Numai că, pentru prima dată în istorie, starea de război este urmarea nu a unei stări de beligeranţă declarate sau a unui atac prin surprindere al unei naţiuni împotriva alteia, ci unei pandemii cu un virus de tip nou şi cu efecte devastatoare.

Moment din care totul a căpătat un grad foarte înalt de improbabilitate, silind decidenţii politici de primă linie să facă apel nu numai la structurile operative clasice civilile şi militare care pun acum în operă scenariile defensive obişnuite şi cu aplicabilitate generală, ci la noi structuri pluridisciplinare convocate în regim de urgenţă. Rolul lor este de a analiza rezultatele testului de rezistenţă deosebit de dur la care sunt supuse acum structurile administrative naţionale, structurile colective prezente sub forma diverselor alianţe concretizate în structuri supra-naţionale (gen UE sau NATO), dar şi a ONU şi multitudinii sale de agenţii specializate. Apoi, în etapa a doua,  pentru a scenariile după care se va produce - şi în ce proporţie – revenirea la normalitate, luând în calcul modificările de paradigmă care se produc sub ochii noştri.

Testul de rezistenţă

Prima lecţie priveşte viteza cu care o lume super-globalizată poate reveni, în spaţiul a doar două luni, la vechile structuri naţionale cu politici hiper-protecţioniste. Chiar agresiv-protecţioniste din moment ce, dacă ne uităm la continentul nostru, acum s-a produs chiar inimaginabilul: suntem sub un dublu regim de închidere a frontierelor: pe de o parte avem anunţată închiderea generală a frontierelor a ceea ce este acum super-fortăreaţa Europa, măsură de apărare dublată de închiderea frontierelor dintre foarte multe State Membre. Pe de altă parte, funcţionează măsura de închidere a frontierelor interne în spaţiul UE, adică ceea ce au anunţat multe State Membre.

A doua lecţie, deosebit de îngrijorătoare, este dată de diferenţa între timpii de reacţie defensivă. În cazul Europei, este clar că, cel puţin până acum, tocmai din cauza complicaţiilor administrative care răspund orgoliilor politice, structurile europene au întârziat nepermis de mult ajungerea la o decizie comună şi la stabilirea concretă a punctelor în care acţiunea din teren ar fi trebuit să fie imediată şi solidar-europeană. Cazul Italiei va rămâne în istorie, cu cererea sa de ajutor cu materiale medicale, refuzată prin decizia Franţei şi Germaniei de a pune embargo pe exportul acestor produse. Chiar şi acum, până la autorizarea Parlamentului European, o serie de măsuri promise de Comisie nu sunt decât teorie.

A treia lecţie este că, chiar şi în condiţii de criză severă şi recunoscută, sunt ignorate procedurile de manual ale Europei care se arată dezunită pe palierul deciziilor esenţiale. Iată, spre exemplu, cea mai importantă decizie a UE în această perioadă, cea de închidere a frontierelor, a fost anunţată nu de reprezentantul autorizat al structurii comunitare, adică Preşedinta Comisiei Europene, ci de un şef de stat, Emmanuel Macron, dornic să facă uitată prestaţia sa cel puţin ciudată prin care, în plină pandemie, a autorizat organizarea de alegeri locale, duminică, cele în care absenteismul a fost uriaş şi unde s-a şi confirmat aşteptatul derapaj al formaţiunii sale politice.

A patra lecţie vorbeşte - şi va vorbi mult timp de acum înainte – despre ceea ce înseamnă, sau despre ce ar trebui să poată să însemne, capacitatea instituţiilor europene de a acţiona concret, având la dispoziţie (aşa cum o promiseseră de mii de ori) rezervele comune de urgenţă pentru a răspunde oricărui tip de ameninţare, dezastru civil de orice dimensiune, protejând viaţa şi securitatea cetăţenilor europeni. Toată teoria despre solidaritatea europeană s-a dus pe bălării în momentul în care a fost vorba despre măşti şi echipament de protecţie pe care doreau să le achiziţioneze de urgenţă Statele Membre cele mai afectate.

Testul de revenire la normalitate

Desigur, prima mare necunoscută este durata pandemiei şi momentul apariţiei primului vaccin şi a primului tratament eficient. Dar asta, spun membrii grupurilor respective de studiu prospectiv, nu trebuie să împiedice responsabilii guvernamentali să gândească la cea mai serioasă dintre perspective: modul în care această pandemie va schimba, poate chiar la modul esenţial, structura pieţelor muncii din Europa şi din lume, va favoriza (şi cât de rapid) preponderenţa unor noi meserii şi domenii de lucru.

Se încearcă estimarea modului în care vor reacţiona pieţele muncii din statele până acum cele mai afectate (Italia, Spania şi Franţa) tocmai pentru că este clar îşi vor schimba priorităţile şi vor impune în continuare – nu se ştie pe cât de mult timp – reguli restrictive în ce priveşte accesul străinilor, tocmai pentru a favoriza proprii cetăţeni cărora poate le va fi greu să revină la vechile locuri de muncă. Se face acum demonstraţia că poate fi perfect funcţională o societate mult mai ecologică-sustenabilă, cu mobilitate asigurată în domeniile esenţaiale ale transportului public, reducând consumurile şi poluarea generate de supra-folosirea automobilelor proprii. Se analizează modul în care funcţionează reţelele de distribuţie în caz de criză – acolo unde se arată primele semne ale panicii instalate în subconştientul colectiv - şi se redimensionează structura rezervelor naţionale de urgenţă.

Apoi, la fel de important, apare din ce în ce mai serioasă, întrebarea care are nevoie de un răspuns cât mai rapid: pentru a asigura revenirea cât mai rapidă la normalitate, pe ce criterii vor funcţiona cooperările viitoare la nivel de pieţe? Practic, întrebarea ce mai importantă, pe cât de importantă, pe atât de delicată şi chiar incomodă, este de a şti cu cine vor dori să coopereze europenii pentru reintrarea în normalitate.

Aici este punctul cel mai sensibil deoarece va fi nevoie de mulţi, foarte mulţi bani pentru ca economiile europene să se reechilibreze şi să redevină funcţionale dat fiind că ceea ce avem acum este cel mai grav şoc economic şi social de după cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Dacă, aşa cum se estimează, se vor proce schimbări masive la nivelul pieţelor naţionale ale muncii, cum, cine şi cu ce mijloace este pregătit să susţină nu numai măsurile imediate, ci şi cele pe termen lung? Ce garanţii concrete pot da instituţiile europene, inclusiv Banca Central Europeană, ea însăşi sub şoc după ce s-au văzut efectele produse pe burse de nefericitul anunţ de reluare a procedeului „quantitative easing“ pe model american?

În acest sens, europenii ştiu deja cine le vor fi parteneri? Ce vor decide în momentul în care pandemia a grăbit extrem de tare drumul spre recesiune, atât pe continentul nostru cât şi, foarte grav, în SUA cu căderi aproape neverosimile ale indicilor bursieri?

Fără să aibă foarte rapid scenariul viitor de parteneriat pregătit şi funcţional politic, şansa de supravieţuire a UE la nivel de concept politic poate suferi o lovitură deosebit de puternică. Dar şansa proiectului european, cred eu, este că, în continuare, cu toate defectele sale, rămâne o „operă deschisă“ spre toate orizonturile, iar acum chiar se poartă negocieri pe această temă a supravieţuirii de sistem. Negocieri în toate direcţiile.

Pe timp de criză, oare se schimbă marele proiect? Nu, doar aplicarea sa este accelerată, depăşind „viteza de marş“ pentru a intra în „regim de luptă“. În manualele militare, fiecare dintre cele două stări are prevederi specifice. Cea mai interesantă, simbolic vorbind, este cea privitoare  la consumul de combustibil care devine enorm în cea de-a doua variantă. De aceea, se spune, că e necesară prezenţa vaselor de aprovizionare.

Toată discuţia de acum este, pe fond, cea de identificare a vasului de aprovizionare pe care îl are sau trebuie să şi-l procure Europa pentru a-l avea la îndemână.