Kenya, locul unde sărăcia naşte campioni

Condiţiile vitrege în care se antrenează atleţii kenyeni nu sunt bariere împotriva gloriei

Fără condiţii normale de pregătire, alergători kenyeni domină de mai bine de un deceniu cursele pe distanţe lungi, scrie cotidianul britanic „The Times”.

Ora 6.00. La întretăierea dintre strada principală şi zgura naturală a cărării din satul kenyan Iten se zăresc primii pantaloni mulaţi de lycra şi gecile de fâş. Sunt atleţii care ies în fiecare dimineaţă la primul antrenament.

E o mică armată numărând sute de suflete, ­care timp de o oră aleargă pe aceste drumuri printre oamenii satului. Acum suntem în ianuarie, aşa că ar putea fi mii. Mii de atleţi de distanţă lungă, care se trezesc în fiecare dimineaţă ca să-şi pregătească „aşternutul" pentru victoriile ce vor veni.

Urmează încă o pregătire de la ora patru după-amiază şi, de multe ori, încă o sesiune între acestea două. Se ştie că în Africa, sportul de performanţă este o sintagmă aproape inexistentă, însă Kenya şi-a format o identitate în lumea întreagă din alergările pe distanţe lungi; iar Iten a devenit casa multor atleţi şi campioni.

Desculţ spre titlul mondial

Pentru a înţelege mai bine situaţia de aici, să ne întoarcem în 1976, când micul sătuc nu avea nici electricitate, nici apă şi nici canalizare. Irlandezul Colm O'Connell, în vârstă de 60 de ani, tocmai sosise în Iten pentru a-i învăţa pe elevi geografia la Şcoala St. Patrick. Însă destinul avea să-i arate alte necunoscute.

Nu ştia nimic despre atletism, iar antrenorul şcolii, Peter Foster, l-a luat ca asistent al său, i-a pus cronometrul în mână şi l-a lăsat cu elevii: „A fost mai bine că nu ştiam nimic, deoarece m-am adaptat imediat mentalităţii sportivului kenyan".

Iar munca sa nu a rămas nerăsplătită. Zece ani mai târziu, în vara lui '86, îl vom găsi pe O'Connell la Campionatele Mondiale de juniori de la Atena. Kenya a trimis atunci zece sportivi, dintre care şapte erau de la St. Patrick.

„Prima noapte, prima finală la 10.000 de metri. Aveam un băiat, Peter Chumba, care a fugit desculţ şi a câştigat. A fost prima dată când m-am gândit că succesul de la Iten trebuie să meargă mai departe", rememorează irlandezul.

Tot la Atena, pe distanţa de 1.500 de metri, Peter Rono, un alt elev al lui St. Patrick, a câştigat medalia de argint. Doi ani mai târziu, el devenea primul campion olimpic al şcolii kenyene. De atunci, succesele de la Iten nu au mai luat sfârşit: 20 de titluri mondiale, trei olimpice şi nenumărate recorduri naţionale şi internaţionale. Şi timpul încă nu s-a oprit.

Un alt exemplu al zilelor noastre este John Kemboi. Irlandezul l-a descoperit pe băiat la o competiţie zonală de cross-country. „Este uşor să alegi câştigătorul, însă John venise atunci pe locul 7 sau 8. Şi asta deoarece unii copii au avut suport mai bun de antrenament din partea părinţilor sau a antrenorilor, în timp ce John n-avusese nimic din acestea", spune O'Connell.

Sportul, cheia ieşirii din sărăcie

Micul kenyan era orfan. Credea că era născut în 1992, însă nu era sigur. Părinţii săi muriseră într-o confruntare între triburi, iar el ajunsese să aibă grijă de bovinele unor oameni. La început fără bani, însă apoi a fost adoptat ca băiat de fermă.

Astfel că, la 4.00 se trezea, la 6.00 trebuia să aibă grijă de vite, iar la 8.00 să fugă la şcoală. „Talentul nu este suficient la distanţele lungi. Ai nevoie de caracter şi de un om care să te îndrepte spre lucrurile bune", spune antrenorul, care l-a ajutat pe Kemboi să devină acum un an campion naţional la juniori.

În spatele succesului lui O'Connell stă şi educaţia pe care acesta le-o dă atleţilor săi. „Poporul african trăieşte din agricultură. Sportul este văzut ca un mod de viaţă care îi scoate din sărăcie. Astfel că îmi învăţ elevii că banii nu înseamnă totul, ci vin să completeze bogăţia lor", explică O'Connell.