Droguri de mare risc

Florin Iaru

Drogul nu este un cuvânt de spaimă. La origine, orice medicament e un drog. Până şi aspirina, luată cu pumnul, e o otravă acidă. Există un echilibru între elementele unui compus chimic, o proporţie care îl deosebeşte clar de un halucinogen sau de un stimulent. Între viciu şi vindecare nu sunt prea mulţi paşi. Iar marele val murdar care spulberă continentul numit sport este, la origine, o omenească dorinţă de a-ţi îmbunătăţi fiinţa. Da, dar
S-a afirmat că toţi ne drogăm, ne îndopăm cu stimulente, şi asta o facem în competiţii de care depind viitorul şi bunăstarea noastră. Aminoacizi, steroizi, efedrină, hormoni şi aşa mai departe. Păi cum să mai cerem sportivilor să fie altfel decât oamenii obişnuiţi? Felul ăsta de competiţie ne priveşte direct şi personal. Intervenţia chimiei în propriul corp e o afacere pentru care plătim, numai noi, preţul corect. Când, însă, un sportiv aruncă în aer o tribună, un popor sau chiar o lume, e mai greu de acceptat că nişte molecule, un pic de hemoglobină, un modificator de reacţie ne provoacă asemenea emoţii. În definitiv, puteam lăsa să se înfrunte nişte eprubete. Frumuseţea rezultată dintr-un bisturiu, o liposucţie şi un pic de Photoshop nu tulbură (şi nici nu convinge) pe nimeni. Logica intimă a sportului e să-ţi depăşeşti limitele prin forţe proprii. E aproape o minune că mai există îndărătnici care nu acceptă să-şi bage în venă sau sub limbă
şi atunci, de ce? Pentru bani. Pentru că nu victoria e drog, ci banul care se revarsă în caz de izbândă. Sportul se confundă acum cu o existenţă foarte scurtă, dar care te aranjează pe viaţă. Ai învins, ai bătut viaţa. Ai ieşit din sărăcie. În câteva zile eşti cineva. Marele drog nu are miros. E atât de prezent, că e aproape invizibil. E atât de subînţeles, că nimeni nu-şi mai pune problema.
Paradoxal, un singur sport e ferit de drogul banilor: fotbalul. Aici, cu cât fluturi mai multă monedă înaintea meciurilor, cu atât se încurcă mai tare picioarele. Cu atât se sminteşte echipa mai rău. Fiecare e cu ochii pe celălalt. Ceea ce ieri era o inabilitate naturală devine azi o rea-voinţă. şi aşa ajungem noi, spectatorii, mai năuci decât sportivii. Am să încerc, data viitoare, să lămuresc acest paradox.