De ce tot mai mulți adulți se comportă ca adolescenții. Explicația care îi pune pe gânduri pe specialiști

Dacă privim în jurul nostru, observăm că tot mai mulți oameni de 35-40 de ani fug din relații când apare primul conflict serios, nu tolerează un „nu" și se simt permanent neînțeleși de toată lumea. Au joburi, relații și alte responsabilități, dar în interior sunt în continuare adolescenți. Specialiștii atrag atenția că generația noastră a crescut într-o cultură care a uitat să ceară oamenilor să se maturizeze.

Sursă foto: Pixabay

Un studiu publicat în 2025 de Institutul Norvegian de Sănătate Publică, împreună cu universitățile din Oslo și Bergen, arată că decalajul dintre maturitatea biologică și cea socială a crescut constant în ultimele decenii. Oamenii ajung mai devreme la maturitate fizică și cognitivă, dar își întemeiază o familie, devin independenți financiar sau intră stabil pe piața muncii tot mai târziu. Cercetătorul Vegard Skirbekk descrie această contradicție ca pe „un paradox": pubertatea apare mai devreme, dar etapele sociale asociate vieții de adult se amână tot mai mult, ceea ce face ca perioada de tranziție dintre tinerețe și maturitate să devină tot mai lungă. Iar această perioadă prelungită nu e neutră - cercetătorii o asociază cu confuzie, incertitudine și dificultăți de identitate.

Dispariția pragurilor de trecere

Ceea ce se petrece nu este întâmplător, ci are o cauză structurală, declară pentru „Adevărul" psihologul sistemic Denisa Zdrobiș. „Răspunsul stă, cred eu, în dispariția pragurilor de trecere. În trecut, societatea marca simbolic momentul în care copilul «murea» pentru ca adultul să se poată naște. Exista acea rupere necesară a cordonului ombilical psihologic, ieșirea din orbita protectoare a părinților și asumarea propriei vieți", explică ea. Tranziția nu mai este clară, nu mai există un „înainte" și un „după", iar în lipsa acestor repere, mulți oameni ajung să bifeze etapele vieții fără să le trăiască cu adevărat.

Când trecerea de la adolescent la adult era o chestiune de viață și de moarte

În multe culturi tradiționale, maturizarea nu era lăsată la voia întâmplării. Autoarea Marcela Lobos descrie, într-un material publicat pe „The Four Winds Society”, cum funcționau aceste ritualuri: „În multe tradiții indigene din întreaga lume, adolescenții trec prin experiențe inițiatice care îi provoacă să pășească conștient în viața adultă, cu sens și responsabilitate. Aceste ritualuri nu sunt simple celebrări simbolice; ele sunt întâlniri structurate cu frica, limitarea și chiar mortalitatea - concepute pentru a ajuta tânărul să renunțe la identitatea copilărească și să-și trezească forța interioară."

Unul dintre cele mai cunoscute exemple vine de pe Insula Pentecost din Pacific. Acolo, băieții adolescenți sar de pe turnuri de lemn de peste 30 de metri, cu liane legate de glezne. Nu este un act de spectacol. „La un nivel mai profund, băiatul se confruntă direct cu posibilitatea morții, ceea ce este un aspect esențial al unui ritual de trecere. Partea naivă sau iresponsabilă a tânărului trebuie să «moară» pentru a face loc creșterii", explică Lobos. Iar momentul este recunoscut de întreaga comunitate: „Când un băiat este pregătit să devină bărbat, el face saltul în prezența bătrânilor. Mama lui ține un obiect preferat din copilărie, de exemplu, o bucată de material textil. După finalizarea saltului, obiectul este aruncat, demonstrând că băiatul a devenit bărbat." Nu există ambiguitate: la un moment dat, nu mai ești copil.

O societate care încurajează imaturitatea

Astăzi, în locul acestor momente clare, avem ceremonii de absolvire și petreceri de majorat. Lobos observă că „multe dintre aceste momente au devenit în mare parte evenimente sociale sau ceremoniale, adesea fără a se pune accent pe transformarea interioară, pe responsabilitate sau scop."

În multe societăți, spune ea, nu exista o adolescență prelungită - tranziția de la copilărie la maturitate era relativ directă. „În schimb, în lumea noastră tehnocratică, mulți indivizi ajung la maturitatea biologică fără a atinge maturitatea emoțională, psihologică sau spirituală."

În paralel, sistemul în care trăim nu face decât să întrețină această stare. Aici, Marcela Lobos, inspirată de ideile psihologului Bill Plotkin, descrie direct mecanismul: „întreaga noastră societate modernă este structurată în jurul adolescenței psihologice - condusă de consum, competiție, imagine, putere și câștig pe termen scurt - fără să fi trecut prin inițierile profunde care conduc la o adevărată maturitate și la statutul de bătrân înțelept." Nu doar că nu mai avem ritualuri de maturizare, dar trăim într-un sistem care recompensează exact opusul: impulsivitatea, validarea rapidă și evitarea oricărui disconfort.

Tribul nu mai vine să te scoată

„Trăim într-o cultură a «gratificării instantanee»: vrem totul acum, fără efort, fără așteptare, fără vreun «nu»”, atrage atenția Denisa Zdrobiș. Efectul se vede direct. „Dacă nu înveți de mic să gestionezi un refuz, o pierdere sau o așteptare, cum vei putea, ca adult, să gestionezi o criză în cuplu sau un eșec profesional?"

Problema nu este doar că evităm disconfortul, ci că nimeni nu ne mai împinge să ieșim din el. „În vechile ritualuri, nu adolescentul alegea; el nu avea această forță. «Tribul» era cel care venea și îl scotea cu forța din zona de siguranță a mamei. Astăzi, această presiune exterioară sănătoasă a dispărut. Ba mai mult, societatea și părinții, din propria teamă de singurătate sau de greu, îi țin pe tineri legați de «cuib», îngreunându-le maturizarea", mai spune ea. Rezultatul se traduce printr-o așteptare cronică: „Rămânem blocați într-o stare de așteptare, sperând că cineva va veni mereu să «repare» realitatea pentru noi."

De la victimă la responsabil

Soluția nu este întoarcerea la ritualuri dure sau la modele rigide. Denisa Zdrobiș e clară în această privință: „Avem nevoie de «rituri» moderne, care să ne scoată simbolic din rolul de victimă." Pentru că aici este blocajul de fond. „Un copil este, prin definiție, o victimă a circumstanțelor; el depinde total de celălalt. Dar adultul are un privilegiu uriaș pe care copilul nu l-a avut niciodată: puterea de a alege cum să reacționeze."

Maturizarea nu înseamnă că nu ai fost rănit sau că trecutul nu a contat. Înseamnă că, la un moment dat, renunți să mai fii victima lui. „Maturizarea începe atunci când disconfortul acestei «colivii de aur» începe să ne strângă mai tare decât frica de necunoscut", spune psihologul, iar pasul concret este trecerea „de la acel neputincios «nu am ce să fac» la curajosul «ce fac eu cu ceea ce mi s-a întâmplat?»" Fără acest pas, putem rămâne ani întregi bifând etape de viață fără să ne-o asumăm cu adevărat.