Precum nevăstuica al cărei aspect nu pare a anunţa ceva special, în nici într-un caz un carnivor versat, „cuvintele-nevăstuică” sunt aparent inofensive. Mai precis, la prima vedere, indică ceva firesc, despre care interlocutorul/auditoriul are o vagă impresie de pozitivitate. Vorbitorul urmăreşte să obţină consens eludând orice nuanţare sau articulare ideatică, mizând pe ascendenţa ambiguă a „cuvintelor-nevăstuică”.

Un astfel de cuvânt este, dacă aveţi răbdarea să reflectaţi puţin, termenul „democraţie” (şi derivatele sale adjectivale). În trecut, dictatura comunistă s-a autodeclarat „democraţie populară”. În zilele noastre, puşcăriabilii cu dosare penale îşi înfrumuseţează imaginea afirmând că au fost aleşi în mod democratic.

Un alt „cuvânt-nevăstuică” este „diversitate”. Prin acesta, orice nebun îşi etalează sminteala drept opţiune justificabilă moral sau fizic tocmai prin faptul că „diversitatea” implică lipsa nevoii de a te justifica.

Ce spuneţi de „securitate” (cu sensul de siguranţă fizică)? Toţi megalomanii se văd garanţii vreunei securităţi colective. Unii insistă să facă „binele” cu forţa, iar alţii jură pe toţii idolii la modă că vor să te „salveze”, şi cu japca la nevoie. Să ne imaginăm ce ar înseamna o ţară întreagă „salvată” cu japca… Mai bine nu, căci ar trebui să ne amintim cum a arătat „mântuirea” dictaturilor de secol XX.

Dar ce ziceţi de „pro-alegere” (din conceptul englez „pro-choice”)? Ei bine, acest termen a fost introdus pentru a deturna atenţia dezbaterii de la statutul de persoană al embrionului, la statutul de persoană ce convine eugenistului cu drepturi, multe drepturi, din noi.

Mintea omului este capabilă să făurească multe „cuvinte-nevăstuică”. Important este să conştientizăm existenţa lor, pentru a fi pe fază atunci când anumiţi inşi încearcă să-şi mascheze intenţiile, să-şi urmărească interesele, să-şi impună ideologia sau să caute ţapi ispăşitori. Aceste artificii retorice au tendinţa de a zăvorî raţiunea, de a induce mintea într-o stare de sclavie, pe care G.K. Chesterton o descriea astfel: „acea stare în care oamenii nu cunosc alternativa. Este ceva care obturează imaginaţia precum un drog sau un somn hipnotic, astfel încât o persona nu poate să se gândească, în nici un fel, la anumite lucruri. […] Este o stare în care nu s-a gândit niciodată la cealaltă perspectivă şi, prin urmare, nici nu ştie că nu s-a gândit niciodată la ea”.