Secretul progresului societăţii este – din ceea ce afirmă atât managerii, cât şi filosofii – să pui omul potrivit la locul potrivit. Se pare că n-o să izbuteşti în veci să faci ceva bun dacă obligi inginerul să facă tocăniţă, bucătăreasa să construiască şosele, iar profesorul să taie lemne. La o adică, lucrurile se pot face şi aşa, prin împerecherea asta şuie de abilităţi şi de atribuţii, însă vor ieşi prost, iar societatea, în ansamblul ei, va avea de suferit.

Nu este deloc întâmplător că în societăţile vestice (obsedate de eficienţa muncii , fie că este vorba de săpat şanţuri sau de condus o mare bancă) un element esenţial al procesului educaţional este testarea abilităţilor copiilor. Sunt tot felul de teste, încă de prin stadiul preşcolar, prin care sistemul încearcă să stabilească locul fiecăruia în piaţa muncii, în baza principiului că reţeta succesului individual (care stă, paradoxal, la baza succesului colectiv) se află o combinaţie dintre abilităţile native şi educaţie.

Devine muncă de Sisif, spre exemplu, să îl orientezi către treburi pragmatice pe un om care este înclinat nativ spre partea estetică a vieţii. Îi vei da disconfort psihic şi va face puţin şi prost. Vesticii cred (şi ştiu ei bine ce cred) că prin educaţie nu se pot nivela complet afinităţile înnăscute ale individului, aşa că au ajuns la concluzia că mai bine îi ghidezi pe oameni, încă din start, către lucrurile la care sunt şanse mari să se priceapă mai bine.

Pare un fel de neo-rasism, însă, la urma urmelor, vorbim de eficienţă. Este cumva ca atunci când vrei să renovezi o casă (rog să-mi fie iertată comparaţie între oameni şi ziduri). Dacă zugrăveşti cu alb un perete deja alb, un strat de vopsea îţi va fi de ajuns. Însă dacă vrei să zugrăveşti cu alb un perete roşu sau albastru îţi vor trebuie mai multe straturi de vopsea. Te va costa mai mult, iar rezultatul poate fi îndoielnic.

Cu oamenii este chiar şi mai greu decât cu zidurile, căci nu poţi rescrie peste noapte ceea ce deja este adânc întipărit în mintea unei persoane. Ca urmare trebuie să refoloseşti ce ai, cu minimum de efort şi maximum de câştig.

Vă amintiţi, desigur, de inscripţiile de genul „RULA“ sau „PUCA“ de pe pereţii clădirilor mai dosnice din oraşe. Ei bine, la început acolo scria altceva, însă „corectorilor“ le-a fost mai uşor (şi mai ieftin) să adapteze mesajul decât să dea tot peretele cu var. Este şi un parfum eficient-vizionar în chestiune. Un perete perfect alb îi va tenta mereu pe perverşii de ocazie, pe când pe un perete deja desenat nu mai pot încăpea prea mulţi de-alde „RULA“.

Staţi liniştiţi la locurile dumneavoastră! Nu la „literatura“ de budă mă voi referi în tableta de faţă, ci la cu totul altceva. Un altceva la fel de sordid, dar dintr-o altă zonă a turbulentului prezent românesc. Acela care, cum ar spune măreţii noştri conducători, duce spre un viitor (era gata-gata să zic de aur) care se află în faţă şi nu în spate. Păi... 

Cu riscul de a fi contrazis vehement, trebuie să vă spun că modul cum sunt selectaţi în zilele noastre oamenii care ne conduc destinele mi se pare un fel de „turnesol“ al sănătăţii mintale şi morale a poporului român. Degeaba se dau unii de ceasul morţii în încercarea de a demonstra că poporul e „hăis“, iar liderii ţării sunt „cea“. Că poporul este caimacul, dar aleşii sunt zaţul. Retorică!

Suntem exact la fel, cu excepţii puţine. Politicianul pus pe minciună şi căpătuială nemeritată este frate de sânge cu asistatul social care minte că nu are venituri, deşi are, căci un sfert din economia României este alimentată de carburantul numit „muncă la negru“.

Alesul care se revoltă doar când fură cei din tabăra adversă, nu şi cei din tabăra lui, este clona românului amărât care crede că nu-i nicio chestie dacă ai furat gardul primăriei, căci se bazează pe logici ameţitoare de tipul  „e al nostru, al tuturor“ sau „au furat şi alţii, eu de ce nu pot?“.

De la vlădică până la opincă (să mă ierte puţinii români care fac excepţie) avem o plăcere perversă să furăm (furt înseamnă şi evaziunea fiscală, să ştiţi), să minţim (nu doar promisiunile electorale sunt minciuni ci, să zicem, şi bolile inventate pe baza cărora se obţin anual peste un milion de zile de concediu medical plătite în România), să ne facem că plouă (refuzând votul, îndatoririle civice, caritatea şamd).

Acum câţiva ani, într-o comună din judeţul Galaţi a ieşit scandal mare pentru că nişte aranjamente politice au dus la demiterea unui viceprimar cu ceva şcoală şi experienţă administrativă, pentru a fi pus în locul lui un tinerel de 24 de ani, mândru absolvent a cinci clase de şcoală, care nu muncise nicăieri (cu acte) în viaţa lui. Reacţia politicienilor a fost virulentă. Cea a sătenilor a tins către zero, concluzia trasă de electorat, după o scurtă recapitulare a chestiunii, la cârciuma din sat, a fost unanimă: „Dă-i dracului! Ce ne pasă nouă?“.

De fapt, uite-aşa, pe nebănuite, am ajuns să nu ne mai pese de (aproape) nimic. Ni se pare în regulă atunci când vine şeful marelui partid-stat şi zice că secretara lui agramată şi servilă este perfectă să fie premier. Nu avem mai nimic de obiectat când în fruntea Fiscului românesc este pusă o contabilă de la primăria unei comune oarecare, care n-a fost în stare să treacă - de cinci ori la rând!!! - măcar examenul pentru a deveni inspector debutant la instituţia pe care acum o conduce...

Zilnic, noi şi noi proşti cu proptele sunt aburcaţi în fruntea ţării prin intermediul grupului infracţional organizat pe care noi – nu alţii! – l-am desemnat, prin opţiunile electorale discutabile, să se ocupe de banii noştri. Îndrăznesc că cred că ideea de bază conform căreia noi, ăştia, oamenii de rând, plătim taxe şi impozite este aceea că primim la schimb serviciile unor profesionişti în administraţie, educaţie, apărare, sănătate, protecţie, justiţie şamd. Numai că profesioniştii au cam dispărut din instituţiile publice, sub presiunea politicienilor puşi pe mărire şi pe căpătuială cu orice preţ.

Îmi e frică să mă gândesc la ipoteza că impozitele şi taxele din România nu mai servesc interesului public decât colateral şi întâmplător, fiind de fapt o sursă de finanţare pentru nişte mafioţi cu tupeu, care ştiu să speculeze eficient slăbiciunile democraţiei.

Însă, până la urma-urmelor, dacă atâta suntem în stare, ca popor, atunci ar trebui să ne fie clar că deja ne-am semnat actul de deces. Nu de alta, dar ţara se pregăteşte să intre în două crize majore, ale căror efecte (catastrofale de-a dreptul) vor deveni tot mai clare în următorii cinci ani.

Prima este criza demografică, din care derivă două efecte încuietoare: lipsa de forţă de muncă (peste 50% din forţa noastră de muncă activă este deja în ţările din Vest, în timp ce în România se lucrează cu pensionari şi necalificaţi) şi penuria de venituri bugetare (deja, un angajat din economia privată – singura generatoare de venituri bugetare - trebuie să susţină prin impozitele lui alţi trei români: un bugetar , un pensionar şi un asistat social).

A doua (despre care s-a vorbit deocamdată foarte puţin) este criza sistemelor publice de utilităţi moştenite de la regimul comunist – vorbesc aici de reţelele de apă, gaze, canalizare, electricitate, termoficare. Acestea au ajuns la limita duratei normate de existenţă şi tocmai se pregătesc să cedeze pentru că n-a mai investit nimeni în ele de 30 de ani. Termoficarea de la Bucureşti este un exemplu. Desele avarii din reţeaua naţională de electricitate sunt un alt exemplu.

Semne că guvernanţii ar înţelege ce se întâmplă cu ţara, nu-s. Ei sunt ocupaţi să „mulgă vaca“, deşi vita e pe cale să pice din picioare de foame. Însă nu-s doar ei, politicienii, de vină, căci un popor care acceptă să fie condus de infractori care-şi pun secretarele şi amantele să guverneze prin mimarea democraţiei îşi cam merită soarta. E complice! Tare mă tem că la baza tuturor crizelor stă, de fapt, o criză despre care nu se vorbeşte, dar care ne sfârtecă viitorul: criza morală - cu substrat istoric - a naţiei române... 

P.S.: Faptul că la recenta festivitate de la Ateneu, de preluare a preşedinţiei CE de către România, au fost invitaţi, la loc de cinste, mai mulţi inşi condamnaţi pentru corupţie (a se vedea Adrian Năstase şi Adrian Severin), dar şi beizadelele aleşilor, este o confirmare a ipotezei formulată la sfârşitul frazei de încheiere a acestui articol.