
Deşi puţini au avut ocazia să vadă o nevăstuică în carne şi oase, destui ştiu de existenţa acestui animal. Cu toate acestea, oare câţi ştiu de existenţa „cuvintelor-nevăstuică”? Acestea se asemănă cu animalul prin faptul că sunt la fel de prolifice în a face „victime”, nu fizic, ci din punct de vedere intelectiv.
Precum nevăstuica al cărei aspect nu pare a anunţa ceva
special, în nici într-un caz un carnivor versat, „cuvintele-nevăstuică” sunt
aparent inofensive. Mai precis, la prima vedere, indică ceva firesc,
despre care interlocutorul/auditoriul are o vagă impresie de pozitivitate.
Vorbitorul urmăreşte să obţină consens eludând orice nuanţare sau articulare
ideatică, mizând pe ascendenţa ambiguă a „cuvintelor-nevăstuică”.
Un astfel de cuvânt este, dacă aveţi răbdarea să
reflectaţi puţin, termenul „democraţie” (şi derivatele sale adjectivale). În
trecut, dictatura comunistă s-a autodeclarat „democraţie populară”. În zilele
noastre, puşcăriabilii cu dosare penale îşi înfrumuseţează imaginea afirmând că
au fost aleşi în mod democratic.
Un alt „cuvânt-nevăstuică” este „diversitate”. Prin
acesta, orice nebun îşi etalează sminteala drept opţiune justificabilă moral sau
fizic tocmai prin faptul că „diversitatea” implică lipsa nevoii de a te
justifica.
Ce spuneţi de „securitate” (cu sensul de siguranţă
fizică)? Toţi megalomanii se văd garanţii vreunei securităţi colective. Unii insistă
să facă „binele” cu forţa, iar alţii jură pe toţii idolii la modă că vor să te „salveze”,
şi cu japca la nevoie. Să ne imaginăm ce ar înseamna o ţară întreagă „salvată”
cu japca… Mai bine nu, căci ar trebui să ne amintim cum a arătat „mântuirea”
dictaturilor de secol XX.
Dar ce ziceţi de „pro-alegere” (din conceptul englez
„pro-choice”)? Ei bine, acest termen a fost introdus pentru a deturna atenţia
dezbaterii de la statutul de persoană al embrionului, la statutul de persoană
ce convine eugenistului cu drepturi, multe drepturi, din noi.
Mintea omului este capabilă să făurească multe
„cuvinte-nevăstuică”. Important este să conştientizăm existenţa lor, pentru a
fi pe fază atunci când anumiţi inşi încearcă să-şi mascheze intenţiile, să-şi
urmărească interesele, să-şi impună ideologia sau să caute ţapi ispăşitori.
Aceste artificii retorice au tendinţa de a zăvorî raţiunea, de a induce mintea
într-o stare de sclavie, pe care G.K. Chesterton o descriea astfel: „acea stare
în care oamenii nu cunosc alternativa. Este ceva care obturează imaginaţia
precum un drog sau un somn hipnotic, astfel încât o persona nu poate să se
gândească, în nici un fel, la anumite lucruri. […] Este o stare în
care nu s-a gândit niciodată la cealaltă perspectivă şi, prin urmare, nici nu
ştie că nu s-a gândit niciodată la ea”.