Iar premierul israelian, regele saudit şi preşedintele turc erau printre primii sunaţi, primii întrebaţi, primii puşi la curent cu noua agendă globală, bilaterală, personală. 
 
Cineva a cusut, însă, pagini noi în agenda preşedintelui Biden şi ceea ce trebuia să fie cutumă pentru începutul de utilizare a telefonului roşu, s-a amânat cu, deja, mai multe săptămâni. 
Ghinion!
 
Şi au profitat desigur alţii. 
 
Premierul Canadei, Justin Trudeau, a fost sunat primul ca să-i treacă supărarea după ce noua administraţie a anulat proiectul conductei Keystone XL. Cea care urma să transporte 800.000 de barili pe zi din Canada până în Golful Persic. Justin a trebuit şcolit un pic despre importanţa mediului pentru Administraţia Biden. Premierul canadian a câştigat noi cunoştinţe ecologice şi a pierdut un contract de 8 miliarde de dolari. 
Asta a fost pe 22 ianuarie.
 
Tot în aceeaşi zi, dar pe locul doi, ole, a fost preşedintele Mexicului, Andrés Manuel López Obrador, zis AMLO, cel care a fost destul de zgârcit cu mesajele inverse de felicitare, tot sperând că prietenul lui, Donald, nu se va da chiar aşa uşor dus de la Casa Albă. Când a sunat telefonul, preşedintele mexican, bine instruit, a cerut parola: ”imigranţi”, s-a auzit la celălalt capăt al firului, şi el tot roşu. ”Bracero” a răspuns uşurat preşedintele Obrador. Numele unui program care a funcţionat în primii ani de după cel de-al doilea război mondial şi prin  intermediul căruia sute de mii de muncitori mexicani intrau în SUA să-i ajute pe americani să se dezvolte. 
Începând cu 23 ianuarie, preşedintele Biden s-a întors de la vecinătatea imediată la aliaţi. 
 
Premierul britanic a tras lozul câştigător, deşi şi el avea destule să-şi reproşeze din solidaritatea cam strânsă cu celălalt blond. Dar Coloniile uită şi, poate, iartă. Până una – alta, Boris s-a făcut că nu a văzut când Joe a îndepărtat din Biroul Oval un bust al lui Winston Churchill (”e dreptul preşedintelui să-şi decoreze biroul cum crede de cuviinţă...”) şi nici nu şi-a mai adus aminte că, în urmă cu câţiva ani, potenţialul candidat Biden îl descria ca fiind ”o clonă fizică şi emoţională” a lui Trump. Omul zice multe la supărare. Acum e doar vorba doar de parteneriat şi de vaccinuri. Care pot fi gestionate tot în parteneriat. Europa să-şi vadă de treaba ei!
 
După convorbirea cu doamna Merkel, s-a simţit ceva mai multă căldură decât în trecutul trumpian, pe conducta Washington – Berlin. De cealaltă nu s-a pomenit nimic.
 
Tot de căldură a fost vorba şi în convorbirea cu preşedintele Macron. Despre cea globală, Acordul climatic fiind semnat, bien sûr, la Paris. Nu i-au trebuit SUA decât câteva ore cu noua administraţie pentru a reveni în acest grup. Preşedintele francez a menţionat şi că s-au mai discutat dosarul iranian şi cel libanez. În transcrierea Casei Albe, Libanul lipseşte. Details!
 
Pentru că au insistat atât Berlinul, cât şi Parisul, Biden a sunat şi la NATO. Secretarul General era la muncă, la fel şi Secretarul General adjunct, la fel şi Departamentul video. Nu sunt dese întâlnirile acestea pe fir, ca între egali. Preşedintele Biden a spus că e “strongly, strongly, strongly”  angajat faţă de NATO, iar secretarul general Stoltenberg, putând să se exprime acum ”freely”, spre deosebire de perioada anterioară, a conchis că e bine să se cheltuie mai mult decât mai puţin, ”pentru siguranţa naţiunilor noastre într-o lume imprevizibilă”. Pe scurt, de la 2% în sus. 
 
Într-o lume din ce în ce mai rotundă, trebuie să-i suni şi pe cei cu care nu ţii neapărat să vorbeşti. Mai ales dacă le dă cu plus la rachete sau la viruşi asiatici, poate şi la 5G.
 
Cu preşedintele rus Vladimir Putin discuţia a fost "businesslike and frank", vorba tradusă a Kremlinului. Comunicatul american subliniază că s-a început cu ”Navalny life matters”, dar mai departe, da, e de acord că s-a discutat despre tratate şi rachete. Au mai fost şi mărunţişuri, Solar Winds, Ucraina, implicare în alegerile americane, dar s-a ajuns tot la rachete şi la prelungirea Tratatului New START. Prea multă căldură pe timpul discuţiei se pare că nu a fost. Pentru Putin, probabil, e mai bine fără. Relaţia ”pozitivă” cu Trump a venit la pachet cu un nivel record al sancţiunilor. Aşa că e mai bună o relaţie personală proastă, dar cu sancţiuni mai puţine.
 
Şi uite-aşa au mai trecut vreo două săptămâni şi a sunat telefonul roşu şi la Beijing. S-a discutat mult, despre multe, gen Hong Kong, ”Uygurs lives matters” de această dată, dar intrigantă este ora dialogului. O spune chiar preşedintele Biden: ”Azi noapte, am vorbit două ore cu Xi...” Cum diferenţa orară dintre Washington şi Beijing este de vreo 13 ore, rezultă că cineva era la program, iar altcineva făcea ore suplimentare. ”A fost o convorbire bună” a continuat preşedintele Biden în discuţia de a doua zi cu un grup de senatori din ambele partide. ”Ne cunoaştem din  anii în care eu eram vice. Dar trebuie să ştiţi că dacă nu ne mişcăm, ei vor fi primii la prânz”, a încheiat aluziv preşedintele prezentarea, senatorii fiind tocmai membrii care supervizează proiectele de infrastructură ale SUA.
 
După încă o săptămână a venit rândul premierului israelian. Preventiv, Netanyahu a îndepărtat în ianuarie uriaşul poster electoral de pe clădirea unde e sediul Likud, care îl înfăţişa împreună cu fostul preşedinte Trump. Câte alegeri s-au câştigat pe această relaţie. Câte anexări urmau să se facă! Şi ce plan de pace! Şi câte prietenii noi în lumea arabă! Preşedintele Biden a declarat după convorbire  că a fost ”o conversaţie bună”. La Ierusalim s-a sintetizat că a ”fost caldă şi prietenoasă”. Traducere: Israelul, chiar şi el, şi Orientul Mijlociu, în general, nu sunt în acest moment o prioritate pentru Administraţia Biden. În cele 22 de ordine executive semnate în prima săptămână de noul preşedinte, nu e nimic despre relaţiile cu statele din regiune. În discursul inaugural, politica externă a avut rezervate doar două propoziţii. Nimic despre Iran, nimic despre procesul de pace.
 
Pentru premierul Netanyahu, sunt şi semne pozitive. E primul lider din Orientul Mijlociu care a fost sunat de Casa Albă. Adevărat, nu după trei zile, ca pe timpul lui Trump. Dar e de bine, totuşi. Putea să fie şi mai rău.
 
Regele saudit Salman a fost sunat pentru ”recalibrare”.  E un mod de a spune că unele lucruri vor fi ca înainte: afacerile, petrolul, Iranul, altele se vor schimba: războiul din  Yemen, tratamentul dizidenţilor. S-a mai stabilit că numărul celor care intră în consulatele saudite trebuie să fie egal cu cei care ies. Nu e clar dacă a fost vreo referinţă directă pe timpul convorbirii la fostul dizident, Jamal Khashoggi, asasinat şi dispărut, la propriu, în consulatul saudit din Istanbul. Sinteza oficială spune că nu. Nici dacă s-a discutat ceva despre un raport şi despre nişte consecinţe. Oricum, o perioadă, cel mic, adică prinţul moştenitor Mohammed bin Salman, prietenul lui Jared Kushner, se va gândi de două ori înainte de a rezerva bilet pe ruta Riad – Washington. 
Probabil nu a fost o convorbire foarte plăcută, de aceea a trebuit purtată între doi lideri maturi. Iar ”recalibrare” e un cuvânt care acoperă şi ”dojana bine intenţionată” şi ”nevoia reciprocă”. 
 
În ce-l priveşte pe preşedintele Turciei, acesta mai are de aşteptat. L-a depăşit pe turnantă inclusiv premierul Irakului, Mustafa Al-Kadhimi. Au fost, e adevărat, nişte atacuri cu rachete asupra unei baze americane din Irbil, Kurdistan, dar chiar şi aşa... cu ce mai bun Irakul decât Turcia? Dacă era sunat preşedintele irakian, kurd de origine, chiar era o ofensă. 
 
”Poate că e mai bine aşa”, s-ar putea să exclame singur, preşedintele Erdogan, în timp ce inspectează ultimele încăperi din cele 1150 de camere ale Ak Saray, Palatul Alb, noul sediu al preşedinţiei turce. ”Dacă mă întreabă ce am de gând cu F-35 şi S-400?” 
Oricum e bine: până la urmă cine e cel mai başkan: cel care stă într-o ”Casă Albă” veche de 200 de ani sau cel care are un ”Palat Alb”, nou nouţ?