INTERVIU Alex Găvan, alpinist de altitudine și conservaționist: „Mă consider mai degrabă un grădinar al vieții decât alpinist sau activist“
0Legătura lui Alex Găvan cu natura s-a realizat încă din copilărie, când piscurile și văile i-au devenit destin al vieții.
Alpinist de mare înălțime, conservaționist, speaker, dar nu numai, așa se autointitulează Alexandru (Alex) Găvan (41 de ani) pe rețelele de socializare. Mulți s-ar putea să îl cunoască datorită premierelor românești pe care le-a realizat, alpinistul fiind și cel care a urcat 7 din cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri fără oxigen suplimentar și fără șerpași, alții datorită fundației care îi poartă numele și prin care se implică în diverse cauze umanitare, din România până în Nepal. Bucureștenii și ilfovenii îl știu probabil datorită platformei civice „Împreună pentru Centura Verde“ și proiectului „Centura Verde București-Ilfov“, pe a căror importanță o reiterează în cadrul Climate Change Summit, desfășurat pe 19 și 20 octombrie în mai multe locații din București.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Alex Găvan despre copilăria între văile vieții sale – Valea Vâlsanului și Valea Topologului –, cum natura l-a ajutat să găsească un mod de a trăi, dar și despre ceea ce l-au învățat optmiarii din Himalaya, pe vârfurile cărora a primit daruri de la Univers pe care încearcă să le dea mai departe. De asemenea, am discutat cu Alex despre stadiul legal în care se află proiectul „Centura Verde București-Ilfov“.
„Weekend Adevărul“: Care este „madlena“ dumneavoastră care vă poartă cu gândul la copilărie? Ce gust sau miros are?
Alex Găvan: Mirosul de căpșuni sau de zmeură mă duce instant cu gândul la Brăduleț, pe Valea Vâlsanului, acolo unde, împreună cu echipa mea, desfășurăm proiectul de conservare și salvare a legendarului și enigmaticului asprete – cel mai rar pește din Europa, poate chiar din lume. Acest miros mă poartă în grădiniță – așa cum numea străbunica mea acel loc, și mă și văd acolo mâncând zmeură sau căpșuni împreună. Un alt miros care mă duce cu gândul la copilăria mică este cel de liliac. Când miros florile de liliac, mă transpun instant pe sală (cum era pe vremuri), pe vârful dealului, la Cepari, unde era casa țărănească a străbunicilor mei. Părinții mei locuiesc tot la Cepari. Mirosul între fân proaspăt și uscat mă poartă tot pe Valea Vâlsanului, când mergeam cu străbunicii și bunicii mei să adunăm fânul sau să culegem nuci. De pe deal, din Vârtoape, se vedea culmea Făgărașului, Ghițu, Iezer-Păpușa, Nucșoara cu a ei mare doamnă, Elisabeta Rizea, Valea Vâlsanului, și imediat lângă, Dealul Chiciora (1.218 metri), cel mai înalt din țară. O altă grădină era la Poienărei, acolo unde a fost ultima redută a partizanilor din munți, locul în care au fost prinși ultimii din grupul Arsenescu-Arnăuțoiu. Am crescut cu poveștile despre rezistența anticomunistă din munți, rude din familia mea extinsă au făcut parte din mișcare.
Vă întorceați des în acele locuri…
Da, am reînceput să mă întorc foarte des. În 2020 am fost trei zile cu BBC-ul pe Vâlsan, pe urmele aspretelui. La plecare, după ce l-am lăsat pe Stephen McGrath, jurnalistul, mă îndreptam spre casa bunicii mele, înainte de a porni spre București. Cumva am simțit acest impuls ca înainte de a merge la bunica, „mama Jeni“, cum îi spun eu, să o iau în sus, pe Ulița Mare, spre deal, la acest loc numit „În Vârtoape“. La aproximativ 200 de metri este un releu de televiziune și comunicații, construit la inițiativa bunicului meu, „tata Nelu“, pe vremea când era primar. El a fost foarte mulți ani și contabil-șef la Spitalul de recuperare Brădetu. În zonă se află niște izvoare terapeutice, iar pe două dintre ele le restaurăm în prezent, în cadrul proiectului Aspretele Trăiește. Salvând aspretele, de fapt, ne salvăm pe noi înșine.
În ce scop?
Una dintre teoriile biologilor din echipă este cea conform căreia aspretele ar fi supraviețuit și datorită acestui chimism special al apei, însă încă nu am confirmat-o. Dar independent de asta, vrem să redăm aceste izvoare comunității și turiștilor pentru a se bucura de apa lor cu proprietăți vindecătoare.
Sentimentul proprietății este o iluzie și, în același timp, o capcană. Tot ce deținem cu adevărat sunt, de fapt, doar trăirile, sentimentele și experiențele noastre.
Să revenim puțin la bunicul pe care l-ați menționat. Cum era și ce ați moștenit de la el?
Bunicul își dorea să fie regizor de film, dar nu l-au lăsat comuniștii. S-a făcut contabil, însă el picta, sculpta, fotografia... a învățat totul singur. Era foarte talentat. Și mama mea, educatoare, are o sensibilitate aparte. Poate că de la ei îmi vine și înclinația mea spre fotografie și acte artistice. În schimb, partea „exploratorie“ cred că vine de la tata, profesor de geografie.
„Văile și piscurile destinului“
Deci ceva v-a purtat într-unul dintre locurile copilăriei, În Vârtoape...
Nu mai fusesem la acea grădină încă din liceu sau chiar mai dinainte. Locul este chiar pe vârful dealului, vezi totul roată, toate priveliștile de care am pomenit mai sus. Am avut atunci un fel de conștientizare, un fel de epifanie, un dialog fără cuvinte: „Bineînțeles că te-ai întors aici, pentru că noi (n.r. – natura din jur) te-am crescut, noi te-am susținut să ajungi acolo, sus, pe acoperișul lumii, pentru ca apoi să revii și să salvezi aspretele...“. Și așa, se închidea cercul. Încărcătura acelui moment este greu de descris în cuvinte. Am mai avut, de-a lungul timpului, și alte momente cu genul acesta de conștientizări. Una este legată de vârfurile de peste 8.000 de metri. Întotdeauna am respectat muntele și am făcut în fața sa o mare plecăciune. Simt că fiecare munte are propriul lui caracter, propria lui personalitate. Fiecare necesită o altfel de abordare pentru a îl putea urca, pentru a ți se permite să îl urci. Fiecare necesită o nouă înțelegere. Am avut conștientizarea că, de fapt, munții pe care eu îi urc sunt o formă de viață nonbiologică – ceea ce poate părea un nonsens – și nu doar o mulțime de roci așezate una peste cealaltă. Sunt niște mari maeștri sprituali, cel puțin pentru mine, pentru că mă învață atât de multe, și asta fără cuvinte, doar prin energia lor.
Pare că sunteți un om spiritual...
E un cuvânt mult prea mare. Lumea folosește foarte des acest termen – „spiritualitate”, și cumva, s-a cam uzat în ultima vreme. Cred că atunci când reușești să te conectezi la esența ta, atunci când reușești să integrezi în viața ta bucățile de absolut la care ai acces datorită acestei conectări și, pe deasupra, mai și faci ceva cu ele, abia în acel moment începi să trăiești cu adevărat. Nu este suficient să respiri pentru a fi viu ci, mai degrabă, să aspiri să vezi dincolo voal, de ceea ce se vede cu organul numit ochi. În urmă cu câțiva ani, într-o meditație, am primit ceea ce a devenit una dintre mantrele mele „Dream. Dare. Do. Be“ (trad. – Visează. Îndrăznește. Înfăptuiește. Fii). Provocarea este însă legată de cum să rămâi în acel spațiu, cu toate distragerile din jur. Și atunci când începi să o iei la vale, de cum să îți creezi ancore pentru a-ți putea da seama la timp că acel canal începe să se înfunde și riști să pierzi conexiunea, iar aceste ancore să fie suficient de puternice încât să te poți călăuzi singur înapoi spre lumină.
Pare că în cazul dumneavoastră natura a jucat un rol primordial în ceea ce privește acest mod de a trăi...
Cu siguranță. E o mare binecuvântare pentru mine că am copilărit și trăit în natură. Acasă, la Cepari, pe Topolog, dacă mergi pe vale, în sus, ajungi la Negoiu (2.535 metri), al doilea cel mai înalt vârf din România. Iar de la bunicii mei, din Brăduleț, dacă mergi urci pe Vâlsan, dai de Vârful Moldoveanu (2.544 metri), cel mai înalt din țară. Cumva, acestea sunt văile și piscurile destinului vieții mele. În jurul casei de la Cepari sunt aproape șapte hectare de livadă, viță-de-vie, pădure, un mic iaz. Și chiar și niște căprioare care trăiesc permanent acolo, nici câinii nu se sinchisesc de ele. Când plantăm câte ceva, ele vin și rod tot ce pot, dar cumva ne-am asumat acest lucru, pentru că acea grădină este la fel de mult a lor, precum este și a noastră. Când eram copil și exploram neîncetat acea grădină aveam sentimentul că binele meu depinde de binele copacului din fața mea, dar deși el se afla în grădina noastră, nu îl percepeam ca fiind al meu. Nu poți spune că deții, cu adevărat, o pădure sau o bucată de pământ, nu poți spune că ești proprietar pe o parte din planetă. Este același lucru și dacă ai un Klimt (n.r. – Gustave Klimt, pictor și lider al avangardei vieneze) pe perete, nu poți spune că este al tău. Tot ce poți face este să te bucuri de el și de faptul că ai avut resursele să îl cumperi, deși un Klimt nu ar trebui să stea într-o sufragerie, ci într-un muzeu, să bucure toată lumea. Sentimentul proprietății este o iluzie și, în același timp, o capcană. Tot ce deținem cu adevărat sunt, de fapt, doar trăirile, sentimentele și experiențele noastre.
Cheia unei ascensiuni reușite
Imaginea de ansamblu v-a ajutat și chiar v-a salvat pe munte?
Da, la mine e un du-te vino constant între a privi lucrurile în ansamblu, în perspectivă, și a face „zoom in” de oricâte ori este nevoie. Atât pe munte, cât și la nivelul mării. Mitigarea riscului și alegerea momentului potrivit pentru a pleca în ascensiunea finală este o decizie de echipă, conștientă și asumată. Nu am suferit niciodată de febra vârfului. Chiar și atunci când alte echipe au luat decizia să pornească, dacă nouă ceva a făcut să ni se ridice o sprânceană, am preferat să așteptăm. Pe optmiari, deciziile fundamentale care țineau de siguranța noastră le-am luat întotdeauna prin consens. Niciodată prin vot. Dacă contextul obiectiv a presupus retragerea, tragem învățămintele și încheiem, fară alte „ce-ar fi fost dacă”. Altfel, istoria contrafactuală poate fi o sursă de potențiale frustrări nesfârșite. Dincolo de obiectivul bine definit, la fel de important este să ai și o accepțiune împărtășită cu partenerul asupra modului în care îl veți atinge. Sunt multe căi către vârf, dar calea voastră, ca să fie benefică, presupune un traseu comun, un parcurs comun. Nu te poți lega în coardă cu cineva, și unul să urce muntele pe o creastă, iar celălalt pe perete. Pur și simplu nu va funcționa. Pe munte, ca și în viață, un parteneriat autentic onorează, susține și încurajează individualitatea fiecăruia, în același timp întâmplându-se magia contopirii cu celălalt.
Un grădinar al vieții
Din 2004 încoace ați fost de nenumărate ori în Himalaya, unde ați stabilit diverse premiere românești și ați atins șapte vârfuri de peste 8.000 de metri fără oxigen și fără porteri de altitudine. De ce ați continuat să mergeți, deși cumva ați fi fost îndreptățit să spuneți „gata, am făcut ceea ce aveam de făcut“?
Am fost de 24 de ori în Himalaya și, adunat, am dormit în cort, la peste 4.000 de metri, mulți ani la rând. În momentul în care atingi astfel de munți înalți, prin însuși efortul pe care l-ai depus să ajungi acolo, dacă ești treaz la ceea ce ți se întâmplă, primești niște daruri. Nu pot exprima cuprinzător acest lucru în cuvinte omenești. Pe vârf este locul unde am simțit că ating cerul cu mâna. Iar asta este miraculos și vindecător. Când stai pe un vârf de peste 8.000 de metri și, prin simpla ta prezență acolo, pur și simplu devii vizibil, ai la îndemână o foaie albă, pe care o poți umple cu absolut orice găsești potrivit. Ești acolo, sus, și pur și simplu devii un billboard (n.r. – panou), fie că accepți asta, fie că nu. Și când ești acel billboard, odată cu asta vine și conștientizarea responsabilității ca acel succes al partenerilor de coardă să se răsfrângă și asupra celor ce trăiesc „la nivelul mării“, în lumea oamenilor, nu în lumea munților. Succesul echipei la 8.000 de metri, oricât de mare ar fi el, pentru a fi deplin, cumva îi va îmbrățișa și pe ceilalți. Este o formă de împlinire și de iubire pe care o simți cu toată ființa ta.
Deci faceți un fel de activism. În acest context, ce este alpinismul pentru dumneavoastră?
Este o cale de explorare interioară. Doar una dintre treptele întru devenire, orice ar însemna acest lucru. Mă consider, mai degrabă, un spirit liber (dar nu eliberat) și un grădinar al vieții (zâmbește), decât alpinist sau activist. Cred că un termen mai cuprinzător ar fi acela de environmentalist cu o puternică componentă de advocacy, termeni care nu au neapărat o corespondență de dicționar în română. Dar când folosim astfel de etichete riscăm să ne luăm prea mult în serios și, astfel, să pierdem esența. De fapt, suntem doar oameni pe cale de a ne dezmetici. Cu toții, de fapt, încercăm să ne dăm seama ce căutăm pe Pământ, care este scopul nostru aici și cum facem să împlinim asta. Pentru mine, fiecare zi este o călătorie menită să mă trezească. Iar această trezire este parte din procesul de a învăța să iubesc. Sau invers. A învăța să iubesc este parte din propriul proces de a mă trezi.
„Pădurea este mult mai mult decât cherestea. Înseamnă sănătate, terapie, recreere“
„Weekend Adevărul“: Cum a început proiectul „Centura Verde București-Ilfov“?
Alex Găvan: Totul a început de la o poveste personală, în 2015, când m-am mutat din București, în Corbeanca. Având în vedere activitatea mea, simțeam nevoia să locuiesc mai aproape de natură, de pădure. La un moment dat, după câteva luni, am auzit drujbe în paradis, cartierul numindu-se chiar Paradisul Verde. În pădurea din spatele casei mele, care se întinde până la Buftea, se exploata lemn. Și deși nu am contestat legalitatea acestei acțiuni, mi-am pus întrebări despre oportunitatea de a mai face acest lucru chiar lângă o comunitate, dat fiind tot contextul legat de poluare și de schimbări climatice în care ne aflăm acum.
Prea puțină pădure pe cap de locuitor
În afara experienței personale, ce alte motive mai stau la baza proiectului?
Pe de-o parte, Bucureștiul este una dintre cele mai poluate capitale din Europa, cu cel mai mare cost bugetar legat de tratarea afecțiunilor care sunt generate sau înrăutățite de poluare (aproximativ 6,3 miliarde de euro anual). Avem acel infringement la Uniunea Europeană și am și fost condamnați de Curtea de Justiție a Comisiei Europene pentru calitatea proastă a aerului din București. În prezent, orașul nu mai are aprobat un plan antipoluare. Într-un raport din 2020, Institutul Național de Sănătate Publică arată că, dacă autoritățile și-ar îndeplini țintele deja asumate pentru combaterea poluării, media de viață a locuitorilor din Capitală ar crește cu patru ani de zile. Cu alte cuvinte, statul afirmă că tot statul, prin celelalte instituții ale sale, nu își face treaba. De asemenea, la metri de spațiu verde pe cap de locuitor suntem tot pe ultimele locuri între capitalele europene. Pe de o parte, ne ucide poluarea, iar pe de alta, noi distrugem chiar acum ultimele zone verzi din jurul Bucureștiului. Ilfovul are în prezent suprafață împădurită de doar 16%, acest lucru situându-l în grupa județelor cu deficit de vegetație forestieră. Pentru a ieși din această categorie, ar trebui să aibă minimum 30%. Dacă de undeva, de sus, aruncăm o privire asupra pădurilor din jurul orașului, ceea ce ne frapează cel mai tare este, mai degrabă, lipsa lor. Din aceste păduri, care oricum sunt puține, în ultimii 10 ani s-au extras anual echivalentul a 4.000-5.000 de camioane cu lemne. Doar anul trecut au fost tăiați peste jumătate de milion de arbori. Și aceste cifre reprezintă doar exploatările legale.
Pare că pădurea este redusă la resursă economică, deci la câți bani produce...
Pădurea este mult mai mult decât cherestea. Pentru oameni înseamnă și sănătate, terapie, recreere, sport, educație. Pădurea stochează carbonul din atmosferă, reduce extremele termice, captează praful și particulele aflate în suspensie. Atunci când vorbim de București, puținele păduri care au mai rămas și cele care vor fi plantate în viitoarea Centură Verde funcționează ca o barieră reală în fața deșertificării, dar și ca un mare rezervor de apă. Pădurea acționează ca un mare burete. În perioadele ploioase absoarbe apa, iar în cele secetoase îi dă, ușor-ușor, drumul. În același timp, zona este plămânul verde al Capitalei și un fel de aparat natural de aer condiționat. Conform normelor silvice, funcția principală a pădurilor din jurul localităților este una socială, iar toate celelalte, printre care și exploatarea lemnului, sunt secundare și subordonate oarecum primeia. Amenajamentele silvice nu ar trebui să le vizeze pentru exploatare. Comunitatea are nevoie de aceste păduri. Le lăsăm în picioare și exploatăm în alte părți unde impactul asupra comunităților este mult mai redus. Însă și acolo trebuie să o facem într-un mod durabil, astfel încât și generațiile care vin după noi să aibă acces la resursa numită pădure nu doar în accepțiunea ei de valoare materială. Pentru prea multă vreme, pădurea a fost văzută în România mai degrabă ca o resursă economică și mai puțin ca o sursă ce susține viața.
Un proiect de sănătate publică
Care sunt principiile de bază ale Centurii Verzi București-Ilfov?
Realizarea Centurii Verzi București-Ilfov este, mai degrabă, un proiect de sănătate publică, care presupune, ca parte a unei soluții sistemice, și o semnificativă componentă de mediu. Proiectul are trei piloni. Primul presupune protejarea a ceea ce avem deja – regula numărul unu în conservare. Pentru asta, prin platforma civică „Împreună pentru Centura Verde” al cărei fondator sunt, alături de prietenul meu Florin Stoican, am depus în Parlament un proiect de lege. Am reunit sub umbrela acestei platforme zeci de organizații neguvernamentale, grupuri civice și persoane publice. După ce legea va intra în vigoare, în Ilfov nu vor mai fi posibile tăierile în scop economic, ci doar cele în scop de îngrijire sau reconstrucție ecologică. Cel de-al doilea pilon se referă la împăduriri și reîmpăduriri, pentru a conecta, pe cât posibil, pădurile existente. Chiar și așa, copacii plantați acum vor forma o pădure abia peste câteva sute de ani, cu tot ceea se presupune asta – habitate, animale, sol, rețeaua de fungi care conectează totul într-un mod invizibil etc.
Cu ce resurse se pot face aceste plantări, reîmpăduriri?
Prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), Administrația Fondului de Mediu, bugetul de împăduriri al Romsilva, dar și cu ajutorul companiilor și al persoanelor fizice.
Iar al treilea pilon?
El se referă la accesul în pădure și deschiderea ei către oameni. În jurul Bucureștiului se află oaze de natură fabuloase. Aici se pot amenaja trasee de bicicletă și de drumeție. Considerăm că accesul în pădure pentru recreere, sport sau educație cât și la toate celelalte daruri pe care pădurea ni le oferă necondiționat și cu infinită generozitate este un drept al nostru fundamental. În acest moment, conform legislației actuale, accesul în orice pădure din țară, altfel decât pe trasee marcate este interzis. Este nevoie să schimbăm acest lucru nefiresc și abuziv.
Știm că proiectul de lege a fost votat în unanimitate de Senat. Ce urmează?
Chiar acum, el se află spre dezbatere la Camera Deputaților, forul decizional. Între timp, a primit aviz favorabil, tot cu unanimitate, din partea Comisiei juridice, de disciplină și imunități, urmând să fie trimis, pentru raport comun, la încă două comisii. Votul în plen este estimat pentru prima jumătate a lunii noiembrie. În același timp, joi, 12 octombrie, împreună cu Nicușor Dan, Primarul General al Capitalei, am semnat un memorandum de înțelegere privind soluțiile pentru combaterea poluării care afectează sănătatea locuitorilor Bucureștiului și a zonei înconjurătoare. De asemenea, îi invităm la semnarea documentului pe toți ceilalți decidenți politici și executivi al căror suport este fundamental pentru a avea aer curat în București și în celelalte orașe ale țării. Cititorii se pot alătura pe www.centuraverde.ro celor peste 8.000 de persoane care au semnat deja petiția în care solicită destinatarilor memorandumului îndeplinirea punctelor din document.
Se încarcă comentariile...
