Otello, un spectacol perfectibil

Spectacolul de operă „Otello“, în regia Verei Nemirova, s-a jucat vineri, 6 septembrie, şi luni, 9 septembrie, la Opera Naţională Bucureşti FOTO Florin Ionescu

Reprezentaţia din 6 septembrie a capodoperei verdiene Otello a constituit primul aport al Operei Naţionale Bucureşti la actuala ediţie a Festivalului, fiind un spectacol viabil, care merită urmărit.

Articol realizat de Ligia Ardelean

A fost un eveniment important în mai multe privinţe, începând chiar cu alegerea lucrării în sine, reluată în acest an jubiliar Giuseppe Verdi după o lungă şi regretabilă absenţă din repertoriul primei noastre scene lirice. Importantă a fost şi strădania instituţiei de a-i oferi un cadru festiv, începând cu aspectul foaierului (de curând renovat sub noua direcţie), cu atrăgătoarele sale vitrine şi cu expoziţia fotografică „Otello la Bucureşti“ de-a lungul timpului, continuând cu programele de sală biling-ve, luxoase, cuprinzătoare, „occidentale“, şi terminând cu diversele dar la fel de bogatele buchete de flori oferite tuturor membrilor distribuţiei la final. 

Apreciabilă a fost şi strădania de a îmbina armonios resursele proprii, preponderente, cu contribuţiile unor artişti oaspeţi, având în vedere nu numai atractivitatea festivalieră a premierei ci şi perspectiva durabilităţii spectacolului în timp. N-a fost uşor, ţinând cont că însuşi interpretul rolului titular, care trebuia să fie tenorul german Peter Seifert, invocând probleme de sănătate, şi-a anulat participarea cu câteva zile înaintea premierei – în locul lui apărând tenorul clujean Marius Vlad Budoiu – iar Desdemona a avut şi ea o înlocuitoare de ultim moment în soprana Iulia Isaev, solistă a ONB. (Nicoleta Ardelean, programată iniţial pentru premieră, va putea fi totuşi urmărită în cel de-al doilea spectacol cu Otello, pe 9 septembrie). N-a fost uşor şi pentru că dirijoarea invitată, canadiana Keri-Lynn Wilson n-a prea fost pe aceeaşi lungime de undă cu cei pe care-i avea sub graţioasele, delicatele sale mâini. A nu se înţelege prin aceasta că i-ar fi lipsit forţa, dimpotrivă; ea s-a manifestat din plin, laolaltă cu o autoritate uneori cam rigidă. Colaborarea s-a îmbunătăţit însă pe parcurs, spectacolul a avut sub conducerea sa un tempo preponderent alert, un tonus tineresc. Meritorie a fost în aceste condiţii (după degringolada iniţială din scena furtunii) prestaţia corului pregătit de venerabilul maestru Stelian Olariu, precum şi aceea a orchestrei; cu un „bravi” suplimentar pentru trompetişti, în actul al III-lea.

Echipa solistică a avut doar interpreţi români, angajaţi sau colaboratori frecvenţi ai ONB, asigurând cu dăruire atât rolurile comprimare – în care au apărut Ionuţ Gavrilă, Iustinian Zetea, Mihnea Lamatic, Andrei Lazăr – cât şi cele mai ample, interpretate de mezzosoprana Mihaela Işpan – Emilia, şi tenorul Cristian Mogoşan – un Cassio de lux, cu potenţial de Otello.

În Iago a apărut baritonul Ştefan Ignat, prezenţă permanentă în ediţiile Festivalului din ultimul deceniu, mai ales ca interpret titular al Oedipe-ului enescian; rol copleşitor, în care va putea fi urmărit şi în prezenta ediţie, pe lângă Alberich din tetralogia wagneriană Inelul Nibelungului. Iago este de asemenea un rol redutabil, greu de susţinut impecabil în acest context, aşa cum s-a putut constata. Cu toate emoţiile inerente unui debut de azi pe mâine, soprana Iulia Isaev a parcurs în bune condiţii rolul Desdemonei, demonstrând că posedă calităţile esenţiale necesare acestuia; are „vocea rolului“, caldă, amplă, senzuală, are o „frazare verdiană“ (a cărei dozare, deficitară pe alocuri, se va perfecţiona pe măsura rodării rolului), are încântători pianissimi şi, nu în ultimul rând, are temperamentul, aspectul fizic şi prezenţa scenică adecvate Desdemonei. 

În fine, toată admiraţia pentru tenorul Marius Vlad Budoiu, pentru profesionalismul său de înaltă clasă, pentru dăruirea şi expresivitatea sa artistică de necontestat. A ştiut să fie şi tandru – cu măiestrite mezze-voci – şi incisiv, sporind impactul sonor prin accente bine cumpănite, a parcurs credibil întrega gamă de sentimente şi trăiri ale tragicului personaj, chiar dacă n-a fost un Otello cu voce tunătoare, cum ne-a obişnuit tradiţia. 

Cât despre montarea realizată de regizoarea germană de origine bulgară Vera Nemirova în colaborare cu scenografa ONB Viorica Petrovici, ea este modernă fără ostentaţie, subliniind în plan ideatic aspectele general-umane ale dramei prin plasarea ei de o manieră plauzibilă în contemporaneitate, lăsând totodată în prim planul atenţiei muzica. Acţiunea pare plasată într-o tabără de refugiaţi, totul se desfăşoară în decor unic – minimalist, sugestiv, fiabil – costumele sunt armonioase în eterogenitatea lor şi stau bine pe cei care le poartă. Câteva idei regizorale merită poate o subliniere în plus; mă refer mai ales la prima apariţie a lui Otello (Esultate!), simbolic similară cu ultima apariţie a lui Iago ca învingător malefic, sau la ninsoarea cu batiste din momentul „A terra“. Un spectacol perfectibil, viabil, care merită urmărit. ;