Interviu Economist: România este deja în recesiune prelungită. „Fără impozitare progresivă și reforme riscăm un colaps economic”

România nu mai traversează doar o perioadă economică dificilă, ci se află deja într-o recesiune prelungită, avertizează economistul Adrian Mitroi, membru fondator al CFA Society România. Într-un interviu pentru „Adevărul”, acesta susține că țara riscă să intre într-un „purgatoriu” economic dacă nu renunță la cota unică, nu introduce impozitarea progresivă și nu restructurează profund aparatul bugetar. În caz contrar, spune economistul, costurile vor fi suportate în continuare de clasa de mijloc și de categoriile vulnerabile, iar România se poate apropia de un colaps economic.

Cele două reforme refuzate de politicieni, fără de care intrăm în colaps economic. FOTO: Mediafax

Într-un interviu pentru „Adevărul”, Adrian Mitroi, economist și membru fondator al CFA Society Romania, asociația profesională a experților în investiții și finanțe din țară care dețin titlul internațional de Chartered Financial Analyst, a descifrat problemele pe care le confruntă finanțele țării.

Într-un context în care inflația anticipată pentru anul viitor sare la 7,63%, iar creșterea economică abia atinge 0,1%, Mitroi vorbește nu despre o amenințare viitoare, ci despre o recesiune prelungită deja instalată. 

Potrivit acestuia, România are în față o alegere care ne va trece printr-un „purgatoriu” în următorii ani: trecem la impozitarea progresivă și restructurăm aparatul bugetar sau ne vom confrunta cu un colaps economic.

Adevărul: Inflația anticipată a sărit la 7,63% pentru anul viitor, iar creșterea economică abia atinge 0,1%. Putem spune oficial avem un viitor dominat de stagflație?

Adrian Mitroi: Noi suntem deja într-o recesiune prelungită. Din recesiune nu se iese, în general, ușor, pentru că dobânzile sunt foarte mari și banca centrală are motivul acesta al inflației pentru a nu le coborî suficient, ca să animeze puțin economia. Deci o economie fără stimuli nu poate ieși ușor din recesiune decât dacă trece prin furcile caudine ale unei stagflații, cum corect ați spus, unei creșteri economice subpare cu foarte multe pagube în acest parcurs.

Cum vedeți impactul pe care îl vor suferi oamenii de rând, în special populația vulnerabilă?

Aș împărți populația în două categorii principale: pe de o parte, cei care au active financiare nete, iar pe de altă parte, cei care au pasive financiare nete, adică persoanele puternic îndatorate, în special din domeniul imobiliar, și cele care cheltuiesc aproximativ jumătate din venitul gospodăriei doar pentru subzistență. Astfel, societatea s-ar împărți în două mari segmente, fiecare cu propria sa clasă mijlocie. Însă cei mai săraci sunt afectați cel mai puternic de modelul economic actual, care este regresiv: inflația lovește mai dur categoriile defavorizate, iar cota unică de impozitare are același efect regresiv, favorizând indirect cei bogați în detrimentul celor săraci. Nu cred că echilibrul politic se va schimba suficient de repede pentru a permite introducerea unei impozitări progresive, deși aceasta ar fi o soluție sănătoasă și potrivită. În momentul de față, toate mecanismele economice sunt regresive, ceea ce creează o combinație toxică și disfuncțională, motiv pentru care este necesar să contrabalansezi politica prociclică cu una contraciclică. 

Impozitarea progresivă ar trebui să acopere doar veniturile salariale sau ar trebui să cuprindă și capitalul?

Impozitarea progresivă trebuie gândită în funcție de prioritățile societății, iar aceste priorități se manifestă cel mai bine prin deductibilități, pentru că tocmai acolo se poate face diferența. De exemplu, dacă dorim să deducem pierderile, așa cum se făcea până acum câțiva ani, dar care a fost modificat în mod nepotrivit sub pretextul unor taxe mai mici pe capital, eliminându-se posibilitatea reportării pierderilor în anii următori, atunci trebuie să acționăm din nou prin deductibilitate. În același sens, aș deduce pierderile pentru capital, iar pentru clasa mijlocie mai puțin înstărită aș deduce cheltuielile cu ipotecile și cele legate de creșterea copiilor. Prin urmare, aș acționa pe două direcții: în primul rând, prin deduceri, iar în al doilea rând, printr-o impozitare progresivă, care mi se pare absolut necesară. În acest moment, societatea este regresivă din toate punctele de vedere, impozitarea este mai mult înclinată pe umerii celor săraci, de aceea este nevoie de un stimulent economic, care este, de fapt, foarte simplu. Din păcate, dacă te lovești de zidul rigid al dogmelor politice, nu mai poți avansa cu această idee, care nu este deloc una controversată sau radicală, ci dimpotrivă, extrem de modernă, iar în economia comportamentală este deja acceptată nu ca un subiect de dezbatere, ci ca o certitudine.

Împărțiți vina între politicieni, dar cum ne putem explica și reticența multinaționalelor cu privire la impozitarea progresivă, în condiții în care companiile din Occident cu subsidiare în România vin deja din state cu acest sistem?

Observația dumneavoastră este corectă, pe mine mă surprind, de asemenea, analizele oarecum partinice de la televizor pe această temă, deoarece se conturează aproape un consens în favoarea cotei unice, deși este evident că acest sistem nu este sustenabil. În aceste condiții, am mai propus chiar dublarea sau triplarea cotei unice, însă economia nu mai dispune în prezent de resursele necesare pentru o asemenea înăsprire fiscală, dat fiind că ne confruntăm deja cu un oboseală fiscală din care nu putem ieși decât prin introducerea unei impozitări progresive. Este vorba despre o obstinație tipic politicianistă, pe care noi, în economia comportamentală, o numim costuri scufundate, adică refuzul de a recunoaște o eroare de logică și de poziționare chiar și atunci când evidența este cât se poate de clară, iar oamenii procedează astfel pentru a-și menține consonanța cognitivă și aparența de respectabilitate, ceea ce este, de fapt, o greșeală. Cred că adevărata forță a unei națiuni sau a unui analist economic constă în capacitatea de a-și corecta propriile erori atunci când realitatea le contrazice în mod evident. În prezent, nu mai avem posibilitatea de a acționa energic sau de a ne baza pe capacitatea de îndatorare a statului pentru a stimula industriile cheie și pentru a orienta cheltuiala deficitului și în favoarea sectorului privat, deoarece toate aceste opțiuni au dispărut, întrucât am depășit deja nivelul de supraîndatorare.

La sfârșitul anului, estimez că datoria publică a României va ajunge la 65-68%, ceea ce este un nivel extrem de ridicat, mai ales că țara noastră se împrumută la o dobândă de 2,5 ori mai mare decât media europeană, ceea ce înseamnă că, în realitate, povara datoriei este și mai grea. De aceea, este necesar să reducem rapid deficitul, iar acest lucru este un pas important pentru a depăși actualele evaluări de rating, fiind optimist că vom reuși, dar prețul acestei reduceri va fi creșterea datoriei, care, probabil, se va situa în jurul valorii de 68% din PIB, corespunzătoare unui deficit de 6,2%. Astfel, acesta este prețul plătit pentru menținerea ratingului, iar dacă este sau nu un lucru bun, rămâne de văzut, pentru că nimic nu este gratuit în economie, iar datoria publică va crește mai mult decât estimează oficialitățile, conform calculelor mele. Spre deosebire de aceste estimări, eu iau în calcul că, în toamnă, costurile energetice vor fi extrem de ridicate, ceea ce va încetini brusc economia și va majora considerabil costurile de finanțare, chiar dacă, deocamdată, ne menținem ratingul, iar această combinație de factori poate crea o furtună perfectă, care va duce la o creștere semnificativă atât a costurilor de finanțare, cât și a datoriei publice.

Cum va arăta deficitul în 2027 dacă noi ne vom împrumuta atât de mult până la finalul anului curent, la dobânzi mai ridicate decât țări care nu fac parte din Uniunea Europeană, precum Serbia?

Cam asta încerc să explic, faptul că România se află într-o pierdere netă de sustenabilitate, iar această problemă depășește simpla reducere a deficitului, care ne ajută doar la menținerea ratingului. De fapt, abordarea Guvernului Bolojan este greșită pe termen lung, deoarece, pentru a salva ratingul, intrăm într-o zonă a datoriei publice care devine nesustenabilă, iar acesta a fost singurul lucru pe care l-au putut face, în condițiile în care era obligatoriu să păstrăm ratingul. Cu toate acestea, reducerea deficitului trebuia să fie sustenabilă, dar ceea ce au făcut ei nu este, pentru că România înregistrează o pierdere netă de sustenabilitate de aproximativ 7,5% în medie în ultimii trei ani, ceea ce înseamnă că am pierdut, în acest interval, aproape un sfert din puterea de cumpărare generală a economiei, din prosperitate și din averea națională, iar această pierdere este extrem de semnificativă. 

Pierderea de sustenabilitate despre care vorbesc înseamnă, în fapt, că alimentăm o creștere economică negativă, de minus 1%, cu un cost de aproximativ 7%, ceea ce dovedește în mod clar că există o disfuncționalitate profundă în economie. Costurile sunt extrem de mari în anumite sectoare, iar lipsa de restructurare a aparatului administrativ devine vizibilă mai ales în momentele critice, dar cred că această restructurare nu se va realiza niciodată, pentru că, deși guvernul a avut toate argumentele și ocaziile să reducă drastic cheltuielile de funcționare ale statului, nu a făcut-o nici măcar atunci când evidența o cerea. Astfel, acest guvern, în ciuda importanței politice de acum un an și a sprijinului european de care a beneficiat, s-a comportat ca un student care învață doar pentru a obține o notă de trecere, începând cu măsurile ușoare și cu cele care afectează populația, în loc să înceapă cu propria sa reformă, ceea ce demonstrează că probabil nu vom reuși să facem restructurarea necesară a economiei. 

Fără trecerea la o impozitare progresivă și fără restructurarea aparatului administrativ putem trece peste anii următori?

Nici vorbă, mulțumesc pentru că ați spus pe scurt ceea ce am încercat să explic în termeni mai tehnici. Așadar, fără a face ceea ce este dificil, nimic nu poate progresa, iar politicienii pretind adesea că se pot obține rezultate fără sacrificii, însă, din păcate, consolidarea fiscală a fost suportată exclusiv de jumătatea clasei de mijloc și de cei săraci. Nu se poate continua același model economic plasând toată povara pe umerii acestor oameni, pentru că, mai devreme sau mai târziu, va veni momentul scadenței politice, iar acel punct de inflexiune în care clasa sărăcită dramatic își va cere drepturile va anula toate politicile nepotrivite de până atunci. Aceasta este, de fapt, logica argumentului meu: trebuie să fii complet nepăsător ca să crezi că greșelile de politică nu vor fi corectate într-o zi, fie de piața financiară, prin dobânzi mai mari, fie de piața politică, prin vot negativ.

În condițiile acestea, credeți că intervenția FMI ar fi oportună? Cele două reforme propuse de dumneavoastră fac parte de ani buni din setul lor de recomandări pentru țara noastră.

Obligatoriu și da, ar tempera un pic. Credeți că FMI-ul îi citește pe economiștii ăia care fac consultanță politică și vin cu analize partinice la televizor? Ne citește pe noi, cei care suntem cei mai neutri și bine intenționați. Pe noi ne citește FMI-ul, că vorbim despre economie comportamentală calibrată cu cifre și cu sustenabilitate, și nu cu politicianism din ăsta ieftin.

Un exemplu este proiectul legii salarizării, care ar fi putut fi redactat mai bine chiar și de ChatGPT decât de consultanții angajați de Guvern; din curiozitate, am testat acest lucru și roboții au generat o lege superioară celei oficiale. 

Prin urmare, concluzia mea este că nu ne aflăm într-o simplă criză, ci suntem aproape de colaps, pentru că singurele soluții vizibile sunt extrem de dureroase și implică management extern, FMI, contracție economică și inflație, ceea ce înseamnă că vom intra într-un fel de purgatoriu, iar acesta este prețul pe care îl plătim pentru cei 10-15 ani de politici macroeconomice total nepotrivite.