Timp de o săptămână, între 4 şi 11 februarie, conducătorii URSS, SUA şi Marii Britanii au purtat discuţii la fosta reşedinţă de vară a ţarilor, Palatul Livadia, lângă mica staţiune balneară de pe malul Mării Negre, Yalta. Stalin era în poziţie de forţă (dar când nu a fost?): trupele sovietice erau la numai 80 de km distanţă de Berlin, în vreme ce anglo-americanii, întârziaţi de contraofensiva germană din Ardeni, nu trecuseră încă Rinul (o vor face abia la 7 martie).

Sovieticii se aflau, de la 12 ianuarie, într-o ofensivă spectaculoasă pe cinci fronturi. Într-o lună reuşiseră preluarea integrală a controlului asupra teritoriului polonez şi ocuparea bazinului industrial al Sileziei şi a bogatelor zone agricole din Prusia Orientală, Pomerania şi Brandenburg, după cum prezenta elogios cotidianul comunist „L'Humanité“, în numărul din 13 februarie 1945. „Stalin, Roosevelt, Churchill au stabilit planurile victoriei finale“, titra ziarul francez. A doua zi, „L'Humanité“ nota: „Budapesta, eliberată de ultimul german“, bilanţul fiind de 49.000 de nemţi ucişi şi 110.000 prizonieri.

La Yalta, în faţa conducătorului de la Kremlin se aflau un Roosevelt slăbit – mai avea doar două luni de trăit – şi un Churchill dispus la concesii, după cum arătase şi la cea de-a patra conferinţă aliată de la Moscova, din 9 octombrie 1944. Atunci, el şi Stalin, împreună cu miniştrii lor de externe, Eden şi Molotov, au schiţat împărţirea Europa de Sud-Est în sfere de influenţă. Acordul Churchill – Stalin de procentaj, cum a intrat în istorie peticul de hârtie scris de primul-ministru britanic şi bifat de dictatorul sovietic, document aflat acum la Biblioteca Naţională din Viena, asigura influenţa britanică la Mediterana, prin controlul Greciei, la schimb cu influenţa URSS în România în proporţie de 90%. Churchill era îngrijorat la acea dată de perspectiva unei ofensive sovietice în Balcani, în condiţiile în care premierul britanic nu reuşise să-i convingă pe americani să debarce pe malul Adriaticii, pentru a ocupa Viena şi Praga înaintea Armatei Roşii.

Cei „Trei“, cum îi numea presa vremii, au anunţat în comunicatul comun concluziile discuţiilor: coordonarea eforturilor de război pentru a obţine capitularea fără condiţii a Germaniei, partajarea acesteia în patru zone de ocupaţie, împreună cu Franţa (inclusă la insistenţa lui Churchill), crearea ONU pentru asigurarea păcii mondiale şi organizarea de alegeri democratice în ţările eliberate.

Se ştie azi că preşedintele american nu a fost de acord cu delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Est. A acceptat-o însă, după ce Stalin a fost de acord să intre în războiul împotriva Japoniei în termen de trei luni de la capitularea Germaniei. Era preocuparea majoră a americanilor la acel moment: bomba atomică nu va fi gata decât în iulie ’45.

„Rusia e o mare fiară înfometată de multă vreme.“ - Winston Churchill

Împlinirea a şapte decenii de la conferinţa de la Yalta a prilejuit, în presa occidentală, dezbateri privind rolul momentului în destinul Europei de Est. E elocventă, în acest sens, diferenţa de abordare dintre două publicaţii esenţiale din spaţiul francofon. „Acum 70 de ani, Yalta nu a împărţit lumea“, titra „Le Figaro“. Explicaţia? „Dacă e adevărat că sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat pentru Europa centrală şi balcanică bascularea în sfera sovietică, aceasta se explică printr-un mecanism care nu a aşteptat Yalta pentru a se declanşa.“ În sprijinul tezei sunt invocate raporturile de forţe militare şi politice şi încălcarea principiului alegerilor libere în teritoriile ocupate de sovietici.

La scurt timp, „Courrier International“, aparţinând trustului concurent „Le Monde“, promova un titlu opus: „Acum 70 de ani, Yalta tăia Europa în două“. Ideea de bază este că reuniunea tripartită “a consfinţit partajul Europei în două sfere de influenţă: a Occidentului şi a URSS“. „Rusia e o mare fiară înfometată de multă vreme“, era de părere Churchill, care, înainte de a zbura spre Crimeea, i-a spus secretarului său: „Balcanii, cu excepţia Greciei, vor fi în mâinile bolşevicilor şi nu e nimic de făcut pentru a împiedica asta. Nici pentru Polonia nu pot face nimic“.

Cinism al marilor puteri sau fatalitate a istoriei, cert e că „de la Stettin la Marea Baltică, de la Trieste la Marea Adriatică, a coborât o Cortină de Fier asupra continentului. În spatele ei au rămas toate capitalele din vechile state ale Europei Centrale şi de Est“, după cum avea să conchidă Churchill, doi ani mai târziu, în celebrul discurs de la Fulton, din 5 martie 1946.

Restul e rana dureroasă a Estului, pe care numai integrarea europeană a reuşit să o închidă. Pentru cât timp însă? Istoria ne obligă la vigilenţă.