale. Poveștile au întotdeauna în spate un loc sau un lucru care mi-a plăcut, m-a încântat și mi se ițește un gând, care prinde contur, iar apoi scriu o poveste căreia de fiecare dată îi cunosc începutul, niciodată sfârșitul, personajul principal, dar niciodată toate personajele... Povestea este cumva scrisă în subconștientul meu, deci doar dau frâu liber imaginației și totul apare ca o cădere lină pe un derdeluș al imaginației.
Ați fost în mai multe „fin del mundo“ – Punta Arenas (Chile), Ushuaia (Argentina), Polul Sud (Antarctica). V-ați găsit propriul capăt al lumii sau încă sunteți în căutarea lui?
Orice capăt de lume este acolo unde vrei tu să fie. Nu știu unde este capătul lumii. S-ar putea să fi fost aproape de capătul lumii când am fost la Polul Sud pentru că eram singurul om care stătea în acel punct și totodată eram cel mai leneș om de pe Pământ pentru că acel punct nu se învârte. În orice direcție mă uitam, priveam de fapt către nord. Atunci m-am gândit: „Poate aici ești la capătul lumii!“. Când m-am uitat către cer, mi-am zis: „Uite câte lucruri mai sunt în partea cealaltă a privirii mele!“. Atunci m-am hotărât să mă îndrept și către alte lumi. Îmi doresc foarte mult să ajung în spațiu și probabil că o voi face dacă există această posibilitate și am puterea necesară. În dorințele mele de până acum am fost un norocos și un ales al sorții și s-au materializat de fiecare dată. Mă gândesc că poate și de data aceasta bunul meu prieten va spune: „Bine, fie, hai și acolo!“. Lucrurile se întâmplă când ți le dorești din tot sufletul. Poate mai târziu am să descopăr că acel capăt al lumii este chiar locul din care plec.
Spre singurul loc fără pioneză colorată
Dar de unde a venit dorința aceasta de a merge la Polul Sud – o zonă destul de extremă?
Din simplul fapt că am în cameră o hartă a lumii cu multe pioneze pe ea. În emisfera sudică fusesem aproape peste tot, dar Antarctica era un loc fără nicio pioneză colorată. Atunci m-a iscodit un gând și m-a întrebat: „Oare n-ai vrea să mergi acolo?“. Sunt un tip al verii, al mării și inițial mi-am spus un „Nu“ categoric, dar apoi gândul iscoditor m-a prins în mreaja lui. Am făcut o documentare îndelungată pentru a-mi da seama cum pot ajunge acolo, care sunt riscurile și am descoperit că mai fuseseră doi români înainte. Astfel, în 2019, am ajuns acolo împreună cu șase americani. A fost o experiență destul de interesantă pentru că am înțeles ce înseamnă o temperatură extremă de -50 de grade și pot spune că, deși sunt un om al căldurii, mai degrabă am acceptat acea temperatură scăzută decât cea de +50 de grade pe care am trăit-o în Death Valley (SUA), când am simțit că îmi iau foc pleoapele. Polul Sud, fiind și cel mai secetos loc de pe Pământ, aerul era foarte uscat și nici nu simți frigul atât de puternic. Afară erau -35 de grade, dar din cauza vântului se simțea ca -50. Acolo am ascultat liniștea supremă în adevăratul ei sens. Am stat două-trei zile în plus pentru că atunci când eram chiar la Polul Sud a izbucnit o furtună, dar am avut resursele pentru a rezista până trecea: mâncare, apă și hainele necesare, care rezistau până la -70 de grade.
Cum ați ajuns acolo?
Cu avionul. Am mers cu un DC-3 care participase la debarcarea din Normandia. Se folosesc aceste „bunicuțe“ în continuare pentru că nu au sisteme electronice, totul este manual, mecanic. Pilotul arăta exact ca piloții din timpul războiului, cu unsoare pe salopetă de sus până jos și pe mâini. Mă simţeam la limita suprarealismului.
Din toate experiențele la Polul Sud, care este cea care v-a surprins cel mai mult?
Două întâmplări haioase. În prima tabără (n.r. – pentru a ajunge chiar la Polul Sud geografic trebuie să treci pe la tabăra de bază) era un tip care pleca cu un snowmbobil în fiecare dimineață, la care avea montat un aparat cu care măsura pentru a vedea dacă apăruse vreo crevasă. Acolo locurile sigure pe unde te poți deplasa sunt străjuite de niște stegulețe negre. La un moment dat am discutat mai mult despre meseria lui, care mi s-a părut de atunci periculoasă și l-am întrebat care sunt șansele să cadă cu snowmobilul într-o crevasă. Mi-a spus că sunt destul de mari pentru că în fața snowmobilului nu are o plasă destul de mare care să îl protejeze. Când mi-a spus ce salariu primește, i-am mărturisit că mi se pare foarte puțin. După discuția cu el seara, la o sticlă de coniac, mi-a spus că a doua zi nu mai iese să verifice zona de crevase dacă nu i se mărește salariul, iar eu mă întrebam ce facem dacă nu își mai face el treaba (râde). Dimineața, a dat un telefon prin satelit la bază și a cerut o mărire, pe care a primit-o imediat. Încă o poveste faină este cea când am ajuns chiar la tabăra de la Polul Sud. Am tras un chiot de bucurie că sunt acolo. La un moment dat, un tip de la Stația Amundsen-Scott (n.r. – exploratorii Roald Amundsen și Robert Falcon Scott s-au întrecut pentru atingerea Polului Sud geografic, norvegianul ieșind câștigător, iar britanicul pierzându-și viața la întoarcere) alerga pe zăpadă către mine. Mi-a spus să nu mai țip. M-am mirat, căci nu vedeam pe nimeni, și mi-a arătat baza, dar eu mă miram că oamenii dorm la ora prânzului. Așa am descoperit că, de fapt, toate stațiile de cercetare care se află acolo lucrează după trei fusuri orare diferite, în funcție de orașele de unde le sunt aduse proviziile, iar pentru cei de la Stația Amundsen-Scott era, de fapt, noapte.
La masă cu propria frică
În toate călătoriile pe care le-ați făcut, ați fost martor la sărbătorile locale?
În Asia am prins Anul Nou Chinezesc în Hong Kong. Era foarte multă lumină și erau sute de tone de artificii, spectacole foarte frumoase care durau toată ziua și noaptea Anului Nou. Și în India am prins Anul Nou, iar acolo este o feerie a culorilor, femeile îmbrăcându-se frumos și foarte colorat. India este interesantă dacă reușești să privești doar la nivelul ochilor și să nu ajungi cu ei pe jos, unde este o mizerie de neegalat în lume. Cu partea olfactivă te înveți la un moment dat, devine parte din mersul cotidian al lucrurilor. Este o minune să îi vezi pe indieni, sunt mereu foarte zâmbitori și veseli, chiar dacă sunt foarte săraci. La ceremoniile religioase, în zilele importante pentru localnici, indiferent pe unde am fost, nu am mers în lăcașurile lor de cult, mi s-a părut un sacrilegiu să intru într-un loc sfânt pentru ei în acea zi. Însă în alte zile le-am vizitat. În India, unde sunt foarte multe zeități, am vizitat Templul șobolanului pentru că toată viața am avut o teamă ancestrală de șobolani. În acest templu sunt aproape 20.000 de șobolani care trăiesc, deci eram sigur că îmi voi înfrânge frica și chiar m-am uitat în ochii lor. Semănau cu niște veverițe, însă coada îi trăda. În mijlocul lor se află un fel de altar, iar oamenii mâncau acolo și le dădeau și șobolanilor. Mai târziu, când am văzut un șobolan la metroul din Londra, mi-am dat seama că de fapt nu mi-am înfrânt frica (râde).
Scrieți la un moment dat că „îmi plac drumurile leneșe care mă întortochează prin viața oamenilor“. Prin toate aceste călătorii, ce căutați de fapt?
La început nu știam ce caut, dar acum este mai ușor: mă caut de fapt pe mine însumi. Mă simt atât de răvășit pe toate meridianele și paralelele globului, încât atunci când ajung la un capăt de lume, găsesc un altfel de mine. Îmi place să mă adun din toate colțurile lumii, să găsesc toate bucățelele răvășite pe drumurile lumii și să mă săvârșesc în întregul în care sunt astăzi.
Întâlnire cu foști canibali
Cum reușiți să vă împrieteniți cu localnicii, să îi faceți să vă povestească, iar uneori chiar să vă cinstească cu o masă bună și chiar să vă ofere găzduire peste noapte?
Am acest talent de a deschide porți și uși, dar se manifestă în locurile puțin umblate. Nu cred că dacă mă duc în New York mă va pofti cineva la el în casă. În aceste locuri apare și curiozitatea localnicilor, astfel că și ei interacționează cu mine și nici mie nu îmi este teamă de ei de fapt. Când sunt invitat în casele sau în colibele lor, intru cu drag. Am trăit multe experiențe stând la taifas ore în șir, chiar într-o limbă necunoscută mie sau lor, totuși înțelegându-ne cumva și împărtășind din viețile noastre. Când am fost în Filipine voiam să văd plaja Boracay, despre care se spunea că este cea mai frumoasă, însă eu consider că cele mai frumoase sunt cele neumblate. Deci mă aflam în Filipine și eram trist de ce descoperisem despre plaja Boracay. Aveam cazare într-un sat, iar când am ieșit pe uliță, am văzut la marginea drumului niște oameni care făceau un grătar. De fapt, era o mică afacere și vindeau capete, gâturi, gheare și inimi de găină la grătar. Din vorbă în vorbă, m-am dus să cumpăr Coca Cola să facem Cuba Libre cu romul pe care îl dădeau ei. După două zile am aflat că sticla de rom costa un dolar, iar Coca Cola era doi dolari (râde). Am petrecut două zile și jumătate cu ei și au dat chiar și o petrecere în cinstea mea. Altă dată, când am fost în Africa, mi-am dorit foarte mult să vizitez un trib de masai. Unii dintre ei nu mai văzuseră niciodată un om alb și s-au uitat la mine cu foarte mult interes, m-au atins, m-au studiat. Am interacționat și cu trib din Papua Noua Guinee care fuseseră canibali și se jurau că ultimul om mâncat a fost în 1972 sau 1979. Mă tot invitau la ei în trib, care era departe de locul în care îi întâlnisem. Bineînțeles că nu m-am dus, însă am vorbit cu șeful tribului care era ultimul în viață care mâncase carne de om. Mi-a explicat că pur și simplu acest obicei era în tradiția lor și mâncau doar din triburile cu care se luptau, dar nu mergeau la vânătoare de oameni. Într-un final, legea i-a obligat să renunțe la această tradiție.
Prețul pentru privilegiul naturii
În volum, dincolo de experiențele în sine, ați publicat și fotografii, iar unele dintre ele par că se aud, se simt, se miros... Cum reușiți să surprindeți în poze substanța locurile în care poposiți?
Mi-a plăcut mereu să fac fotografii și am urmat școala de profil a lui Paul Agarici. Înainte de publicarea cărții, voiam să îi arăt fotografiile, să le analizeze, dar din păcate a murit. Datorită lui am învățat multe dintre tehnicile fotografice. Apoi, ce contează, este imaginația cu care ești înzestrat. Am primit foarte multe felicitări legate de fotografiile pe care le fac. Oamenii sunt cumva purtați pe aripile lor și ajung în locurile acelea și se simt parte din poveste.
Cu ce preț au venit toate aceste aventuri, dincolo de cel material?
Nu există un preț, dimpotrivă. Pământul, în cele 109 țări și teritorii pe care le-am vizitat până acum, mi s-a deslușit și mi-a arătat minunile ascunse. Probabil că eu ar trebui să plătesc un preț pentru acest privilegiu. Cred că l-am plătit cumva cu foarte multe zâmbete, râsete cu lacrimi sau doar lacrimi de bucurie și de fericire că am ajuns în acel loc visat sau nevisat, dar și că natura mi-a făcut un semn de după munte sau ocean și mi-a spus: „Hai, vino, te aștept, sunt aici pentru tine!“. Și m-am dus de fiecare dată.
Însă cum reușiți să vă finanțați toate aceste aventuri, călătorii, excursii?
Am început să muncesc de când eram student și, fiind la începuturile capitalismului în România, am reușit ca toate afacerile mele să fie de foarte mare succes. Restaurantul indian pe care l-am înființat în 1992 era singurul din țară cu alt specific decât cel românesc. Prietena mea de atunci, care era la ASE, mi-a spus să fac prețurile cât mai simple ca să le calculeze ușor și le-am înmulțit cu 10 (râde). Totul a fost o joacă, dar cu o foarte multă muncă în spate, mai ales la celelalte afaceri pe care le-am avut, inclusiv compania de sunet și lumini. Îmi amintesc că lucram câte 14-16 ore pe zi, dar, la un moment dat, am tras linie. Aveam în birou un calendar cu toate evenimentele la care fusesem și când am făcut o socoteală a orelor lucrate în ultimii ani, mi-am dat seama că legal aveam dreptul la trei ani de vacanță. Am realizat că în acel ritm mă îmbolnăveam. Mi-am luat o vacanță prelungită și atunci mi-am dat seama că mă pot autofinanța din ceea ce agonisisem până atunci și banii pe care îi investisem mai departe. Soarta a fost indulgentă cu mine și mi-a dat posibilitatea de a nu avea grija zilei de mâine. Sunt foarte mândru de munca pe care am făcut-o, pentru că încă din studenție mi-am dorit să nu ies la pensie la 65 de ani, ci să găsesc calea de a face asta mai devreme. Am furnici pe tălpi care mă poartă prin lume, apoi intervine dorul de casă și mă întorc în România.
„Când m-am întors în decembrie 1989, mă întrebau dacă sunt spion american sau rus“
Înainte de 1989, ați avut ocazia de a ieși din țară?
Am avut ocazia să plec din țară cu părinții mei, copil fiind, dar este ca și cum nu aș fi ieșit. Cu o zi înainte pescuisem guvizi și am făcut insolație, deci a doua zi am mers culcat pe bancheta din spate și n-am văzut nimic. Mai târziu, am plecat din țară în octombrie 1989. Tatăl meu vitreg a fost evreu și, pentru că mama a vrut să îmi facă un viitor, a luat decizia să emigrăm în Israel fără să mă întrebe. Voia să facă asta pentru că situația se înrăutățise: statul ne luase casa și aduseseră pe altcineva să locuiască cu noi, pe mine mă dăduseră afară de la serviciu pentru că aveam părul lung și multe altele. Deci am plecat în octombrie și trebuia să stau până în noiembrie. Atunci România dădea viză, fiind consemnată și durata petrecută în altă țară. Eu depășisem deja acel termen de o lună.
Și de ce ați riscat să vă mai întoarceți?
Am văzut la televizor filmări transmise de Iugoslavia făcute în România, unde se spunea că a început o revoluție, dar nu se știau prea multe detalii. Astfel am luat decizia să mă întorc și, împotriva părinților mei, am mers la ambasadă. I-am cerut ambasadorului o extindere de viză (pentru că depășisem acel termen oficial) și mi-a spus că așa ceva nu există. I-am explicat că vreau să ajung înapoi în țară, dar ambasadorul m-a scos la o plimbare pe malul mării și m-a întrebat: „Tu știi la ce te întorci?“. Bineînțeles că știam. I-am spus că vreau să lupt pentru țara mea. Nu a reușit să îmi scoată din cap ideea fixă pe care o aveam și mi-a făcut un fals în acte prelungindu-mi viza românească ca să mă pot întoarce legal în țară. Părinții mei au fost foarte îngrijorați, dar apoi au fost foarte bucuroși pentru că se închiseseră granițele în România. După puțin timp, am aflat că El Al (n.r. – cea mai mare companie aeriană din Israel) pregătea un avion special care mergea în România să îi preia pe israelienii care plecaseră spre țara noastră cu ultimul avion dinaintea închiderii granițelor, deci nu mai aveau cu ce să revină. Pe 21 decembrie m-am urcat în avion singur-singurel. Însoțitoarea de zbor mi-a dat ziarul „Jerusalem Post“ în care se scria despre morții de la Timișoara și m-a sfătuit să nu mă întorc în țară. Apoi a venit pilotul la mine, era de origine română, și mi-a spus că el este comandatul suprem al aeronavei, deci putea să îmi dea ordin să cobor. Ne-am certat puțin, s-a supărat foarte tare că a pierdut culoarul de zbor. Am ajuns în România în noaptea de 25 decembrie, dar a durat câteva ore bune să ies din aeroport.
De ce?
Am trecut prin trei filtre. Unii erau milițieni, alții erau îmbrăcați în civil. Mă întrebau dacă sunt spion rus sau american. Mi-am dat seama că, de fapt, ceea ce am văzut și în filmul „Libertate“ este adevărat: nu știa stânga ce face dreapta. Mă considerau ori spion american, ori spion rus. Până la urmă mi-au dat drumul, iar la 4 dimineața am ajuns acasă și n-am mai fost să lupt, n-am mai fost erou.
Menționați mai devreme că ați fost dat afară de la serviciu din cauza părului lung. Deci ați fost angajat în timpul regimului.
Da. Eram student la seral și eram obligat să muncesc patru ore pe zi. În primul an de facultate am învățat foarte bine, cu gândul să trec la zi, și am ieșit pe locul doi, apoi am mers la decan, care mi-a spus că nu mă poate trece la zi, chiar dacă erau două locuri disponibile, căci unul era „rezervat“ pentru băiatul secretarului de partid pe Sectorul 4. I-am spus că nici nu mai are rost să merg la școală dacă tot am învățat degeaba un an. Mi-a dat însă o adeverință să nu lucrez un an de zile și eu nu m-am mai dus la cursuri, ci doar la examene, dar trebuia să învăț mult mai mult pentru că profesorii nu mă cunoșteau.
Se încarcă comentariile...
