INTERVIU Marius Albu, navigator, alpinist și speolog: „Am plecat pe mare ilegal. Prima dată ne-au prins la bulgari și ne-au băgat la închisoare“
0În timpul comunismului, visul de a explora orizontul se plătea scump, cu libertatea, însă nici măcar închisoarea nu i-a stins dorința lui Marius Albu de a vedea întreaga lume.
Peșteri neumblate de om, stânci virgine și expediții pe mare pe care niciun român nu le-a mai făcut, prin toate acestea ne-a purtat Marius Albu (68 de ani) în cadrul interviului pentru „Weekend Adevărul“ în care am pornit din Onești și am ajuns până în Oceanul Pacific. Am discutat cu navigatorul despre viața lui de aventurier, în care un vis din copilărie avea să se transforme mai târziu în realitate, și în premiere românești, destinul în care apa navigabilă, sub diferitele ei forme, l-a chemat, uneori chiar și cu prețul libertății, și aventura care continuă și astăzi și speră să îl ducă în Antarctica într-o nouă premieră românească. De asemenea, acesta ne-a povestit și cum a reușit să fugă ilegal din țară în timpul regimului comunist, ce gust avea patriotismul la sfârșitul anilor ’90, când s-a întors în România după primul înconjur al lumii, dar și despre situațiile critice prin care a trecut în speologie, alpinism și navigație.
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră în orașul băcăuan Onești?
Marius Albu: Până la vârsta de 14 ani mi-am petrecut vacanțele de vară în mijlocul naturii la bunica mea din Onești, care avea casă cu grădină și livadă, însă doar până prin ’65, când comuniștii au început să i le ia pe toate și au mutat-o la bloc. Vara mergeam la scăldat în pâraiele de prin împrejurimi, prindeam pește, făceam plute din bucăți de polistiren expandat și ne dădeam drumul pe apă cu ele. În jurul Oneștiului erau câteva dealuri și mergeam cu bunica și cu mătușa la cules de ciuperci, fructe de pădure, și cred că de atunci am început să îndrăgesc natura. Acolo se afla și Dealul Perchiu (397 de metri), dar în ochii mei de copil părea ca un munte. Prima dată când am urcat pe el am ajuns singur în vârf și am văzut pentru prima oară orașul de sus, ceea ce m-a impresionat. Mi-am petrecut copilăria mai mult făcând multe explorări în natură.
Spiritul aventurier îl moșteniți de la cineva?
În familie nu am avut aventurieri, pe vreme aceea nu prea erau astfel de oameni prin Moldova. Cred că a depins de destin și de chemarea pe care am avut-o.
„Ca pe vreme de război“
Ați resimțit lipsurile sau constrângerile cauzate de regimul comunist?
Când ești mic nu prea simți, mergi la furat fructe, te joci, mănânci prăjiturile făcute de bunica. Abia mai târziu, pe la 14-15 ani, am început să simt ce înseamnă regimul, să văd ce înseamnă să stai la o coadă infernală de la 3 dimineața pentru pâine, lapte, butelie. Atunci pâinea, ouăle și zahărul erau la cartelă. Primeai jumătate de pâine de persoană. Nu aveam căldură în case, opreau lumina, iar la un moment dat, programul de la televizor era doar o oră și ceva pe zi. Regimul comunist ținea oamenii ca pe vreme de război. A fost foarte rău. Mai sunt unii care regretă acele timpuri, dar majoritatea dintre ei atunci trăiau bine, erau membri de partid, aveau cantina partidului și chiar magazine doar pentru ei. Majoritatea oamenilor trăiau destul de rău fiindcă erau multe lipsuri. Dacă plecai pe munte, cum făceam noi, și ne opream într-un sat sau oraș pentru că rămâneam fără provizii, nu puteai să îți cumperi nici măcar pâine că nu aveai cartelă. Mai rar găseai pe cineva mai omenos să te ajute. Unii oameni se mai ajutau între ei, mai furau de pe la fabrici ca să ducă și acasă, să mai dea la schimb pe altceva, de aceea s-a și ajuns astăzi să se fure atât de mult în România.
Cum v-ați îndreptat spre alpinism?
Când eram tânăr, câțiva ani am făcut drumeții, apoi pe la 20 și ceva de ani am făcut aproximativ cinci ani speologie și abia ulterior am început cu alpinismul. Speologia a venit natural. Simțeam nevoia să explorez și speologia mi s-a părut un domeniu fascinant, mai ales atunci când descoperi o peșteră sau o galerie nouă și ești primul om care calcă pe acel teritoriu necunoscut. Când descopeream câte o peșteră nouă, o exploram, îi făceam o hartă, era foarte excitant și mă simțeam exact ca un explorator. Toate hărțile pe care le făceam erau publicate în catalogul de speologie și erau înregistrate la Institutul de Speologie „Emil Racoviță“. În plus, în fiecare an, era un concurs speosport, care dura o săptămână, în care fiecare club prezenta noile descoperiri, noile peșteri sau galerii, fotografii cu ele, iar la sfârșit se dădeau și premii. Am fost și la o școală unde, timp de zece zile, te învăța cum să te asiguri pe munte, în peșteră, cum să cartezi, cum să îți iei măsurile de siguranță. Era o activitate destul de interesantă și complexă: implica sport, tehnici de coborâre în avene sau de cățărat, cunoștințe de cartare. De obicei, fiind parte dintr-un club de speologie, mergeam pe echipe, ne pregăteam de expediție, vorbeam cu oamenii din acea zonă pentru a afla dacă știu vreo cavitate care se află acolo, ne ghidau, intram în ea, iar dacă era o peșteră nouă o și cartam. Erau întotdeauna cartografiate după un anumit număr, care depindea de cel al văii sau al masivului, dar le dădeam și nume. De exemplu, o peșteră mai mare pe care am descoperit-o este Peștera cu lac din Hășmaș, Avenul Peter Baci (n.r. – avenul reprezintă o peșteră pe verticală, un fel de puț) – căreia i-am dat numele bărbatului care ne-a spus de el, Avenul Treptei, Peștera Suhard.
Prin speologie către alpinism
Deci în timpul activității de speolog v-ați dezvoltat și abilitările necesare pe munte...
Da, în speologie folosești și tehnică de alpinism. De exemplu, în aven, trebuie să cobori în rapel, apoi trebuie să urci și tot așa. După vreo cinci ani de explorare a zonei din apropierea Bacăului – Cheile Bicazului, Munții Hășmaș – care nu este atât de carstică precum altele, am început să ne cățărăm pe trasee din Cheile Bicazului. Apoi am și făcut unele în premieră românească care și astăzi au rămas cu numele date de mine și pitoanele pe care le-am bătut eu. Pe Cheile Șigăului am pitonat niște trasee: Phoenix – pe care l-am numit așa pentru că în fiecare an mergeam și mai urcam câte 50 de metri până ajungeam la pasaje mai grele, pe acesta învățând tehnica necesară, Sfinx – căruia i-am dat acest nume pentru că vedeai ca un fel de sfinx dacă te uitai de pe șosea, dar și Hades, pentru că trecea printr-un fel de peșteră. Se puneau tot felul de nume: Floare de colț, Turnul de fildeș, Lacrima de piatră. Uneori le puneam numele fetelor pe care le iubeam: Claudia, Ioana. Dacă era nunta unui prieten și îi făceam o surpriză numeam un traseu Casă de Piatră.
Se găsea la vremea aceea echipament adecvat sau trebuia să improvizați?
În general, eu fiind mai îndemânos și lucrând în domeniul metalurgiei, mă pricepeam să mai fac una-alta. Era foarte greu cu echipamentul. Am produs foarte mult din cel pe care îl foloseam: mă informam din revistele de specialitate și puneam în practică. Inclusiv corzi, carabiniere, corturi, pufoaice, saci de dormit se găseau foarte greu și a trebuit să îi fac eu, pentru că nu aveam altă variantă. Când mai veneau alpiniști din spațiul sovietic, mai mergeam cu ei pe munte, mai cumpăram de la ei neopren, carabiniere, iar cei din Transilvania cu origine germană mai primeau echipament de la rudele din Republica Democrată Germană. Chiar și când practicam speosporturi, mulți dintre noi făceam echipamente acasă sau în fabricile în care lucram: de la pioleți, la corturi și pufoaice. Carabinierele, fiind complicat de făcut, le realizam și în colaborare: într-o parte le făceam, în alta le testam pentru a vedea dacă îndeplinesc standardele de rezistență de care aveam noi nevoie.
Cu Phoenix, după comunism
Spiritul acesta aventurier v-a purtat și dincolo de granițele țării în timpul regimului comunist?
Am plecat pe mare, dar doar în mod ilegal. Cred că de aici mi se și trage spiritul de navigator. (râde) Așa am început să îndrăgesc navigația. Am făcut o ambarcațiune cu care am reușit să plecăm pe mare. Prima dată nu ne-a reușit pentru că ne-au prins la bulgari și apoi ne-au băgat la închisoare. A doua oară am reușit mai mulți să plecăm din țară cu o ambarcațiune, am ajuns pe la greci, unde am primit azil politic. După căderea regimului, am cumpărat o barcă aflată în construcție, am mai lucrat și eu la ea și am numit-o Phoenix.
De ce tocmai acest nume?
Am dat-o cu o vopsea roșie care trebuia făcută din două componente, iar eu am pus numai unul și nu s-a mai uscat, deci a trebuit să o dau jos. Singura modalitate de a face asta era să o ard ca să se scorojească. Cum cădea vopseaua roșie de pe ea mi s-a părut că este precum Phoenixul care renaște din propria cenușă. Cu barca asta am făcut de două ori înconjurul lumii și tot cu ea am mers în proiectul „Cu toate pânzele sus pe urmele Speranței“ după cartea cu același nume de Radu Tudoran.
Cu pluta până la Siret
Știm că din copilărie l-ați descoperit și pe Jules Verne. Dar cum ați ajuns să îl citiți?
Mama avea cărțile lui Jules Verne în bibliotecă. Pe vremea aceea, toată lumea avea cărți sau biblioteci întregi acasă pentru că nu prea aveai ce altceva să faci, nu erau telefoane să vezi toată ziua ce fac alții și să nu mai citești nimic. În general citeam cărți de aventură, de explorări. Prima carte pe care am citit-o în clasa a IV-a a fost „Robinson Crusoe“ de Daniel Defoe, iar a doua, „Toate pânzele sus“ de Radu Tudoran. Când eram mic, împreună cu un prieten – care a ajuns și el mai târziu „vaporean“, am făcut o plută cu care voiam să coborâm pe Siret până la Sulina, dar nu ne-a ieșit planul. El lăsase un bilet acasă în care scrisese că plecăm, iar părinții au venit după noi și ne-au prins. Am ajuns cu pluta doar până la Siret, deci expediția noastră s-a finalizat repede.
Așadar, de acolo ați învățat ce înseamnă navigația?
Da, din cărțile de aventură pe care le citeam. Încercam să facem și noi ce scria în ele. Așa am început să învăț să fac ambarcațiuni, să navighez cu ele, să le repar, să lucrez la ele.
„La prima tentativă de a pleca în jurul lumii, mi s-a rupt catargul făcut dintr-o țeavă de irigații“
Câțiva ani mai târziu, ați stabilit o premieră: primul român care a făcut înconjurul lumii cu o barcă românească și echipaj românesc.
Prima dată am plecat în 1993, dar ni s-a rupt catargul în Marea Neagră pentru că am plecat târziu, în decembrie, și ne-a prins o furtună foarte grea. Catargul era făcut dintr-o țeavă de irigații. Apoi am ajuns în Grecia, unde a trebuit să pun un catarg original, apoi am muncit acolo şase luni, iar în 1994 am revenit în România. Abia atunci am plecat în jurul lumii. Nu am plecat chiar așa de bine pregătit pentru că, în primul rând, în România nu prea se găseau lucrurile de care aveam nevoie. Ce s-a putut am construit în România, apoi am continuat în Grecia, unde găseam cam tot ce îmi trebuia, însă barca tot nu era pusă la punct 100%. De fapt, în primul înconjur al lumii mă tot opream și tot pregăteam barca de fiecare dată ca să mai pot face un pas înainte. După ce am trecut Atlanticul destul de dramatic, experiența fiind destul de empirică, în ’95-’96 m-am oprit în Sint Maarten (n.r. – insulă din Marea Caraibelor), unde am stat un an și am pregătit barca, în timp ce lucram și la un atelier de bărci. Apoi m-am îndreptat spre Australia, unde am mai muncit, iar ulterior am ajuns în România, în 1997. În țară, tot timpul am muncit la o barcă, să o pregătesc, să o adaptez pentru ce mai voiam să mai fac.
Ați menționat că ați trăit o experiență mai empirică. În ce sens, la limita supraviețuirii?
Nu chiar la limita supraviețuirii, dar am avut probleme cu tehnica: nu aveam vele bune, electricitate, ne uitam cu lanterna la busolă când navigam, ne orientam după stele, pentru că, neavând curent, nu puteam vedea busola. Foloseam foarte mult hărțile. A fost o navigație destul de empirică. Abia după un an am avut primul GPS.
Gustul libertății pe apă
De-a lungul traseului ați avut dificultăți în a trece dintr-o țară în alta, mai ales că România abia ieșise de sub regimul comunist?
Erau probleme destul de mari. Prin Europa intram pe blat. Când am navigat în Marea Mediterană, abia în Gibraltar am făcut prima viză, de 24 de ore, pentru că trebuia să cumpărăm ceva. Apoi ne-au alungat de acolo. În Tobago, parte din statul insular Trinidad-Tobago, nu au vrut să ne primească pe insulă pentru că spuneau că suntem comuniști. Ne anunțaseră că vor să ne ia cu o șalupă și a fost nevoie să facem scandal, să îi amenințăm că îi filmăm și până la urmă ne-au dat o viză de 40 de zile pentru că trebuia să reparăm barca. În restul insulelor, inclusiv în Sint Maarten, am stat ilegal vreo doi ani. Prin Pacific, am reușit să iau o viză, dar mai greu, pentru că prin țările acelea sărace birocrația nu prea era bine pusă la punct. Când am trecut prin Canalul Panama ne-au dat viză, pentru că pe ei nu-i interesa dacă eram comuniști sau nu, voiau banii. Prin Polinezia Franceză nu mai făceam nicio intrare, ci stăteam o săptămână-două și plecam mai departe. Abia în Australia am avut iar nevoie de viză, pe care am luat-o din Fiji. A fost mai greu în acea perioadă. După ce am intrat în Comunitatea Europeană, a fost mult mai ușor cu obținerea vizelor.
Ați avut anumite revelații în acest prim înconjur al lumii?
Nu prea ai timp de revelații, ci trebuie să fii foarte conștient de ce faci și să ai o viziune pentru viitor referitoare la cum trebuie să te descurci cu barca, reparațiile, banii, cu care aveam mereu probleme. Totuși, pe mare poți sta și în liniște, ești liber să cugeți, să meditezi dacă vrei. Se spune că navigația este un mod de viață mai libertin, iar oamenii care fac asta trăiesc altfel. Cred că navigația este singurul mod în care te poți simți puțin liber și nu depinzi neapărat de o societate sau de un sistem, iar dacă nu îți place un loc, poți pleca oricând în altă parte. Simți o libertate pe care nu prea o poți simți într-un oraș sau o țară.
„Vreau să fiu prima barcă românească care ajunge în Antarctica“
„Weekend Adevărul“: După acea primă premieră în navigație, în mai 1997, v-ați întors totuși în România. De ce?
Marius Albu: Știți cum e, vrei să fii patriot, mai târziu îți dai seama că nu ai pentru cine. Pe vremea aceea, oamenii nu prea erau interesați de astfel de lucruri, ci unii erau plecați în străinătate, alții erau preocupați să își facă afaceri, case, iar pe cei de la Marină și de la Guvern nu îi interesa. Mi-am dat seama că în țară nu prea aveam ce face, nu era locul meu, iar în septembrie am plecat din nou în Sint Maarten, unde am muncit o vreme. Apoi s-au cam stricat treburile acolo și am plecat mai departe în Australia, unde găsisem ceva de muncă. După câțiva ani, în 2004, după ce făcusem din nou înconjurul lumii, am revenit în România. Mă gândeam că intrând în NATO și în comunitatea europeană lucrurile se vor schimba.
Apoi ați revenit și la alpinism?
Da. Am găsit sponsori și am început să fac iar expediții. Am făcut în premieră câteva vârfuri din Chile: Tres Cruces Central (6.629 metri) și Oles de Salados (6.893 metri) – cel mai înalt vulcan activ de pe Terra. Apoi am fost pe Aconcagua (6.961 metri) în Argentina. M-a preocupat serios alpinismul până în 2008, când mă pregăteam să merg pe Everest. Aveam tot echipamentul necesar, eram antrenat, dar trebuia să urcăm pe partea tibetană, și, fiind perioada cu Jocurile Olimpice, au început demonstrațiile pentru independență, iar chinezii au închis toate expedițiile și am fost anunțat cu două săptămâni înainte că nu mai pot pleca. Mi-au trimis înapoi echipamentul și banii. Mi-am zis că dacă nu am reușit cu Everestul voi începe proiectul „Cu toate pânzele sus pe urmele Speranței“, pe care îl plănuiam de când eram copil.
„Cu toate pânzele sus“
Știu că aventurile dumneavoastră pe acest traseu au fost difuzate de TVR 2 în 12 episoade. Cum ați reușit să îl puneți în practică și ce provocări ați avut pe parcurs?
Am avut și sponsorizări, cu precădere din partea cuiva căruia îi plăcea foarte mult cartea lui Radu Tudoran. TVR-ul difuza un episod din călătoria noastră, unul din seria „Toate pânzele sus“ (regia Mircea Mureșan). În Țara de Foc am trecut printr-o zonă de navigație foarte grea, cu furtuni foarte multe și vreme instabilă. Am avut nevoie de toată experiența acumulată în navigație până atunci pentru a face față acestei zone dificile. Cu toate că aveam o barcă mai mică (de aproximativ 10 metri), Phoenix, am reușit să trecem cu brio de această zonă. În această porțiune a traseului am fost singuri – eu, soția mea și unul dintre fii, dar pe altele am mai fost însoțiți și de alte persoane: o echipă de la Televiziunea Română, prieteni de-ai noștri...
Știm că în timpul acestei călătorii ați ajuns și pe Vârful Denali (6.194 metri) din Alaska. Cum ați ajuns de pe mare pe cel mai înalt vârf muntos din America de Nord?
La un moment dat, ne-am oprit și am avut o țăcăneală cu Everestul și am vrut să mă pregătesc. Am început un antrenament de câteva luni, iar Denali este foarte bun să îl faci înainte de Everest pentru că sunt condiții asemănătoare – vânturi foarte puternice, foarte frig – chiar dacă este mai mic. Unii dintre coechipieri au căzut și am fost nevoiți să ne retragem, iar pe unii i-am coborât până la 2.000 de metri, de unde au fost preluați de avion, la această altitudine fiind de fapt baza traseului la care poți ajunge doar cu avionul. Apoi am plecat singur pe schiuri, cu sania și echipamentul, și am luat-o la deal străbătând o vale de aproape 25 de kilometri până la prima tabără. Aproape 15 zile am fost singur și mi-am cărat tot echipamentul până am ajuns să fac vârful. Când am coborât, am dat peste niște polonezi, iar unul dintre ei era înțepenit de frig pe o față de 400 de metri foarte abruptă și l-am ajutat toată noaptea, altfel ar fi murit. În acea noapte mi-au degerat și niște degete, iar când am ajuns acasă mi-au fost amputate. Toată experiența a durat 40 de zile.
Situații critice
Dar nu v-ați oprit din aventurile pe mare, ci câțiva ani mai târziu, în mai 2022, ați stabilit o nouă premieră, devenind primul român care încheie înconjurul lumii singur într-un velier. Era această călătorie următorul pas în cariera de navigator?
După ce capeți experiență, ca în toate sporturile, vrei ceva mai mult, mai provocator și special. După atâția ani de experiență mi-am zis că pot face asta și, în plus, ar fi fost ceva și pentru România. Când navighezi în jurul lumii, treci prin Roaring Forties (n.r. – vânturi puternice care apar în emisfera sudică, cu precădere între latitudinea de 40 de grade și cea de 50 de grade) – o zonă foarte grea, iar dacă reușești să treci cu bine prin ea simți că ai făcut într-adevăr ceva deosebit. Mai țineam legătura cu cei de acasă, le mai trimiteam filmulețe, iar unul dintre fiii mei mă mai ajuta cu informații despre vreme. De data aceasta am avut totuși echipament bun. De la distanță eram asistat de fapt mai mult cu sprijin moral, care contează cel mai mult.
Aveți o viață plină de aventuri și presupun că de multe ori ați trăit momente sau situații dificile, dar care au fost cele mai critice?
Când am fost în Sint Maarten, am trecut prin trei uragane, iar primul a fost de categoria a III-a și mi-a smuls barca din toate ancorele și m-a aruncat pe mal aproximativ 10 metri. Am prins și o furtună în Oceanul Atlantic, care a durat aproape o săptămână, iar vântul avea 60 de noduri (112 km/oră). În navigație nu am simțit că am fost chiar la un pas de moarte, dar în alpinism, da, pentru că sunt multe situații critice, precum cea de pe Denali, când a trebuit să îl coborâm pe acel polonez pentru că altfel murea. De fapt, la doi ani după acest moment, a și murit pe Vârful Ojos de Salados, pe care eu îl făcusem în premieră românească cu cinci ani înainte. Și într-o iarnă, pe Făgăraș, am fost într-o situație critică atunci când o întreagă placă s-a rupt cu mine. Am pățit ceva asemănător și într-o peșteră, care era un fund de sac, a trebuit să ies prin zone destul de strâmte, iar din când în când rămâneam fără aer și leșinam. Am trăit situații mai la limită, dar cu timpul te călești, iar când apar, te concentrezi să faci ceva să le rezolvi.
Aveți vreun nou proiect în plan?
Vreau să fiu prima barcă românească care ajunge în Antarctica. În prezent sunt în pregătiri și sper ca anul viitor să plec alături de băieții mei și de un nepot. Estimativ, expediția în sine în acea zonă durează trei-patru luni, dar până ajungi în acel punct poate dura ani de zile, cu tot cu pregătiri.
Sursă foto: arhiva personală / Claudia Szabo
Se încarcă comentariile...
