INTERVIU Max Emanuel Cenčić, contratenor: „Händel este o provocare“

La 37 de ani, Max Emanuel Cenčić este unul dintre cei mai cunoscuţi contratenori din lume. La cea de a doua sa vizită în România, cântăreţul a interpretat muzică de Händel, pe care o consideră întotdeauna o provocare, care îţi cere şi agilitate tehnică a vocii, dar şi încărcătură dramatică a expresiei.

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu 

Anca Ioana Andriescu: Când interpretaţi operă în concert, vă lipseşte punerea în scenă, jocul actoricesc?

Max Emanuel Cenčić: Câteodată da. Depinde. Din perspectiva preciziei muzicale, opera în versiune de concert este mult mai avantajoasă, căci te poţi concentra numai asupra muzicii.

Cum a fost „debutul” dumneavoastră în vocalizele Reginei Nopţii, din Flautul Fermecat de Mozart?

Când am început să cânt eram foarte mic, aveam cinci ani şi jumătate, şi am fost privit ca o apariţie precoce în plan muzical. Am apărut prima oară pe scenă cu un cântec de copii; a fost un succes, iar apoi tatăl meu a sugerat acel tip de coloratură din rolul Reginei Nopţii: tocmai văzusem Flautul fermecat de Mozart şi eram atât de fascinat de ceea ce auzisem încât fredonam tot timpul fragmente din partida Reginei Nopţii – ceea ce părinţilor mei li se părea foarte nostim. De fapt, nu am interpretat niciodată cu adevărat acel rol! Dar a fost o surpriză pentru public: am apărut la televizor într-un spectacol pentru copii şi lumea a fost uimită să audă un puşti de doar cinci ani făcând aşa ceva. Au trecut însă 30 de ani de atunci şi s-au întâmplat multe în viaţa mea, am devenit un cântăreţ profesionist şi – ca fiecare interpret din acest domeniu al operei baroce – este firesc să abordez creaţia lui Händel, pentru că el a fost unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului al XVIII-lea. 

Muzica este ceva ce trăieşte în momentul respectiv şi nu ar trebui să ne străduim să retrăim acele clipe pierdute de sute de ani. Dar putem să încercăm să ne conectăm la ceva din zone atât de înalte şi să aducem pe pământ ceva atât de minunat numit Muzică.

Cum vă solicită glasul scriitura lui Händel?

Muzica lui Händel este întotdeauna o provocare, pentru că impune şi o agilitate tehnică a vocii, dar, în acelaşi timp, trebuie să dispui şi o de anumită încărcătură dramatică a expresiei. Nu poţi avea una sau alta, trebuie să le demonstrezi pe amândouă. De aceea consider că Händel este atât de special şi că reprezintă o provocare pentru cântăreţ. Opera este de fapt mai solicitantă decât oratoriul pentru că reflectă mai multe faţete. Oratoriile sunt scrise diferit. Am putea spune că operele lui Händel sunt italiene, în timp de oratoriile sunt engleze; sunt reflectate astfel două tradiţii diferite, în oratorii se poate vedea moştenirea lui Purcell, dar şi a muzicii religioase franceze, ilustrate de Charpentier sau Lully. 

Ce vă satisface mai mult: interpretarea live sau înregistrările în studio?

Cred că ambele fac parte din meseria mea. Nu pot spune că prefer una sau alta, dar pot afirma că a realiza înregistrări este mult mai dificil decât a cânta în concert. În studio trebuie să te menţii la nivel maxim un timp mult mai îndelungat – zece zile, două săptămâni – şi microfonul captează cea mai mică imperfecţiune a vocii, aşa că trebuie să fii într-o formă foarte bună. În concerte sau în spectacole live, ţi se pot întâmpla şi uşoare accidente pe care unii spectatori le percep, iar alţii nu. Nu e frumos, dar se mai întâmplă. Muzica este ceva ce trăieşte în momentul respectiv şi nu ar trebui să ne străduim să retrăim acele clipe pierdute de sute de ani. Dar putem să încercăm să ne conectăm la ceva din zone atât de înalte şi să aducem pe pământ ceva atât de minunat numit Muzică.

Nu sunteţi la prima colaborare cu orchestra „Armonia Atenea“...

Am început acum trei ani. Alessandro nu este singurul nostru proiect: avem în pregătire un CD solo cu George Petrou şi Armonia Atenea, mai avem un CD  împreună cu cinci alţi colegi (cinci contratenori!), încă unul cu tenorul Daniel Behle, iar anul viitor avem în plan un turneu, o nouă operă de înregistrat. Avem mult de lucru în perspectivă.

Care este următoarea operă în agenda dumneavoastră?

Următorul meu proiect va fi Solimano de Johann Adoph Hasse, operă pe care o vom înregistra în ianuarie cu dirijorul Riccardo Minasi şi orchestra „Il Pomo d’Oro”, alături de care am realizat anul trecut ultimul meu album, „Venezia“, lansat la începutul acestui an. Vom efectua şi turnee în diferite locuri prezentând acest program.

Deci rămâneţi în zona operei italiene.

Aş spune mai degrabă: a operei Barocului italian. Este ceea ce fac de preferinţă în acest moment, dar nu se ştie niciodată către ce ne va purta viitorul. Pentru moment, aşa este şi e bine. Când eşti contratenor, eşti destinat – mai mult sau mai puţin – muzicii Barocului; dacă nu – atunci cânţi muzici contemporane, lucrezi cu acei compozitori care scriu pentru tine. 

Repertoriul veacului al XIX lea nu îţi oferă prea multe posibilităţi, deşi, desigur, poţi aborda unele roluri care în mod tradiţional sunt încredinţate cântăreţelor, dar depinde: unora le place aşa ceva, altora nu. Poţi interpreta Orlovski (din Liliacul), Tancredi (de Rossini), poţi cânta Il Crociato in Egitto de Meyerbeer – pentru că a fost scris pentru un cântăreţ „castrato”.

În secolul al XIX-lea mai erau încă asemenea voci şi destul de mulţi autori au scris pentru ele; dar acest repertoriu este aproape 

uitat astăzi.

Dincolo de muzică, spre ce vă îndreptaţi atenţia?

Sunt multe domenii care mă interesează: îmi face plăcere să mă duc prin aşa numitele „pieţe de antichităţi” nu numai pentru a colecţiona, ci şi pentru a mă bucura de ceea ce văd. În general, când lucrez cu manuscrise vechi, cu muzici din secolele trecute, parcă simt nevoia de „a extinde” o asemenea preocupare şi spre mobilier, spre pictură... Îmi face plăcere să mă duc duminică dimineaţa în asemenea locuri şi să găsesc lucruri interesante. Nu mă refer doar la piese de tip baroc, îmi plac şi colecţionez şi mobilă vintage, ceramică şi tot felul de alte obiecte. ;