Creştinismul şi bunăstarea lumii noastre

Care istoric va documenta vreodată sufletele salvate de creştinism de-a lungul epocilor de barbarie şi beznă spirituală? Ne pot spune oare nişte sociologi pozitivişti câţi tâlhari, criminali, alcoolici apucaţi, delicvenţi recidivişti, mitocani marinaţi în vulgaritate, mincinoşi, desfrânaţi, carierişti, justiţiari sau regi ai mândriei de catifea au fost transformaţi, îmblânziţi, umanizaţi şi poate chiar îndumnezeiţi de Iisus?

Ne va certifica vreun economist imensa contribuţie a oamenilor credincioşi la disciplina efortului, la concentrarea mentală, la etica punctualităţii şi la productivitatea muncii? Dar efectul asupra PIB al pelerinajelor, al concertelor din biserici, al conferinţelor teologice, al pieţei de carte religioasă? 

Cum, în esenţă, putem cuantifica infuzia de bine şi adevăr a creştinilor în viaţa comunităţii? Dar frumuseţea marilor catedrale transformată, astăzi, într-un bun cultural pentru Europa?

Cel mai tare argument, pentru mine, rămâne experienţa umană. Cum au apărut în lume scriitori, filantropi ori lideri spirituali excepţionali precum Ignatie Teoforul (martirizat în 107), Melania cea Tânără (383–439), monahul Benedict al Nursiei (480–547) sau poeticul Francisc de Assisi (1182–1286)? 

În ce contabilitate va intra energia, creativitatea şi jertfa personală depusă de creştini în spitale, şcoli, bolniţe, leprozerii sau aşezăminte pentru bătrâni? În ce rubrică aşezăm banul văduvei, dar şi ajutorul anonim acordat de un mecena evlavios tinerilor studioşi dintr-un oraş universitar? 

De ce uităm atât de repede istoria artei, epifania frumuseţii liturgice (icoanele, arhitectură, muzica sau pictura), miracolul carităţii, apoi jocul intelectual al Universităţilor deschise generos către medicină, drept sau ştiinţe politice?

De ce nu înţelegem oare că toate aceste creaţii şi capodopere sunt darul Europei creştine făcut nouă, celor astăzi atât de ignoranţi şi veseli neştiutori?