Sergiu „Rappy“ Gherman, laureat Grammy alături de Kendrick Lamar: „Am prins vremurile când trimiteam CD-urile cu demo-uri în plic, prin poștă“ INTERVIU
0Copiii anilor ’90, parte dintre ei fiind artiștii de azi, au crescut fără social media, legătura cu muzica fiind pe cât de fragilă, pe atât de prețioasă – le-a fost o lecție obligatorie, care le-a pregătit, casetă cu casetă, CD cu CD, o cultură muzicală solidă.
A crescut pe vremea schimburilor de casete și a muzicii vechi încă ascultată la vinil, cu Michael Jackson în suflet și cu ochii larg deschiși către hip-hop, muzica nouă de peste Ocean. Sergiu Gherman (34 de ani), cunoscut în industrie drept Rappy, a plecat din cartierul orădean Nufărul pentru ca 15 ani mai târziu să câștige cel mai mare premiu dedicat muzicii, Grammy – „Mr. Morale & the Big Steppers“, al lui Kendrick Lamar, a fost laureatul categoriei „Cel mai bun album rap“, românul fiind parte a echipei de producție.
Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, Rappy povestește despre zilele din cartier și susținerea familiei, despre drumul lung al sacrificiilor, dar mai ales despre constantele vieții sale: munca, seriozitatea și consecvența. În povestirea sa, tânărul producător nu omite pe nimeni – de la cei care i-au împrumutat un calculator până la cei care îi sunt alături în America. Cu modestie, el vorbește despre oamenii mari cu care a lucrat și cum recunoașterea internațională crește, dar îl ține cu picioarele pe pământ: Grammy-ul din acest an se alătură, printre altele, altor 3 nominalizări la Premiile Grammy și 8 discuri RIAA de aur și de platină (Recording Industry Association of America).
„Weekend Adevărul“: Care este prima amintire muzicală și care este fondul tău muzical?
Sergiu Gherman: Prima amintire muzicală cred că e „Human Nature“ a lui Michael Jackson, pe care a cântat-o la București în ’92. Mă uitam cu mama la concert și energia lui nu mă lăsa să mă dezlipesc de televizor. Voiam să fiu ca Michael și să dansez ca el. Pe urmă, m-a prins febra hip-hop-ului cu piesa „If I Ruled the World“ a lui Nas și Lauren Hill. Nu înțelegeam că e rap. Îmi plăcea refrenul cântat de Lauren Hill. Pe urmă, albumul Delikt – „Fără Număr” –, albumul La Familia – „Nicăieri nu-i ca acasă“ –, BUG Mafia – „De Cartier“ (1998) –, Paraziții – „Nicio Problemă“ (1999) – sau melodii precum „Unii nu-nțeleg“, „Poveste fără sfârșit“, „Din inima străzii“ şi „Pace cartierului“ sunt cele care m-au format în perioada adolescenței. Mi-a plăcut foarte tare Uzzi și m-a prins rapul românesc. Cred că am cumpărat fiecare casetă existentă. De fiecare dată când ajung în România, îmi pun căștile și mă plimb prin Nufărul, cartierul meu din Oradea, singur de capul meu și ascult cap-coadă albumul „Nicăieri nu-i ca acasă“.
„Poveste de cartier“
Cum era cartierul pe vremea când erai copil?
Oamenii erau de treabă și liniștiți. Aveam mulți prieteni care ascultau hip-hop. Când ne întâlneam, totul era despre hip-hop. Făceam schimb de casete și cântam versurile pieselor noastre preferate. Cel care știa cele mai multe versuri era foarte bine văzut. Prin clasa a IV-a am scris și primele versuri rap.
De unde numele Rappy?
Numele „Rappy“ mi l-a pus un prieten din copilărie, Andrei a.k.a Inculpatu’. A scris cu o cariocă undeva la mine la bloc „Big Rappy“. Fiind doar un copil, a fost cumva ca un alint.
Părinții tăi cum vedeau pasiunea pentru muzică?
Părinții m-au crescut cu muzică. Tatăl meu cânta la chitară, nu exista petrecere la care să nu cânte. Mama îmi punea muzică pe vinil. Îmi puneau multă muzică bună, mai ales românească. Alexandru Andrieș, Compact şi Mihaela Mihai au avut o mare influență asupra mea. Până am început să-i stresez cu Michael Jackson. Îi cumpăram fiecare casetă piratată din piață. Tata încerca să-mi explice „Bă, vezi că e aceeași casetă, doar că are altă copertă“ (râde).
Cum ai început să faci muzică și cum de ai trecut de la Michael Jackson la hip-hop?
Cred că m-am lipit de muzică la nivel energetic. Muzica poate fi o evadare. Cum îți explici că poți să asculți aceeași piesă de un milion de ori? Sau că atunci când pornești la drum și conduci, poți să-ți pui un album pe care l-ai ascultat de atâtea ori și tot nu te plictisește? Care e relația noastră cu muzica? Cum de nu te saturi? Nu e ceva ce se poate explica. Dacă asculți Michael Jackson, avea ceva hip-hop în el. La albumul „Dangerous“ (1991) a lucrat cu Teddy „Street“ Riley de la BLACKstreet (n.r. – cunoscuți mai ales pentru melodia „No diggity“). Au venit cu soundul de new jack swing (n.r. – o fuziune între hip-hop, pop-dance și soundul urban al R&B-ului). Pattern-ul de tobe, chiar și BPM-ul aveau foarte multă influență de hip-hop. Se simțea încă de la „Jam“ și așa curge tot albumul. Pe urmă, în ’96 s-a dus și mai mult înspre hip-hop cu albumul „HIStory“ când a colaborat cu Notorious BIG. Cumva, de la Michael mi s-a implementat în creier soundul, iar când am dat de hip-hop, era deja familiar. Până în ’97-’98 ascultam tot ce se făcea românesc. Hip-hopul era ceva nou și era interesant să auzi ceva în limba ta.
Majoritatea părinților își doresc clasicele meserii pentru copiii lor. Cum vedeau ei pasiunea ta pentru hip-hop?
Tatăl meu a fost vameș, iar mama este profesoară de chimie și de fizică. Oameni normali cu joburi normale. Dar am avut părinți tineri. Ascultam împreună cu tata, în mașină, La Familia, Mafia, Paraziții. Am crescut foarte mult și cu bunicii. O pereche la sat, alta la bloc. Până să încep școala chiar am locuit cu bunicii de la bloc, pentru că părinții erau plecați la facultate în Cluj. Au fost colegi de cămin cu Ghiță Mureșan (râde). Unul dintre bunici a crezut cu tărie în mine de mic. Încă îmi dă foarte multe sfaturi. Un om foarte calculat, deschis la minte, citit și umblat prin lume. La un moment dat, a trăit și-n Angola. Când mi-am făcut primul studio în Oradea, bunicul mi-a spus „Mă, dacă vrei să faci asta, tre` să te-nveți de pe acum cu ideea de business. Fă ce vrei tu, dar fă rost de o sumă de bani, iar eu pun jumate“. Și asta am făcut! Am vândut niște instrumentale prin țară și-am strâns niște bani. Pentru mine a contat foarte mult. Mi-a intrat în cap ideea că pot face ceea ce-mi place și să trăiesc din asta. M-a împins să am un loc al meu, separat față de apartament, unde puteam să fac instrumentale și să lucrez cu artiști. Am lucrat cu toată lumea de la noi din rap. I-am simțit mândri de ceea ce vreau să fac și nu s-au opus niciodată. Familia a fost cel mai mare sprijin. Într-o țară în care ți se spune că trebuie să ajungi doctor sau inginer, ai mei nu s-au opus ideii de a face muzică. Tatăl meu a fost cu mine la primul concert pe care l-am susținut, la 12 ani.
Nu ți-a trecut prin cap, copil fiind, să faci altceva?
Oricine din jurul meu, prieteni ori familie, toţi au știut că o să fac ceva cu muzica. Am făcut niște tenis câțiva ani, dar e un sport pe care în România e greu să-l practici pentru că e foarte scump. N-a durat mult, dar m-a ținut departe de probleme. Te disciplinează. Sportul îți creează niște deprinderi benefice. Eu și acum mă duc des la sală. E foarte important pentru minte să ai ora aia în care te dedici corpului tău.
„Fă ce trebuie să faci“
Cum au fost începuturile carierei tale de rapper?
În Oradea, la acea vreme, nu prea existau studiouri, dar fiind un oraș mic, nu e greu să dai de cineva și am lucrat cu doi muzicieni. Unul e Gabriel Băluță, iar celălalt Alex Ardelean. Ei făceau muzica și beat-ul, iar eu scriam versurile. Pe urmă, am început și eu să fac beat-uri pentru că le auzeam diferit față de cineva care nu asculta toată ziua hip-hop. Atunci am început să cochetez prima oară cu ideea de producție. Primul soft în care am lucrat a fost Reason care nu mergea pe calculatorul meu. Până mi-am luat eu unul care să funcționeze cum trebuie, am împrumutat calculatoare de la prieteni. Un alt om cu care am lucrat și care m-a influențat este David Ciente. Un om foarte talentat care a lucrat cu Selena Gomez, Inna şi Irina Rimes. Când am început eu, nu existau atâtea resurse ca acum. Existau câteva forumuri și site-uri. Bogdan „Brugner“ Micu a fost primul care m-a invitat în emisiunea lui, UrbanGroove. Aveam 16 ani. Simțeam că am ceva de zis. Mă simțeam bine pe scenă și îmi plăcea când aveam concert și auzeam publicul că-mi cântă versurile.
Cum ai reușit să ajungi la alți oameni din muzică?
Cred că prin ambiția și pasiunea pentru muzică. Nu existau YouTube sau social media. Am prins vremurile când trimiteam CD-urile cu demo-uri în plic prin poștă. Aveam un casetofon dublu și îmi cumpăram maxi-single-uri românești care majoritatea conțineau instrumentale. Puneam partea cu instrumentalul plus caseta goală, apăsam rec și foloseam căștile pe post de microfon ca să mă înregistrez. Am trimis demo-uri și trupei mele de suflet, La Familia. La un moment dat am câștigat un concurs de remixuri cu o piesă de-ale lor. Pentru un puști din Oradea la vârsta aia să primești un feedback pozitiv din partea unor oameni care fac ceva și pe care-i studiai, e foarte frumos. M-a motivat să merg în America și să-mi fac treaba.
„Decor“, albumul de debut, a fost produs și lansat independent sau printr-o casă de discuri? Piesa care dă numele albumului a beneficiat și de un videoclip care a fost difuzat la televizor.
100% independent. Am făcut poze și l-am printat împreună cu prietenii mei, iar site-ul Sunetesubsol s-a ocupat de vânzare. Piesa „Decor“ am scris-o din perspectiva unui băiat din Oradea care încerca să reușească în industria muzicală din România. Era mai greu de ajuns la București, pentru că aveam accent de Oradea, iar la vremea aceea, încă era o piedică. Oricine voia să reușească în muzică trebuia să aibă niște contacte la București. Și în SUA e la fel, trebuie să stai în New York sau în Los Angeles dacă vrei să faci ceva.
Prieteni pe viață, „frați, de fapt“
Cu toate acestea, ai colaborat pe album cu unele voci deja cunoscute din rapul românesc de la acea vreme. Cum ai ajuns să te cunoști cu aceștia, fiind în Oradea, iar ei în București?
Îl știam pe patronul unei discoteci din Oradea unde încercam să organizez concerte la care să cânt în deschidere. Luam numărul de telefon al artiștilor de pe coperțile albumelor, îi sunam și le ziceam că vreau să organizez un concert. Nu voiam niciun ban. Așa am ajuns să cânt în deschidere la Paraziții şi La Familia. Am încercat să promovez hip-hopul în Oradea, și cred că într-o oarecare măsură am reușit. Având concerte cu artiștii preferați la care venea multă lume, mi s-a părut un succes local, iar în țară cine era conectat la muzica hip-hop știa și de mine. Când am înregistrat cu Sișu, am fost la București și am stat la el acasă. Totul a fost natural. Nu a fost nimic forțat. Laur, Guess Who, este fratele meu de la altă mamă, cum se zice. L-am cunoscut la nunta lui Cheloo, unde am fost puși la aceeași masă. Prietenii mei artiști din România mi-au oferit sprijin moral și multe conversații care, în momentele grele, m-au ajutat. Toți trecem prin anxietăți, mai ales în lumea muzicii. E foarte important să ai pe cineva cu care să vorbești deschis fără să simți că trebuie să te justifici.
Sunt artiștii de rap sensibili?
„Artist“ e un cuvânt mare, dar cred că toți care creăm ceva avem o latură sensibilă. Cât despre anxietate, ascultă albumul lui Kendrick Lamar, „Mr. Morale & The Big Steppers“ (2022). Tot albumul e o sesiune de terapie. Sunt niște lucruri foarte profunde acolo, de aceea e un album greu de digerat, dar care în timp va fi din ce în ce mai apreciat. La fel cum a fost și albumul „To Pimp a Butterfly“ (2015), tot al lui, care în timp a devenit clasic. Ce rapper vorbește despre abuz? E altceva. Rapperii cei mai de succes, care au longevitate și o moștenire serioasă, nu sunt neapărat cei mai duri sau cei mai science fiction. Sunt ori foarte creativi cum e Eminem, ori foarte lyrical cum e Nas, ori foarte storytelling cum e Kendrick sau J. Cole. Despre ei o să se vorbească și în anii care urmează.
„Nu m-am ferit niciodată să fac munca de jos pentru a-mi îndeplini visul: muzica“
Cum a venit decizia de a pleca în SUA?
Tatăl meu era deja stabilit acolo, în Chicago. A plecat să muncească pe când aveam 13 ani. Când am decis să mă mut, în 2008, mi-am zis că vreau să reușesc cu producția în SUA. M-a atras mai mult producția decât scrisul. Mulți oameni sunt cârcotași și spun „Ah, păi, stai, a avut sprijin...“. A fost doar foarte mult sprijin moral și astfel a trecut fiecare zi mai ușor. Bani nu au fost, pentru că nu erau de unde să fie. Dar, în timp, am găsit și oamenii care m-au ajutat financiar.
„Good kid, mad city“
Cât de greu ți-a fost la început?
Primele instrumentale le-am vândut lui Richard Stan si fratelui său. Richard este, azi, un regizor de videoclipuri foare apreciat în SUA și lucrează cu multe legende din rap. Mi-a făcut și mie un clip la una dintre melodii, „Nimic greșit“. La început am lucrat cu mulți artiști locali. Vindeam instrumentale, făceam sesiuni de înregistrare și trăgeam voci pe unde apucam. Mă mișcam, pentru că pe atunci încă nu aveam un studio al meu. Succesul nu a venit peste noapte. Au fost și momente când mi-a fost greu și mâncam ce găseam prin studio, unde de multe ori și dormeam. Pentru a-mi atinge scopul și visul cu muzica, nu m-am ferit niciodată să fac munca de jos.
Cum ai ajuns în Los Angeles?
Am încercat de mai multe ori să mă mut din Chicago în Los Angeles. Prima încercare a fost în 2009, anul în care a murit Michael Jackson. Mi-am construit, lângă orașul Compton, un studio, împreună cu unul dintre fiii lui Dr. Dre – Curtis Young. Pe atunci eu lucram și dormeam în studioul acela. M-am împrietenit cu Curtis pe Myspace. Fiind mare fan Dr. Dre, îl urmăream pe fiul său și am văzut că era în căutare de producători. I-am scris, mi-a răspuns și mi-a propus să ne întâlnim în Los Angeles. M-am dus la el acasă, am dat play la vreo 30 de instrumentale și mi-a zis să mă mut acolo. A fost o experiență mișto. Lucram cu foarte mulți artiști locali. Mai lucram și la piese de-ale lui, dar cel mai mult vindeam instrumentale online. Ne-am făcut o companie prin care vindeam instrumentale și ajuta mult ca marketing faptul că eram asociat cu fiul lui Dr. Dre.
Mai lucrezi azi cu acesta?
Nu. A ținut totul cam un an, apoi am luat-o fiecare pe drumuri separate. Ne-am revăzut recent acasă la Michael Jackson, la o petrecere de Halloween dată de familia acestuia. Ne amintim cu drag de acele vremuri. Avea ureche bună, probabil moștenită de la tatăl său. Eu m-am întors în Chicago, dar pentru scurt timp, pentru că am plecat iarăși în Los Angeles unde am lucrat cu unul dintre artiștii semnați de Snoop Dogg. Am făcut și o piesă cu el și cu Macy Gray, dar care n-a ieșit, și din nou m-am întors în Chicago.
Ce ai făcut când te-ai întors în Chicago?
M-am înscris la Facultatea de Muzică din cadrul Universității Columbia și m-am angajat la Guitar Center, un magazin de instrumente muzicale. Cei de la facultate mi-au dat o bursă specială – presidential scholarship – oferită doar la 10 oameni pe an. Era cam cea mai scumpă facultate de muzică, dar le-a plăcut povestea mea și m-au acceptat. Am vrut să învăț mai bine limba engleză, mentalitatea oamenilor și ceva nou cu muzica. Dar nu am apucat să învăț mare lucru, pentru că cei de la facultate nu mă lăsau să le folosesc studioul. Le-am spus „Dacă rămân la voi, dați-mi resursele pe care le aveți că o să vă mândriți cu mine. De-aia mi-ați dat bursă, nu?“. Mi-au dat vreo 40.000 de dolari, din care o parte a trebuit să-i restitui, pentru că am renunțat în cele din urmă. După acest episod m-am întors în Los Angeles, de unde n-am mai plecat. Eram tânăr și pornit să fac lucruri mărețe.
„Momentul meu preferat de la Grammy a fost întâlnirea cu Nadia Comăneci“
Odată stabilit, ce ai făcut în Los Angeles?
Trăiam de pe o zi pe alta și încercam să îmi fac cât mai multe relații. Totul s-a schimbat în bine când am început să lucrez în studioul lui DJ Khalil, unde l-am cunoscut pe Daniel „Bekon“ Tannenbaum, actualul meu partener. DJ Khalil este unul dintre producătorii mei preferați. Semnat la Dr. Dre, el și cu Bekon au lucrat la melodia „Kush“ a lui Dr. Dre. Khalil a lucrat cu foarte mulți artiști mari precum Jay-Z şi Eminem; îl studiam de când eram în România. Am ajuns la el prin unul dintre primii mei manageri. Khalil mi-a spus: „Nu am multe ce să-ți ofer, dar hai la studio și vezi ce prinzi“. Făceam naveta în fiecare zi două ore până când mi-a zis că pot dormi la studio. A fost cea mai tare perioadă de mentorat. Când stai cu oameni pe care-i admiri și sunt mult mai buni decât tine și cu mult mai multă experiență, devii și tu mai bun.
Așadar, a treia oară a fost cu noroc.
Da, dar nu a fost ușor. Încă de pe drum, conducând spre LA, am aflat că locul unde trebuia să stau va fi altul. Norocul a fost că am avut niște prieteni care m-au susținut să rămân în LA. Managerul nu s-a ocupat cum a promis. Astăzi am o echipă întreagă de management plus avocat. În acea perioadă am lucrat cu multă lume din România. Statele Unite mi-au deschis multe porți și din România. M-au ajutat foarte mult să mă dezvolt ca producător. Îmi aleg cu atenție oamenii cu care lucrez, dar nu contează că lucrez cu Kendrick, Guess Who sau Sișu. Fiecare artist cu care colaborez trebuie abordat ca fiind cel mai mare artist pentru care ai acceptat să lucrezi. Nu poți intra doar cu un picior în barcă.
Ce crezi că le-a plăcut lui DJ Khalil și Bekon la tine?
Cred că le-a plăcut cât de mult munceam și cum suna muzica mea. Le-a plăcut faptul că ce începeam, eu terminam și nu găseam motive să fac altceva. Eram pus pe treabă. Cu Bekon am o altă relație. Și el mai rămânea peste noapte la studio. Mă trezea dimineața ca să mergem la alergat. Zicea „Hai să facem mișcare! Mâncăm sănătos! Pe urmă mergem la studio!“. S-a creat o relație de prietenie frumoasă. I-a plăcut povestea mea. Ne știm cu familie cu tot. Am fost la el acasă, la familia lui, de nenumărate ori. A fost cu mine în România. S-a împrietenit și cu Smiley. S-a creat o comunitate frumoasă.
România, o constantă
În echipa ta de acum ai și români?
Da, bineînțeles. Andrei Dan și Marius Feder îmi sunt cei mai apropiați. Andrei Dan este din Cluj, dar ne-am cunoscut pe când mă aflam în Chicago și unde el muncea. A mai fost cu noi și Horațiu Ormindeanu. Un violonist care era mai mult cu scena, pe când eu cu Andrei eram mai mult cu viața de studio. Am lucrat cu foarte mulți artiști români în perioada aceea – Guess Who, Grasu XXL, Smiley, Feli şi La Familia. Mă înțeleg foarte bine cu toți și sunt ca o familie pentru mine. O relație de studio și de prietenie, chiar și de la distanță. Una dintre piesele mele preferate pe care le-am produs este o piesă de la Guess Who, Grasu și Feli – „Spune-mi tot“. Este produsă împreună cu Marius Feder, cu care fac muzică și acum.
Cum te-ai cunoscut cu Marius Feder?
Cu Marius m-am cunoscut în Los Angeles și este unul dintre cei mai buni prieteni. Aproape la tot ce lucrez, lucrez și cu Marius. Am lucrat împreună la coloana sonoră a filmelor „Shang Chi și Legenda Celor Zece Inele“ de la Marvel și filmul „You People“, în care joacă Jonah Hill și Eddie Murphy. Am mai lucrat la diferite proiecte cu artiști precum Rich Brian şi Joji, care este un artist foarte mare și cunoscut în lume. Amândoi sunt parte a labelului „88rising“ care ajută artiști americani de origine asiatică. Prin colaborarea cu ei am ajuns să lucrăm la „Shang Chi“ și ne-a deschis multe uși înspre lumea filmului. Muzica la un film presupune mult mai multă muncă. Ai de-a face cu mult mai multe păreri și e mult mai mult stres, dar rezultatul e mișto. Am fost la studioul Warner Brothers, unde am înregistrat cu orchestră și cor.
L-ai menționat și pe Smiley, cel mai popular artist din România ultimilor 10-15 ani. Cum ați ajuns să vă cunoașteți?
Cu Smiley m-am cunoscut prin Șerban Cazan, producătorul șef de la HaHaHa Production. Florin aka Feenom, unul dintre producătorii principali de la HaHaHa Production, este un prieten vechi de-ai mei. Îl știu de când avea 11-12 ani, pe când îmi trimitea instrumentale ca să ascult și să-i ofer feedback. L-am sunat într-o zi pe Șerban și i-am spus că are potențial și ar merita să îl cheme la studio, unde a și rămas. Sunt foarte mândru de el. Prieteniile sunt mai importante decât afacerile sau muzica. Așa am ajuns să lucrăm cu HaHaHa și să scriem multe piese în română sau engleză. Apoi, Smiley ne-a chemat în România unde am avut o experiență foarte mișto împreună. Plus că și Smiley are împreună cu HaHaHa treburi prin LA.
Așadar, ești cu o ureche și la artiștii noi din România.
Mă inspiră când aud ce fac tinerii. Nu mai am 20 de ani. Am 34 și merg tot înainte. Când lucrezi cu oameni tineri și auzi ce fac, te pot inspira și pe tine, atât timp cât n-ai orgoliu. Trebuie să realizezi că vine generația din urmă care are acces la altfel de resurse și gândește altfel muzica. Eu caut să lucrez cu oameni care urmează să facă ceva. Mi se pare o provocare mult mai mare. După Kendrick și alți artiști mari, te întrebi „cu cine vrei să lucrezi?“. Pentru prima oară vom semna pe cineva din România să vină să lucreze în SUA. Nu divulg încă numele, dar este cineva extrem de talentat.
Din primul rând, în studio
Cum ai ajuns să lucrezi cu Kendrick Lamar?
Sunt fanul lui, în primul rând. L-am văzut în Chicago, la un concert, unde cred că eram doar 80 de oameni în public. Mă aflam în primul rând cu un CD de instrumentale în mână pe care mi l-a luat Schoolboy Q. Am vorbit și cu Kendrick puțin după concert, așa cum se întâmplă la concertele mici. Atunci ne-am întâlnit prima oară. Era pe vremea când lansase albumul său de debut „Section.80“ (2011). Și-a amintit de moment când lucram la cel mai recent album. A fost un parcurs destul de natural, în care s-au aliniat planetele. Când Bekon s-a mutat din New York în Los Angeles, a fost într-o sesiune la studio cu Kendrick, unde a fost asistat de Dahi, care mai lucrase în trecut cu Kendrick. De atunci, Bekon a legat o prietenie cu Kendrick, s-a început lucrul la albumul „DAMN“ (2017) și am intrat în relații cu artiștii TDE, labelul la care era semnat Kendrick la acea vreme. Pe urmă, Bekon a început colaborarea cu SZA și m-a sunat și mi-a zis „Vezi, c-am început o idee marfă cu SZA, poate o terminați voi“. Eram la o petrecere la un prieten – mi-am pus căștile, m-am așezat pe o canapea și am început să lucrez (râde). Piesa se numește „Garden“ și e pe albumul ei de debut „Ctrl“ (2017) – o melodie care mi-a schimbat viața, care a și fost nominalizată la Grammy. Pe urmă am lucrat și cu SchoolBoy Q. Cu el n-a ieșit nimic, dar ne-am distrat. E un băiat foarte amuzant. Abia după tot acest carusel am lucrat și cu Kendrick în studio.
Mulți îl consideră pe Kendrick cel mai mare rapper al tuturor timpurilor. Cum a fost să lucrezi cu el?
Cea mai tare experiență pe care am avut-o cu cineva vreodată într-un studio. Lucram vreo 30 de idei pe zi și înregistram tot ce ne trecea prin cap. Totul era live. Eram ca un band în care artistul vine și face freestyle. Așa se lucrează cu Kendrick. Când îi place ceva, spune către inginer „OK, marchează locul acela!“, și se merge mai departe. La final, trecem prin toate marcările și vedem ce ne place mai mult. Tot ce se întâmpla în studio îl inspira. Am încercat foarte mult să-l inspir la rândul meu. Am avut multe momente cu el când am ascultat Michael Jackson, dar i-am pus și multă muzică românească veche precum Mihaela Mihai. I-a plăcut foarte mult. I-am povestit despre Revoluție, despre concertele lui Michael de la București și i-am arătat filmulețe. I-am povestit despre cum făceam noi rost de muzică și cum tatăl meu aducea casete din Germania cu înregistrări de la MTV și doar așa mă puteam uita la videoclipuri. Era impresionat. Este un om pe care-l interesează foarte mult cultura și istoria unei țări.
Crezi că sunt șanse să concerteze în viitorul apropiat în România?
Nu știu când va concerta, dar poate venim. I-am arătat un loc foarte frumos din munții noștri unde ar fi interesat să vină.
De asemenea, pe lângă artiștii TDE, ai mai primit o altă nominalizare la Grammy alături de H.E.R. Cum a fost experiența să lucrezi cu ea?
„I Used to Know Her“ (2019) a fost nominalizat pentru Albumul Anului la Grammy. Am fost cu ea în New York la Quad Studios – studioul unde a fost prima oară împușcat Tupac, în lift. E un studio legendar la care s-a lucrat foarte mult hip-hop, precum Nas, Wu-Tang, Biggie și, bineînțeles, Pac. Am stat cu Busta Rhymes la țigară. Să lucrezi cu H.E.R., care este o artistă atât de complexă și atât de talentată, într-o asemenea atmosferă, a fost mare lucru.
Ai pregătit ceva pentru începutul acesta de an?
Anul trecut am lucrat cu Hozier și a fost o experiență foarte plăcută. EP-ul „Eat Your Young“ se va lansa pe 17 martie.
Visul american, cu picioarele pe pământ
Cum a fost experiența de la Gala Premiilor Grammy? Cum te simți acum, că ai câștigat un Grammy?
A fost emoționant. Dar mi-a fost mai ușor pentru că m-am dus cu Marius Feder. Ne-am întâlnit pe covorul roșu și cu Nadia Comăneci. Ne-a auzit vorbind română și ne-a abordat. S-a prezentat ca fiind Nadia și am rămas șocat. E o legendă! Când spun că sunt din România, aproape toți străinii știu cine sunt Nadia şi Gică Hagi. Mă bucură enorm că am apucat să primesc personal felicitări din partea Nadiei Comăneci. Poate momentul meu preferat de la Grammy. E un om de la care ai ce învăța.
Simți că trăiești visul american?
E frumos, nu pot să fiu ipocrit. Dar nu trebuie să las să mi se urce la cap, pentru că mai avem de câștigat alte Grammy-uri (râde). Eu cred că mi-am realizat visul de la o vârstă fragedă, atunci când am ales să fac muzică. Dacă rămâneam în România, făceam să se realizeze la mine în țară. Dar, sigur, ca business, ca producător, poți construi mult mai bine în SUA. Dar nu e deloc ușor, pentru că nu ești la tine acasă. Ești printre străini și asta te afectează. Orice om cred că e legat de țara în care s-a născut. Într-adevăr, treburile pe care le fac aici nu pot să le fac acasă. Dar sper ca într-o bună zi să se poată schimba asta. Am planuri să vin mai des în România – cu muzica, cu viața și să lucrez cu artiști. Da, uneori pare totul ca un vis, dar dacă faci muzică pentru faimă, înseamnă că ți-ai ales motivele greșite. În muzică, precum în viață, oricând urci și cobori. Te poți bucura de faimă, dar să o folosești la ceva pozitiv, care să te inspire pe tine și pe alții. Nu o poți lăsa să îți schimbe percepția, pentru că atunci nu vei mai evolua.
„Indiferent de genul abordat, dacă muzica e sinceră, lumea se va identifica cu ce faci“
Statele Unite sunt un vector cultural și politic foarte puternic la nivel global. Locuind acolo, cum se simt pentru un român mișcări precum MAGA, BLM, curentele woke și political correctness-ului sau discuțiile despre mediu?
Nu am nicio părere despre politică. Îți garantez că dacă nu te uiți la știri, vei vedea că lucrurile nu sunt chiar așa cum sunt prezentate. Eu am ochelari de cal și văd doar muzică. Nu sunt ignorant, dar dacă vreau să ajut pe cineva, din familie sau vreun prieten, trebuie să muncesc pentru asta. Nu pot ajuta prin păreri sau să vorbesc despre ce mă deranjează. Viața merge oricum înainte și anumite lucruri nu le pot schimba eu. Mi se pare mult mai matur să-mi văd de treabă. Responsabilitatea mea este să muncesc. Politica și încălzirea globală sunt ceva ce eu nu pot controla și aș fi ipocrit să-mi dau cu părerea despre ele.
Fiind plecat de atâția ani, cum vezi diferențele dintre SUA și România? Ai spus, mai devreme, că America ți-a deschis multe uși și în România. Cum ți se pare industria muzicală de la noi?
Cu România am o legătură sufletească. E acasă. În SUA e mai mult business, dar e și ca o casă, pentru că am legat niște prietenii sincere. Muzical, este o industrie mult mai mare. Oamenii sunt mult mai deschiși și au avut acces la niște resurse pe care noi nu le-am avut fiind copiii anilor ’90. România are foarte mulți artiști tari. Sunt mulți copii care vin din spate și sună foarte bine. Artiști și producători. Lumea e mai dezinvoltă și experimentează mai mult.
Muzica, prin filtrul educației
De când a ajuns în difuzoarele românilor, trapul a creat o polemică. Cum vezi diferențele dintre rap și trap?
Există trap de calitate și rap de calitate la fel cum există trap prost și rap prost. Trapul e o latură a hip-hop-ului, până la urmă. Face parte din evoluția muzicii. Chiar dacă unele lucruri nu sunt pentru urechea mea, ele nu pot trece neobservate. Și noi când eram mici, cei mai în vârstă spuneau că ce ascultăm nu e bun. Și pe vremea forumurilor era mult hate. Mi se pare că de la un punct încolo nu mai suntem în măsură să ne dăm cu părerea. Da, nu sunt de acord cu mesajele unor artiști, care distrug mulți tineri, dar înțeleg stilul. Și în perioada de glorie a rockului se consumau multe droguri. Acum e doar alt nivel de educație. De aceea nu poți să arăți cu degetul un puști care face ceva, ci trebuie să te uiți de unde vine. Care e backgroundul lui? Care e educația pe care a primit-o? Iar lauda cu banii este un trend hipsteresc: puștii care vor să pară că au versus cei care nu au. Au fost trenduri când a fost invers. Era cool să pari sărac. Succesul unui artist mi se pare benefic pentru industria muzicală, indiferent de țara în care se află, iar succesul duce la circulația banului în industrie. Atât timp cât participi la dezvoltarea unei industrii și oamenii ajung să mănânce, începând de la producători, manageri și așa mai departe, înseamnă că direcția e bună. Trapul nu e făcut pentru oameni de peste 30 de ani. E pentru adolescenți, care sunt mari consumatori de muzică. Da, puțin mai ignoranți, dar așa sunt tinerii și astea sunt vremurile în care trăim. Ai acces la mult prea multă informație, iar treaba asta afectează un puști. Nu mi se pare sănătos să te uiți într-o oră la sute de videoclipuri a câte zece secunde. A scăzut nivelul de răbdare. Abia se ascultă o melodie cap-coadă, darămite un album. Totul se consumă de azi pe mâine. De aceea mă simt binecuvântat că fac parte din niște proiecte care au longevitate.
În era TikTok-ului, a reel-urilor și a shorts-urilor, ce crezi că ar trebui să facă un artist ca să ajungă la mai multă lume?
Indiferent de eră, e la fel. În primul rând să se regăsească oamenii în povestea ta. În momentul în care îți pasă și vine din suflet, indiferent de genul muzical abordat, atunci când vine dintr-un loc sincer, lumea se va identifica cu ce faci. Toți oamenii, indiferent de vârstă, vor ceva real. Contează să o faci pe termen lung. Nu doar ceva care are succes de moment. Când îți pasă, se simte.
Ce sfaturi ai oferi cuiva care ar vrea să-ți calce pe urme și să devină producător?
Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar am câteva principii după care mă ghidez: să lucrezi cu cât mai puțin ego și să apreciezi munca în echipă. E important să te înconjori de oameni care sunt mai buni decât tine, de la care să înveți. Să nu crezi că este totul despre tine și să nu crezi că cineva îți datorează ceva. Fii într-o căutare continuă, atât a sinelui, cât și a muzicii. Dacă nu ești un fan al muzicii, e foarte greu să fii producător. Trebuie să știi enorm de multă muzică. Trebuie să ai niște standarde înalte, și, cu cât îți cultivi gusturile muzicale, cu atât ți se dezvoltă latura de producător.
Se încarcă comentariile...
