Cum au învins moldovenii o unitate de elită celebră în Europa. Bătălia care a schimbat soarta Moldovei medievale

La sfârșitul lunii octombrie, în anul 1497, călăreții lui Ștefan cel Mare au distrus una dintre cele mai de temut unități de elită din istoria medievală a Europei. A fost apogeul puterii militare și politice a Moldovei medievale. 

Cavalerii mazovieni au fost atacați la Lențești Foto: imagine realizata cu AI

La sfârșitul secolului al XV-lea, Principatul Moldovei ajunsese la apogeul puterii sale militare și politice. Devenise o putere regională care nu numai că a reușit să-și mențină independența și integritatea teritorială în fața marilor regate și imperii vecine, dar chiar și-a extins fruntariile. În jurul anilor 1497-1498, Moldova lui Ștefan cel Mare atingea o suprafață de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, stăpânind Moldova de astăzi, Basarabia, Bucovina de Nord, Bugeacul, Pocuția, dar și importante feude în Transilvania, precum Ciceul sau Cetatea de Baltă. La sud, țara avea ieșire directă la Dunăre și Marea Neagră.

Unul dintre atuurile lui Ștefan cel Mare pentru aceste reușite a fost organizarea militară deosebită, dar și calitatea trupelor sale. Pe lângă un sistem extraordinar de fortificații, Ștefan cel Mare se baza pe o cavalerie superbă, renumită în toată regiunea și recunoscută de toți cei care au înfruntat-o. Cu ajutorul acestei cavaleri, moldovenii au reușit să anihileze una dintre cele mai renumite unități de elită din istoria Europei, dar și să îngenuncheze unul dintre cele mai puternice regate din zona central-est europeană. Pe 29 octombrie a anului 1497, în apropiere de Cernăuțiul de astăzi, călăreții Moldovei au decimat unitățile de cavalerie mazoviană, printre cele mai bune de pe continent, lăsând armata poloneză, aflată în retragere, fără apărare.

Atunci când un rege creștin a poftit la pământurile vecinului său

Povestea începe undeva în toamna anului 1497. Moldova era unul dintre cele mai puternice principate din zona est-centrală a Europei, condus de Ștefan cel Mare, unul dintre liderii emblematici ai istoriei medievale românești. Marele voievod se afla în cel de-al 40-lea an de domnie și se afla la senectute. Adusese stabilitate și prosperitate țării, ba chiar și un renume aparte prin victoriile obținute împotriva unor mari puteri politice și militare ale vremii, precum Regatul Ungariei și Imperiul Otoman. Era însă chinuit de o boală care îl ține mai mult la pat. Unii spun că era podagră, alții bănuiesc că ar fi fost vorba de un diabet de tip II. Tocmai de aceea, fără să se poată baza prea mult pe ajutorul venit din statele creștine, Ștefan a decis, încă din 1489, să pună capăt luptelor cu otomanii. Tocmai pentru a-și cruța țara, dar și urmașii, fiindcă bătrânul voievod nu se mai simțea în putere. A făcut pace cu sultanul și s-a angajat să-i plătească și un tribut de 3.000 de ducați venețieni. În același an, polonezii au recunoscut anexarea Chiliei și Cetății Albe, luate de otomani de la moldoveni.

Ștefan cel Mare Foto: arhiva

Ștefan s-a simțit lezat, dar nu s-a ridicat împotriva regelui polonez Cazimir al IV-lea, de care îl lega un jurământ de vasalitate. În schimb, după moartea acestuia și urcarea pe tron a fiului său, Ioan Albert, Ștefan intră pe teritoriul polonez și ocupă Pocuția, acel vechi gaj al împrumutului dat de Petru I al Moldovei regelui polon Vladislav Iagello. Mai mult decât atât, Ștefan începe să încheie alianțe anti-poloneze cu tătarii din Crimeea, dar și cu Marele Cnezat al Moscovei. În plus, Ioan Albert îl invidia și antipatiza pe Ștefan cel Mare. Așa că s-a hotărât să pună mâna pe Moldova. Credea că bătrânul voievod era departe de forma din timpul bătăliei de la Vaslui din 1475.

Ioan Albert a găsit prilejul potrivit în 1497. Motivul invocat a fost o cruciadă antiotomană. Regele polonez a răspândit zvonul că o uriașă armată otomană era pregătită să invadeze Moldova. Intenția, spunea Ioan Albert, era să-i alunge pe turci și să recucerească cetățile Chilia și Cetatea Albă. Dar pentru asta, armata poloneză trebuia să treacă prin Moldova.

„Epistolele regale cuprindeau vești despre o imensă oaste turcească, însoţită de o flotă nenumărată, gata să intre în Moldova. Provincia de la est de Carpaţi era considerată un voievodat al Regatului Polon, în urma jurământului de credință prestat de Ștefan cel Mare lui Cazimir IV, la Colomeea, în 1485. Prin urmare, nobilii și ceilalți supuşi erau îndemnați să vină cât mai repede cu putință sub steagurile regelui, pentru a apăra Regatul Polon (inclusiv Moldova) împotriva unei invazii otomane iminente. Pe de altă parte, regele îi ameninţa pe nobilii care aveau să se sustragă poruncii de mobilizare cu confiscarea tuturor bunurilor. Există documente care atestă confiscarea averilor unor vasali infideli, ceea ce dovedește seriozitatea poruncii regale”, arată Liviu Cîmpeanu în lucrarea „Cruciada împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului”.

Ioan Albert regele Poloniei Foto: wikipedia

Cu o armată de 60.000 de oameni, inclusiv armatele nobiliare, mercenari, dar și detașamente ale Ordinului Teutonic, Ioan Albert a intrat în Moldova. Evident, regele polonez nu era interesat nici de Chilia, nici de Cetatea Albă, ci s-a înființat cu cei 60.000 de oameni și 200 de tunuri direct în fața cetății Sucevei și a început asediul. Cetatea era apărată cu îndârjire de Luca Arbore, Marele Portar al Sucevei, în timp ce Ștefan aduna oșteni.

Masacrul din pădure, după faptă și răsplată

Deși chinuit de boală, cum am precizat, marele voievod a reușit să adune 30.000 de oșteni. În mare parte cavalerie moldovenească, dar și aliați. I-au venit în ajutor ungurii și secuii. Culmea, până și sultanul i-a trimis vreo 2.000 de achingii, iar hanul tătar, un contingent de călăreți. După patru luni de asediu, bolile, foametea (fiindcă trupele trimise să aprovizioneze erau ucise de cavaleria ușoară moldovenească și otomană) și nemulțumirea crescândă a nobilimii poloneze au compromis planurile regelui Ioan Albert. Nu mai vorbim de faptul că însuși Vladislav al II-lea, regele Ungariei, l-a amenințat cu războiul pe Ioan Albert dacă nu părăsește Moldova. Așa că regele polonez, de voie, de nevoie, a fost nevoit să încheie un armistițiu cu Ștefan cel Mare și a început retragerea către Polonia.

Bătălia din codrii Cosminului Foto: imagine realizata cu AI

Ștefan nu dorea să lase neplătită o asemenea ispravă. A profitat de faptul că polonezii au schimbat traseul de retragere planificat prin tratat și i-a așteptat în Codrii Cosminului, în regiunea Cernăuți. Pe 26 octombrie 1497, o parte importantă din armata poloneză a intrat în pădure. Așa cum scria și cronicarul Jan Długosz, ambuscada era deja organizată. Copacii tăiați pe jumătate au fost prăvăliți peste oștenii și cavalerii polonezi. Asupra celor rămași în viață s-a abătut o ploaie de săgeți. Supraviețuitorii au fost vânați. Regele Ioan Albert și o parte a armatei abia scapă cu fuga. Mari nobili polonezi au fost luați prizonieri și trimiși cadou sultanului. Prada moldovenilor a fost colosală. Dar lucrurile nu s-au oprit aici.

Atunci când a pierit floarea cavaleriei poloneze

Ștefan cel Mare, care își conducea armatele dintr-o sanie din cauza problemelor cu picioarele, a ordonat oamenilor săi represalii crunte împotriva polonezilor. Dorea o victorie totală. Și-a trimis oștirile pe urmele lui Ioan Albert și a ceea ce mai rămăsese din armata sa. Pentru a scăpa, în disperare de cauză, Ioan Albert apelează la Konrad al III-lea Rudy, cunoscut și sub numele de Konrad cel Roșu, un prinț polonez și membru al dinastiei Piaștilor, din ramura mazoviană, pentru a interveni. Cu alte cuvinte, Konrad urma să-și trimită temuta cavalerie mazoviană pentru a tăia drumul detașamentelor moldovenești care luaseră urma fugarului Ioan Albert.

Această cavalerie mazoviană era renumită în toată Europa pentru calitățile sale războinice. Erau efectiv trupe de elită. Au funcționat ca forță de șoc grea, esențială în apărarea teritoriilor poloneze, remarcându-se în bătălii contra Ordinului Teutonic, dar și a oștirilor mongole. Aceste trupe erau formate din unități de cavalerie cu armură grea, de influență vest-europeană, care șarjau cu lăncile lor lungi. Utilizau însă și spade, buzdugane și ciocane de luptă pentru încleștările corp la corp. Erau ajutați de o cavalerie ușoară, care îi seconda și pregătea terenul. Cavaleria mazoviană a fost precursoarea husarilor înaripați din armata poloneză.

Ei bine, Konrad a trimis 600 de astfel de călăreți greu înarmați cu echipajele aferente, ceea ce dubla de multe ori numărul oamenilor. Aflând de aceste planuri, Ștefan a delegat, pentru prima dată în istoria Moldovei, comanda unui mare boier. Este vorba despre Sima Boldur. „Caz cu totul excepţional, unicul cunoscut ca atare în istoria Moldovei medievale”, preciza istoricul Ștefan Gorovei. Și asta fiindcă Ștefan cel Mare suferea cumplit de crize din cauza problemei la picioare.

Cavaleria poloneză atacată la Lențești Foto: imagine realizata cu AI

Boldur a luat 3.000 de călăreți moldoveni și a plecat pe urmele mazovienilor. I-a ajuns în zona localității Lențești de astăzi, în preajma Cernăuțiului, și i-a atacat din toate părțile. A urmat un cumplit masacru, iar această unitate de elită a armatei poloneze a fost efectiv decimată. „Au bătut şi acea oaste, din mila lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo măcel mare în acea zi între leşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, în locul numit satul Lenţeştii”, preciza cronica moldo-rusă.

Ulterior, trupele moldovenești au intrat puternic în teritoriile poloneze și au făcut ravagii. Din acel moment, bătălia de la Lențești a consolidat victoria generală a Moldovei în campania din 1497. Polonia era înfrântă, iar Moldova și-a sporit puterea. Cavaleria moldovenească era renumită în epocă. De altfel, cea mai mare parte a armatei lui Ștefan era formată din cavalerie. Inclusiv călăreți din detașamentele voievodului, detașamente ale boierilor, dar și unități specializate, precum „vitejii” și „hânsarii”.„Supuşii (n.red. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, arăta medicul veneţian Matteo Muriano, într-o scrisoare către dogele Republicii Veneţiei.

Vitejii erau trupe de elită, recrutate din rândul nobilimii mici, de țară, care luptau călare, cu o multitudine de arme. Era o cavalerie medie, bine echipată și înzăuată, dar cu o mobilitate destul de mare. Hânsarii, în schimb, erau acea cavalerie ușoară, rapidă, care hărțuia inamicul.

„Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă(...)Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgeau de pe cal şi astfel făceau mari pagube”, preciza cronicarul polon Martin Bielski.