Interviu Deliric, despre cum se făcea rap de cartier în anii ’90 și cât de mult l-a ajutat cititul. „Porcul, ca și rapperul, este un animal desconsiderat“
0Deliric nu mai e doar rapperul cu punchline-uri tăioase și rime perfecte pe beat-uri boom-bap. E un om care s-a privit mult timp în oglindă și a învățat să se disocieze de propriul trecut. A vorbit despre asta, despre cât de greu e să te bucuri de o piesă după ce ai scos-o, despre cum hip-hopul românesc s-a schimbat, despre identitate, greșeli și transformare. Deliric privește azi cu luciditate și umor la propriul drum – de la adolescentul care își cosea pe vestă sigla Wu-Tang la rapperul care a redefinit felul în care se spune o poveste pe beat. Își amintește albumele vechi ca pe un album de poze dintr-o altă viață, vorbește despre nevoia de disociere, despre limitele autenticității în rap și despre cum, între timp, muzica a încetat să mai fie centrul vieții oamenilor.
„Weekend Adevărul“: Te bucuri de melodii după ce le scoți?
Deliric: Nu pot să mă bucur. Le urăsc după ce le scot, că le-am ascultat de prea multe ori, și nu mai am chef de ele.
Cum revii mental la piesele pe care le-ai scris în trecut? Nu neapărat la cele unde trebuie să reiei scrisul, dar și pe cele terminate când trebuie să le cânți.
Trebuie să te disociezi puțin.
„Martorii schimbării sunt toți apropiații“
Nu e obositor?
Nu chiar. Cumva e ca și cum te-ai uita pe un album de poze vechi. Ah, uite aici e când mi-a trecut prin cap să mă vopsesc blond, și zici, bă, e ciudat. Eu chiar am avut o perioadă (râde). Am poze cu mine blond. Am zis că dacă intru la facultate mă vopsesc blond ca Eminem. Era 2001. După ceva timp, ți se pare ciudat. Oare ce am avut eu în cap atunci? Dar nu te obosește prea tare. Dai pagina și te uiți la următoarea poză. Cum îmbrățișezi faptul că ai scris o piesă în care zici că fumai iarbă în 2001? Păi, dacă asta făceam, e normal că atunci scriam asta. E un lucru bun că nu mai scriu despre asta și că nu mai fumez. Mă macină de mult timp un lucru. În lumea hip-hopului sunt mulți atașați de ideea de a rămâne la fel. Reproșurile sunt de genul „Nu-mi vine să cred! Te-ai schimbat! Te-ai stricat! Te-ai stricat că te-ai schimbat! Ah, dezamăgitor! Nu mai ești cum erai înainte“. Vrei să te schimbi, vrei să evoluezi. Eu cred că ce făceai în trecut, bun, rău, a fost o treaptă. Ideea e încotro te îndrepți și unde ajungi.
De ce crezi că unii oameni spun asta?
Eu cred că tindem să glorificăm o anumită perioadă din viața noastră. Dacă întrebi oamenii care e albumul preferat, cel mai probabil îți vor spune că e unul pe care l-au ascultat când aveau 13-16 ani. Fiindcă aia e perioada care are cel mai mare impact emoțional în viața ta. Atunci trăiești pentru prima oară multe lucruri care ți se graveză adânc în creier, iar muzica e fundalul acelor trăiri. Rămâi atașat de muzica pe care ai ascultat-o atunci când te-ai sărutat prima oară cu Mimi. Visurile umede de la 15 ani. Perioada frumoasă. Liceul, începutul de facultate. Cam toată lumea e așa. Așa rămâi atașat de anumiți artiști, iar dacă ei se schimbă, și nu-ți mai trezesc acele amintiri frumoase – pentru că s-a schimbat și viața ta care nu mai e așa ușoară. Nu? Nu mai e așa frumos ca în liceu, unde stai, mai bei o bere cu prietenii, te vezi cu Mimi, te mai duci la nu știu ce chermeză. Acum, dintr-odată trebuie să muncești, ai responsabilități. E nașpa! Îți mai pui să asculți Wu Tang sau CTC din 2005 și zici „pfuu, ce bine era atunci. Normal că te-ai stricat, Deliric! Nu mai ești ca înainte!“.
„Mă lupt cu mine să-mi găsesc vocea să-ți zic și ție ce știi deja“
Răspunsul tău a fost pur storytelling, exact ca în piese. Care este rostul lui în muzica ta? De ce îți place și de ce simți să scrii așa?
Mi se pare că nu pui sentințe când scrii așa. Hip-hopul a devenit foarte critic. Un mediu unde emiți tu niște direcții – asta e bine, asta e rău. Eu vreau să mă abțin de la a face asta. Cred că e mai bine să-ți expun o anumită poveste, exact ca într-un film, și pe urmă concluziile să le tragi tu. Dar, din modul cum îți expun subiectul, să te facă pe tine să ai procesul de gândire, dacă e bine sau e rău.
De exemplu, piesa „În legea mea“: voiam să scriu despre justiția din România. Eh, o abordare – care mie mi se pare facilă –, pentru mulți raperi ar fi să spună că „fir-ar ai naibii ăștia, că ne fură, și ne fac, și gaborii, și tra la la“. Atunci, ascultătorul este furios și zice la fel ca autorul. Eu vin și zic că mi se pare mișto să-ți vorbesc despre justiție fără să-ți vorbesc direct despre justiție. Îți zic o poveste. Hei, era un băiat care lucra într-o spălătorie, și copilul lui se îmbolnăvește, și n-are bani, și e tentat să fure unuia din mașină câteva milioane pentru care ajunge la pârnaie pentru câțiva ani. Apoi, vin cu a doua strofă unde spun tot o poveste. Era un băiat cu bani de la taică-su, cu durere-n brișcă, conducea mașini luxoase, nu-și făcea probleme că-l prinde poliția dacă e matol sau se droghează la volan, și ajunge să calce pe trecere o fetiță – tot o poveste dramatizată în stilul caracteristic –, dar el nu-și face probleme, că îi aranjează ta-su să nu se ducă la pârnaie. Am scris două povești, dar tu tragi concluziile, și poate îți zici că da, justiția parcă nu funcționează foarte bine – fiecare e cu legea lui –, mi se pare o rezolvare mult mai elegantă decât să zici ceva direct de justiție. Ar fi fost plictisitor. Cine vrea s-o asculte?
Rapperii adevărați ar spune că nu e realitate. Că rapperul trebuie să scrie realitatea lui.
Nu cred că trebuie să scrii din realitatea ta imediată. Toate poveștile astea de le auzi de la majoritatea care spun că sunt realitate sunt umflate. Nimeni nu scrie din realitate, să fim serioși. Dar se întrepătrund. Piesa mea e inspirată cumva dintr-o întâmplare pe care o știu de la o fostă iubită, a cărei mamă avea un spațiu pe care-l închiria unora care aveau o spălătorie. Nu sunt trăite de mine, dar fac parte din realitatea noastră, a tuturor.
Absorbi din jurul tău.
Da. Dacă tu faci nu știu ce nebunie, iar eu sunt martor, face parte și din realitatea mea, chit că n-am fost eu autorul nebuniei.
Pe albume ai spus mai mult decât povești. Te-ai pus în pielea celorlalți cumva scriind la persoana întâi. Acolo cum e procesul?
Eu fac exerciții cu mine să fiu mai tolerant. Asta plecând de la un rapper tot la fel de incisiv și care-ți spunea mai mult ce credea el. Mi-am dorit şi-n viață, în general, să tind să fiu mai tolerant, și să-ncerc, să-nțeleg mai multe puncte de vedere. Mi se pare că așa creşti ca persoană, nu doar când îți vezi de ale tale. Să te pui în pielea altui personaj e un exercițiu bun. Atunci când scrii din perspectiva unui personaj cu care nu te identificai 100%, începi să te întrebi, ok, dar dacă aș fi ca el? Pe de altă parte, simt că puteam să fiu oricare dintre personajele de pe albumul meu. Adică într-o realitate paralelă, eu, Deliric, puteam fi cel de pe „Fiul omului“. Pentru că dacă în viață nu aş fi făcut anumite alegeri, și o luam la stânga, nu la dreapta, puteam fi eu cu acele idei. Mă pune pe gânduri, mai ales că am prieteni care au ajuns acolo. Sau puteam fi cel de pe „Prizonieri în libertate“, care a plecat pe afară ca să facă un ban, o ciordeală. Puteam foarte bine. Am prieteni cu care am copilărit care sunt în poziția asta, acum. Eram cu toții la fel într-un anumit punct. Materialul e autobiografic, despre Deliric, dar nu cel pe care-l vezi acum, ci despre cel de acum combinat cu cel care putea să fie. O reflexie infinită a omului Deliric.
„Nu cred că muzica mai face parte atât de mult din viețile oamenilor“
Te-am întrebat în 2019, cu ocazia unui vlog, care-i treaba cu rapul? Mi-ai răspuns că nu e pentru oricine. Putem dezvolta?
Pare că s-a cam canonizat rapul pentru că unii au început să-l confişte spunând că singurul rap bun e cel din anii ’90, și să-l numească perioada de aur. Alții, că cel din anii ’80. Ce m-a atras pe mine la rap era tocmai lejeritatea modului cum era spus mesajul și că era deschis la orice. Rapul a deschis o mare lume nouă care s-a împrăștiat ca un virus care s-a dat de la unul la altul. E foarte facil de făcut. Pentru orice altă muzică trebuie să-i dedici niște timp și să fie un angajament foarte mare.
Dacă e facil, de ce nu e pentru oricine, totuși?
Acum pare că a căzut în cealaltă extremă. Tocmai că e mult prea facil şi-a pierdut din esență, și îl face oricine, și zice că face tot rap.
„Artistul ești chiar tu, ai schițat necunoscutul“
Care-i treaba cu rapul pentru tine?
Pe mine chiar m-a canalizat și m-a ajutat treaba asta cu muzica. Mi se pare că foarte mulți oameni sunt pierduți, că nu știu foarte bine ce vor în viață. Tot timpul ești în căutare. Cine sunt eu și ce vreau? Eu de mic am știut că-mi place treaba asta și am luat-o foarte în serios. Știam că-mi place dinainte de liceu, unde am avut tatonări de a face muzică, când mi-am făcut trupa Trilogia – prima trupă oficială cu Doc si Nwanda.
Și cea neoficială?
Umbrele nopții. Eram în clasa a patra. Cu tovarăşul meu Grasu și cu Ion. La scara de bloc. Eram doar un copil care scria niște versuri pe foaie, nu a fost nimic mai mult. Din liceu am luat foarte în serios muzica. De atunci a fost ceva la care m-am raportat. Asta era treaba mea. Tre’ să fii atent la școală, să înveți și să faci versuri. Tot timpul îmi spuneam că trebuie să mă perfecționez. Ai mai scris? Ți-ai mai îmbunătățit treaba asta? Aşa am început să citesc mai mult, fiindcă uram să citesc, ca orice copil care se simțea forțat de școală sau de părinți. Mai pune mâna pe o carte! Aoleu! Nu pot să mă duc să simt mingea pe picior? După ce am început să cochetez cu rapul și să scriu versuri, am început eu să vreau să citesc, fiindcă mi se părea că mă ajută să fiu mai cursiv – și la papagal, şi la scris. Apoi, fiind atras de cultura hip-hop am început să descopăr graffitiul, și am început să mâzgălesc, și să-mi dezvolt simțul estetic. Când am avut primul computer, am început să fac grafică, să-mi fac coperți de album, pentru mine și prietenii mei. Am început să învăț să folosesc calculatorul cât mai bine, că voiam să fac beaturi. Cumva toate s-au legat, iar asta m-a ajutat să devin un om mult mai ok. Deci, pentru mine hip-hopul este totul.
„Îmi plac piesele vechi. Stilul se schimbă. Sunt metamorfic, soundul e brut“
Prin felul tău de promovare, ai încercat să găsești un numitor comun cu publicul: muzica, și nu neapărat a ta – și aici mă refer la seria de filmulețe de pe rețelele sociale unde ai prezentat albumele tale preferate. Unde crezi că se mai plasează muzica în viața oamenilor?
Da. Îmi place să pregătesc pe termen lung și am gândit seria de filmulețe despre albume din toamna lui 2024. Voiam să aduc în discuție albumele și ce bine e să le asculți cu totul. Am vrut să creez anumite așteptări. Mă bucur atunci când cineva se prinde de ce fac, pentru că uneori mi se pare că fac degeaba (râde). Mulți cred că sunt și prinși cu viața lor, și nu poți să te superi. Muzica nu cred că e sau a fost atât de importantă pentru mulți. Astea-s niște gânduri pe care le am și le-am analizat tot timpul cu Silent. Vorbim foarte mult, iar concluzia la care am ajuns e că nu cred că muzica mai face parte atât de mult din viețile oamenilor. Înainte era printre puținele forme de entertainment pe care le puteai accesa și avea o altă importanță în viața ta. Te uitai puțin la TV, ascultai puțină muzică, și cam aia era. Pe când acum, ai o explozie de conținut și de stimuli. Muzica e un fundal la alte lucruri. Te atrage mult mai mult să vezi lucruri care se mișcă și să sari de la una la alta. Foarte rar mai are lumea răbdare să-și pună muzică și s-o asculte, și să nu facă nimic altceva în paralel.
Mai ales pentru copii și adolescenți... Pentru tine ce însemna muzica în copilărie?
Când eram mic, atunci când luam o casetă, o băgam în casetofon și mă așezam lângă și ascultam. Erai constrâns. O casă normală în România, pe vremea lui Ceaușescu, era una cu două, poate trei camere, exista un televizor – dacă exista –, care emitea una-două ore pe zi, iar în rest, aveai un radio, unde totul se întâmpla în jurul lui. Era singura sursă de entertainment din casă. Singura formă de control poate a ce voiai să asculți era să-ți pui o casetă. Iar dacă erai un adolescent în anii ’90, atunci când începuse să existe televizoare color, și canale la care să se uite, aveai televizorul în sufragerie, la care se uitau cei mari, cei cu care nu voiau să stea, așa că se duceau în camera lor – și nu existau televizoare în toată casa. Cel mai probabil aveai un casetofon al tău sau mai târziu un walkman. Erai tu ori citind o carte, ori uitându-te pe pereți, ori ascultând muzică. Cel mai entertaining dintre toate era să asculți muzică.
Acum, ești acasă, ai televizor cu o mie de canale și cu streaming de video content, telefon cu o mie de aplicații și stimuli, jocuri video, iar toate se bat pentru atenția noastră cu muzica. Ai un timp limitat să le faci pe toate. Muzica are o pondere mai mică în viața ta acum, și nu că nu ți-ar plăcea. Nici atunci poate nu-ți plăcea muzica, dar era o formă de a-ți întreține creierul, și avea o pondere mai mare în viața ta. Acum e infinit mai mică. Oricum, comparăm cu o perioadă foarte scurtă pe care tindem s-o și glorificăm. Anii ’60-’70 versus anii 2000, când aveai acces facil la muzica pe care o puteai asculta acasă. Până atunci, muzica, în toată istoria noastră, era consumată în grupuri. Aveai pe cineva care presta și pe cineva care asculta. Atât. Ori dacă știai tu să cânți la ceva. N-am avut device-uri care să-ți redea piese până acum o sută de ani. Ascultai la crâșmă sau dacă erai din lumea bună, la operă. În rest, mai cânta câte unul la frunză (râde).
„Sacoșele pline toate de sprayuri“
Ca orice rapper adevărat, mai scapi diverse nume pe piese? Cine este Toto?
Toto este când încerc să le mai zic oamenilor de omul Deliric.
Şi de ce nu Răzvan?
Că nu-mi zice nimeni. Nu răspund nici dacă strigă cineva pe stradă. Ai mei și toată lumea din jur mi-au zis Toto de când mă știu. Răzvan e ca un nume care nu-i al meu. Nu știu cine e Răzvan și nici nu știu cum e să fii Răzvan. Poate doar pe cel din acte, când trebuie să semnez niște contracte (râde). Dar, în schimb, am avut multe nume: Orlando, Talent, Maradona.
BROKE.
Da, numele de graffer. Stăteam și mâzgăleam litere și m-am întrebat care sunt literele mele preferate. Și mi-au plăcut astea. Dar s-au dovedit a fi o alegere proastă, fiindcă ele sunt mișto, dar nu și puse una lângă alta. Ceea ce mi-a cauzat greutăți la desenat taguri, fiindcă nu e cursiv. Dacă ai ceva cu S e mult mai cursiv. Te întrerupi mai mult la BROKE. Încercasem mai multe stiluri, inclusiv scrisul de mână, dar nu mi-a plăcut. Oricum nu erau bani de sprayuri și nu mergea bine nici cu numele. Acum sunt „Șeful la bani“, s-a rezolvat (râde).
„Deli-i diliu rău, Deli-i dilimache. N-o să faci nimic doar de capul tău“
Și Deliric 1? Și, de ce ai renunțat la 1 de la final?
Așa se punea la grafferi. Am zis să păstrez ceva și din identitatea de graffer. Dar mi-am dat seama pe urmă că bagă lumea-n ceață. Cine e Deliric 2? Și de ce? Hai să simplific, că nu vreau să fie asta o barieră. Mai ales că nici Deliric nu e un cuvânt.
Cum ți-a venit numele?
Eram în liceu și mi se zicea Nașu’. Nume care are o poveste veche. Dădusem numele unei emisiuni de la Radio21. Printre primele emisiuni de rap de la noi, prin 1996. Se făcuse un concurs pentru găsirea numelui și voiau propuneri de nume. Pe atunci comentai trimițându-le scrisori. Am câștigat și i-am nășit. Durase săptămâni, nu ca acum pe Instagram. Ei ziceau joia, trimiteți! Și anunțau joia următoare. Anunțul se făcuse într-o emisiune de rock, că voiau să facă și una de rap, care să se difuzeze vinerea. Le propusesem Black Friday. Nu aveam conceptul de reduceri pe atunci. Ascultam albumul „Black Sunday“ al trupei Cypress Hill, de acolo mi-a venit. Le-a plăcut și mi-au zis Nașul. Aveam 13-14 ani. Când mi-am făcut trupa Trilogia, eram Nașul, că așa mă știau rapperii.
La 13 ani să-ți zică rapperii Nașul, e ceva...
Avea o conotație de parcă eram Godfather, ceea ce nu se potrivea cu personalitatea mea, și am vrut să-mi schimb numele. Dar, primele piese din 1999-2000 au fost scoase ca Nașul. Apoi mi-am luat numele Deliric. De la „delir“ și „liric“. Scrisesem o piesă care se chema „Deliric versus Terra“ care se găsește și pe net. Îmi amintesc că ideea a pornit dintr-o discuție cu un prieten din liceu – Șpeș de la Special (n.r. – din engleză), sau Color, numele de graffer. A făcut și el rap pentru o scurtă perioadă. A scos un album cu Nicolae (n.r. – Oncescu Tunaru) care a ajuns ulterior DJ la BUG Mafia, DJ Swamp. Au scos un album prin anii 2000, „Muzica Sferelor“.
„Ș-alegerile noastre mă țin treaz. D-aia ziua de mâine nu-mi dă răgaz“
De ce nu mai scoate CTC muzică?
Nu mai avem gusturi comune. De-aia am și ajuns să scoatem albume separat. Fiecare avea altă viziune. Iar acum se vede mai clar ca oricând. Eu sunt mai experimental, îmi place să încerc și alte lucruri. Îmi place foarte mult tot rapul acela vechi, îl ascult în continuare. Am crescut cu el, cu stilul boom-bap, doar că am un soi de angajament pentru care sunt dispus să experimentez. Sunt un băiat alb din Colentina, nu un afroamerican din Bronx, așa că trebuie să sune ca mine, nu ca acolo. Apoi, îl ai pe Dobrescu, care e arhetipul rapperului boom-bap, și care e foarte loial acelui stil, și e ce ascultă el și ce îi place, și care nu prea se vede făcând altceva. Are identitatea aia. Și mai e Doctorul, pe care nu știu exact cum să-l definesc, dar cumva a cochetat mai mult cu zona comercială, pe acolo. Clar e că la scris avem stilurile diferite. Convergem când ne forțăm foarte tare.
Până când te vezi făcând muzică?
Momentan pot să mai scriu, iar ca să le pun în versuri, poate mai am vreo zece ani. În schimb, nu cred că mai e drăguț să te duci în concerte sau în toate concertele. Cred că devine puțin cringe (n.r. – penibil) dacă ai 50 de ani și te duci să cânți la balul bobocilor de la liceu. Vreau să-mi aranjez viața în așa fel încât să nu mai fac concerte. Mai scriu, mai fac muzică, dar cu vârsta, ușor-ușor, să încerc să estompez concertele.
„Porcul, ca și rapperul, este un animal desconsiderat“
Ești un artist și în afaceri – ai explorat și partea de fashion a culturii hip-hop. Ce ne poți spune despre PORC?
PORC este un brand de haine autohton pornit în anul 2012 de doi băieți, Toto Eremia aka Deliric și Cristian Ciucă aka Ergo. Ei și-au dorit să schimbe fața streetwear-ului românesc prin a face haine îndrăznețe. Mi-am trăit anii copilăriei, liceului și puțini de facultate, când nu prea aveai haine de rapperi. Noi ne doream să purtăm țoale de rapperi. Erau niște chestii nonconformiste. Voiam să avem tricouri care ieșeau în evidență prin mesaje, să fim diferiți. Streetwear-ul a venit ca un răspuns la modul cetățenilor de a se îmbrăca, asociat cu o anumită atitudine, iar noi nu prea aveam de unde.
Am suferit toată copilăria că nu aveam opțiuni, iar pe măsură ce le aveam, nu prea erau accesibile. Așa că de mic îmi personalizam îmbrăcămintea. Îmi luam blugi normali și încercam să-i fac mai largi. Coseam bucăți de material în plus. Coseam logoul de la Wu Tang Clan pe spatele vestei de blugi – asta în școala generală, ’95-’96. Îmi pare rău că nu am poze cu ele, că arătau bine. Aveam litere cusute. A rămas cu mine treaba asta. După, am făcut haine pentru noi, pentru CTC, pentru ascultătorii noștri. Primele le-am făcut prin 2000. Am făcut pentru Doctorul, pentru Cedry2k, pentru toți prietenii. Apoi am făcut și pentru mine, când am scos albumul solo „ITP“ în 2011. Și deja aveam oarecare cunoștințe, tot făcând de-a lungul timpului. Au ieșit bine, au avut un succes foarte mare. Mi-am dat seama că vreau să duc asta la un alt nivel, nu să o țin doar la nivelul de merch (trad. – merchandise). Nu a fost din start un plan că voi face o firmă de țoale, deși îmi doream, pentru că rapperii ăia tari aveau și câte o linie de haine atașată – Jay-Z cu Rocawear, P. Diddy cu Sean John. Pe vremea aia nu se știa de petreceri, mai ales aici la noi (râde).
Și de ce numele de „PORC“?
Fiindcă porcul, ca și rapperul, e un animal desconsiderat. Am suferit din cauză că rapperii erau priviți ca fiind niște oameni mai la marginea societății.
Și nu crezi că era și vina lor? Ei cântau despre asta.
Fără îndoială. Eu voiam să schimb imaginea rapperului. Am vrut să arăt că sunt și rapperi care sunt mai mult de atât. Cumva avem impresia că porcul e doar un tăntălău jegos, dar e printre cele mai inteligente animale. Așa avem și miturile cu prințul care se deghiza în porc și se ducea să se plimbe prin regat ca să vadă ce zice lumea. E cumva o metaforă pentru potențialul nostru. Poate suntem priviți de alții sau noi desconsiderăm porcii, dar, de fapt, suntem niște prinți de valoare.
„Trag cu echipa ca să prind lotul, nu-mi trebuie potul“
Te-ai gândit c-o să se dezvolte atât de mult?
Nu, niciodată.
Partenerul tău Ergo spunea într-un interviu că dezvoltarea brandului a venit cu diverse provocări, unul fiind unde să depozitați un tir de marfă. Tu ce provocări ai întâmpinat?
Să luăm decizia care de multe ori este îndrăzneață, cum ar fi un sediu mai mare. Mereu eram constrânşi financiar și nu puteam. A trebuit să riscăm având credința că va fi bine de fiecare dată. Nu știam dacă se justifică sau va fi doar o gaură în buget. Plecând de la nimic, am făcut un salt la 500 de euro. Oare facem banii ăștia la loc? Apoi am făcut un salt la 2.500 de euro. Acum dăm 7.000 de euro pe lună. E o decizie care trebuie cântărită mereu ca investiție. La Ergo e mai specifică treaba pentru că el se preocupă de cum trebuie să aranjeze marfa din acel tir. Nu contează să ai efectiv doar locul. Sunt problemele lui de logistică în a construi într-un fel anume rafturile. Ne-am luat de nevoie liză de ridicat marfa, de exemplu. Dar astea sunt mai mult sarcinile lui. Nu-mi bat capul eu cu ele.
Se încarcă comentariile...
