Războiul din Iran, între impasul tactic și haosul strategic

La șapte săptămâni de la declanșare, conflictul din Iran demonstrează că există ceva mai imprevizibil decât președintele Trump: războiul în sine. Impasul Ormuz confirmă, la distanță de aproape cinci secole, avertismentul lui Machiavelli: „Poți începe un război când vrei, dar el nu se termină atunci când dorești”.

FOTO EPA EFE

Șocul global este în plină desfășurare, cu impact tot mai grav de când a fost blocată zona strategică prin care tranzita o cincime din petrolul mondial. Superioritatea militară americană s-a dovedit până acum insuficientă în fața unui adversar periculos și dincolo de moarte: ayatolahul Khamenei – a cărui lichidare trebuia să fie lovitura fatală pentru regimul iranian, în dimineața zilei de 28 februarie.

Improvizației impuse de Trump armatei SUA i s-a răspuns cu aplicarea doctrinei „apărării ofensive”, pe care Ali Khamenei a dezvoltat-o din 2012. Scopul ei este de a combate inamicul dincolo de granițele Iranului, prin rețeaua armată complexă pe care acesta și-a creat-o în regiune, prin atacuri cu drone și rachete asupra statelor aliate SUA din vecinătate și, mai ales, prin recurgerea la arma energetică.

Iranul a luat interconectata economie globală ostatică în războiul de supraviețuire a republicii islamice. Războiul economic ne costă, tot mai mult, pe fiecare dintre noi, în viața de zi cu zi. 

Europa, marea perdantă?

Modul în care Teheranul își folosește capacitățile asimetrice de ripostă contribuie la erodarea mitului invincibilității americane. În zadar își revarsă liderul american frustrarea asupra partenerilor săi europeni din NATO – pe care nu i-a consultat înainte de a ataca și pe care i-a ostilizat, de anul trecut, prin amenințările cu taxe vamale și cu anexarea Groenlandei. Europa riscă să fie principala perdantă, economic și strategic, a jocurilor de putere din jurul acestui război. 

Iar ruptura transatlantică se adâncește spre satisfacția Rusiei. Relaxarea temporară a sancțiunilor impuse de SUA asupra petrolului rusesc și creșterea prețului l-au salvat pe Putin exact când volumul exporturilor de petrol rusesc și veniturile din acest sector vital pentru Rusia ajunseseră, în februarie, la cel mai scăzut nivel după invadarea Ucrainei. 

Economia rusă, aflată în pragul recesiunii, a primit o gură nesperată de oxigen. În prima săptămână din aprilie, veniturile din exportul de petrol au sărit la cea mai înaltă treaptă din iunie 2022. Fapt care se va reflecta în capacitatea Moscovei de a-și finanța în continuare campania militară.

Războiul din Iran este un dar pentru Putin și pentru că stocurile de armament american sunt direcționate spre Orientul Mijlociu, cu riscul de a priva Ucraina de sprijin în perioada următoare.

Cursa pentru supremația globală

La rândul ei, China încearcă să profite de criza din Iran, în plan diplomatic, pentru a se afișa ca partener global mai predictibil decât SUA. Dar începe să resimtă efectele economice, după ce, inițial, au fost atenuate de plasa de siguranță a unui mix energetic diversificat, în care petrolul reprezintă 18%, potrivit Agenției Internaționale a Energiei. Iranul asigura, înainte de război, 12% din aprovizionarea cu petrol a Chinei, care cumpăra 80% din petrolul iranian.

Probabil, însă, cel mai important pentru China este să cântărească până unde poate merge disponibilitatea lui Trump de a folosi forța militară: până la apărarea Taiwanului în fața unei eventuale agresiuni chineze?

Operațiunea spectaculoasă de capturare a președintelui Venezuelei și atacurile SUA asupra infrastructurii, inclusiv nucleare, a Iranului au, probabil, valoare mai mare de avertisment, decât ca un precedent ce ar putea fi invocat de Beijing, într-un ipotetic elan expansionist. Un elan ce ar putea fi stimulat de o redirecționare de lungă durată de forțe americane dinspre spațiul Indo-Pacific spre Golful Persic.

În orice caz, impactul blocadei din Ormuz este de interes pentru Beijing, având în vedere dependența cronică a Taiwanului de importurile de energie (peste 95% din necesarul insulei) și efectul sufocant al unei blocade pe care China ar avea capacitatea să o impună porturilor taiwaneze, aflate la 130 – 180 de km de coastele sale.

E evident, deocamdată, că acțiunile SUA din Venezuela și Iran au lovit doi aliați importanți ai Chinei. Și că punctele de interes ale lui Trump – Groenlanda, Venezuela și Iran – au un punct comun: bogăția de resurse naturale. Care resurse sunt esențiale în cursa cu China pentru supremația globală.

Dincolo de retorica amețitoare a președintelui SUA, există o constantă în acțiunile administrației Trump: haosul strategic. Rămâne de văzut cui va profita în final această permanentă provocare de dezordini internaționale.