Eram ucenic la Viena, la una dintre marile firme de head-hunting din lume. Mă învăţau cum se evaluează candidaţii, cum încearcă ei să te păcălească, cum să te prefaci că îi crezi, ce fel de oameni plac angajatorilor şi care nu, lucruri din acestea. Stăteam şi eu pe lângă ei de câte ori se putea, eram atent, băgăm la cap.

Eram în biroul unuia dintre parteneri, când se izbeşte deodată uşa de perete şi apare Helga, transfigurată: Franck, we have a big problem! What? Uite, candidatul are interviul final cu clientul, cu şeful cel mare, şi a venit îmbrăcat cu costum Dormeuil, cravată, impecabil, dar cu şosete albe! Cu ciorapi albi??? Da, cu ciorapi albi! Şi mai sunt şi flauşaţi... Ce ne facem?

S-a format rapid o celulă de criză, la care au mai venit vreo doi consultanţi. Era unul dintre cei mai importanţi clienţi ai firmei, o supercompanie, era un superjob cel pentru care făceau recrutarea. Au fost trecute rapid în revistă toate opţiunile. Avem timp să mergem să cumpărăm nişte ciorapi? Nu, nu avem, clientul trebuie să vină în vreo zece minute. Să anulăm întâlnirea? Să găsim un motiv plauzibil? Nu, e prea riscant. Hans, să îi dai tu ciorapii tăi? Nu, s-ar simţi jignit candidatul, nu putem să-i facem asta. Până la urmă au reamenajat rapid sala de reuniuni, l-au aşezat pe candidat într-un loc anume şi au pus nişte plante şi o mică etajera în aşa fel încât angajatorul să nu poată să-i vadă ciorăpeii. Şi s-au aşezat şi doi consultanţi alături, unul de-a stânga şi unul de-a dreapta lui, să se poată pune imediat între el şi angajator, în caz de nevoie.

Se pare că marele şef nu a văzut până la urma ciorăpeii candidatului, că s-a declarat satisfăcut de întâlnire. Însă recrutorii l-au trântit la referinţe, au spus că au primit referinţe proaste despre el şi l-au scos din cursă. Sigur, nu au mai întrebat pe nimeni, dar nici nu au vrut să-i spună angajatorului de ce l-au eliminat.

Au mai fost discuţii după aceea în firmă pe această temă. O idee a fost să aibă un mic stoc de ciorapi închişi la culoare în firma, pentru situaţii similare. Ciorapi noi, se înţelege. Nu a fost reţinută, însă de atunci au făcut un set de proceduri prin care să-i informeze pe candidaţi cum să se îmbrace la interviurile cu angajatorul şi cum să se asigure că totul e în regulă înainte de a fi prea târziu.

Atunci m-au învăţat ei că trebuie să mă fac că-l ascult pe candidat când spune ce pot citi şi singur în CV, de fapt, sau când spune ce ştiu dinainte că va spune, dar să mă uit la unghiile lui, la cum sunt tăiate şi la ce are sub ele, la inele şi bijuterii, la manşeta cămăşii, să văd dacă are nasturi sau butoni, la ce culoare, ce material şi ce model are cămaşa, la materialul din care e făcută cravată, să număr cutele de la pantofi şi să le estimez vechimea folosind un anumit algoritm, să mă uit la şosete, desigur, să trag cu ochiul la ce-şi notează şi câte şi mai câte. Nu i-am crezut atunci, când mi-au spus că oamenii îmbrăcaţi la fel seamănă surprinzător de mult şi în alte privinţe, dar mai târziu am ajuns să le dau dreptate.

Şi ţin bine minte şi cum mi-au explicat că forma picioarelor, grosimea sau subţirimea lor, mărimea fundului, frumuseţea sau urâţenia lor nu contează defel, însă cum şi cu ce sunt acoperite contează mult.

Aşa şi cu candidata mea. Crezuse că mă uitam atent la picioarele şi la fundul ei...

Şi o întrebare scurtă şi la obiect: