INTERVIU Alexandru Potcoavă, scriitor: „Am fost uimit să-l descopăr pe străbunicul meu în mine“

INTERVIU Alexandru
Potcoavă, scriitor: „Am fost uimit să-l descopăr pe străbunicul meu în mine“

Alexandru Potcoavă FOTO: Wilhelm Doru Gomboş

Scriitorul timişorean Alexandru Potcoavă a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre cea mai recentă carte a lui, publicată la Editura Polirom, şi despre ce a însemnat pentru el reconstituirea sorţii străbunicului său, care şi-a pierdut viaţa într-un lagăr.

Alexandru Potcoavă a publicat la finele anului 2019 volumul Viaţa şi întoarcerea unui Halle“ (Editura Polirom), saga de familie, bildungsroman şi epopee istorică“, aşa cum spune pe copertă Radu Pavel Gheo. Este istoria unui timişorean născut în Austro-Ungaria şi devenit după 1918 cetăţean român, Halle Rezső, care la un moment dat dispare în război şi a cărui întoarcere este aşteptată de familie. Autorul Alexandru Potcoavă este chiar strănepotul acestui bărbat.

Weekend Adevărul: Cât timp ai lucrat la carte şi cum te-ai simţit când ai încheiat-o?

Alexandru Potcoavă: Aproape două decenii. Totul a început la vârsta majoratului meu, când bunica a început să-mi povestească. Din ce ştiusem până atunci, avusese o copilărie fără griji, dovadă cântecele vesele pe care le-am învăţat de la ea şi fotografiile în care apărea înconjurată de jucării, prietene şi familie. O familie din care mereu lipsea tatăl ei. Bine, dar unde e Rezső?, o întrebam. Iar bunica schimba subiectul. Abia după ce-am făcut 18 ani am aflat că străbunicul meu a murit într-un lagăr. Pentru că l-au considerat evreu. A fost un şoc. Atunci am realizat cât de puţine ştiu despre ai mei şi despre mine. Cred că fiecare din noi am putea avea mari surprize dacă am căuta prin trecutul alor noştri şi dacă ar avea şi ei curajul sau nevoia să se destăinuie. Bunica s-a gândit multă vreme dacă să mă expună sau nu la acest trecut - care odată scos la iveală nu mai poate fi îngropat, dacă să mă încarce cu istoria asta sau să mă lase în convingerea mea că sunt un român get-beget şi să-mi trăiesc viaţa ca un majoritar mândru. Oricum, ideea e că, la rândul meu, n-am putut să ţin povestea pentru mine şi am scris romanul ca să absorb şocul şi să înţeleg cine sunt şi de unde mi se trag anumite lucruri. Iar dacă întrebi cum mă simt acum, când l-am publicat, îţi spun că mă simt în sfârşit bine. Şi mai expus ca oricând.

Ce i-ai spune unui potenţial cititor despre străbunicul tău şi despre povestea vieţii lui?

Rezső s-a născut în anul 1900, într-o familie de evrei din Timişoara. Sfârşitul Marelui Război l-a prins ca elev al Şcolii de Ofiţeri din oraş şi astfel cadetul Halle a fost implicat în luptele de stradă ce au înăbuşit o revoluţie comunistă. Apoi, când armata sârbă a ocupat oraşul, a fost trimis la Szeged, unde a luat parte la războiul lui Horthy cu bolşevicii lui Bela Kun. Ce a văzut acolo l-a făcut ca la 20 de ani - cam cât aveam şi eu când i-am aflat povestea - să se boteze, să devină romano-catolic. Şi să revină în Timişoara. Ai lui l-au renegat, iar el şi-a format o nouă familie, alături de o creştină din moşi-strămoşi. Mă rog, cel puţin de la Iisus încoace. Nu zic că rudele soţiei au trecut peste originea lui, dar şi-au putut vedea de viaţă. Până ce a intervenit istoria mare, cu legislaţia antisemită din anii ‘40. Atunci, statul a decis că străbunicul meu, deşi creştinat, trebuie considerat evreu. În acel moment era administrator la Carlton, cel mai luxos hotel din oraş şi care a devenit loc de încartiruire pentru Misiunea militară germană sosită în Timişoara în 1940, la invitaţia aliaţilor români. A cunoscut astfel generali, ofiţeri şi simpli soldaţi, dar a avut surpriza să vadă şi prieteni vechi care s-au înregimentat în tabăra Reichului. La rândul lui, ca măsură extremă pentru a-şi proteja fiica, a decis s-o înscrie în Tineretul german. Acolo a „ascuns-o“ pe fata lui, care altfel, potrivit legilor româneşti ce s-au tot schimbat, a fost considerată azi ariană, mâine evreică. Apoi, Rezső a fost dat afară din slujbă şi ar fi trebuit să meargă într-o companie de muncă forţată, la săpat şanţuri şi construit drumuri. De aceea, la începutul lui 1942 a decis să fugă în Ungaria. A trecut ilegal graniţa, mărşăluind 40 de kilometri prin zăpada până la brâu. A făcut-o pentru că în Ungaria legile au fost mai blânde cu cei ca el. Dar asta până în primăvara lui 1944, când a fost trimis într-un lagăr de muncă forţată, unde a şi murit de tifos şi extenuare, în februarie 1945. Iată, deci, povestea unui om care a dorit să-şi trăiască pur şi simplu viaţa, să fie un cetăţean ca oricare altul, integrat în societate, dar, din motive ce n-au ţinut de el - că nu şi-a ales familia sau perioada în care să se nască -, a fost silit să piardă tot şi până la urmă şi viaţa.      

Cum a funcţionat procesul de documentare?

La început au fost amintirile bunicii, pe care mi le-am notat într-o agendă, revenind prin întrebări asupra unor detalii şi punându-le de acord. Apoi am citit toată corespondenţa familiei, cu accent pe scrisorile de la Rezső. Aşa i-am putut prinde tonul şi reconstitui personalitatea. Ca detaliu, după ce a fugit în Ungaria şi în România a fost dat dezertor, a corespondat cu familia ori prin poştă, scriind în germană şi semnând cu un nume de împrumut, ori a înmânat scrisorile unor prieteni care le-au adus pe ascuns, chit că riscau închisoarea. Acelea sunt semnate cu numele lui şi sunt scrise în maghiară. Referitor la documentarea despre Timişoara, am citit toate monografiile şi cărţile de istorie orală, strângând vrafuri de fişe, iar în ceea ce priveşte perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, mi-am petrecut câţiva ani întregi citind presa de atunci. De exemplu, am parcurs pagină cu pagină şi număr cu număr un cotidian german din Timişoara între 1938-1944, colecţie disponibilă pe site-ul Bibliotecii Naţionale a Republicii Austria. Doar că trebuie să ştii germană şi, în plus, alfabetul gotic, pe care l-am învăţat tot de la bunica - iar ea l-a învăţat ca elevă la Şcoala Călugăriţelor de Notre Dame. În timp ce o parte din cântecele ei vesele le-a învăţat de la Tineretul german... Să ne înţelegem: erau versuri cu cer albastru, munţi şi păduri, cum mai cântam şi eu ca Şoim al patriei. Şi tocmai aici e perversitatea educaţiei într-o dictatură: te ia de mic cu „floricele pe câmpii/ hai să le-adunăm, copii!“, ceea ce e natural şi de când lumea, ca să te bage apoi în filme cu conducătorul iubit, de parcă ar fi la fel de firesc şi etern.      

Care au fost momentele de uimire pe care le-ai avut pe măsură ce scriai cartea?

În primul rând, am fost uimit să-l descopăr pe străbunicul meu în mine. Atitudinea lui în faţa sorţii, puterea de a-şi păstra speranţa şi umorul chiar şi în cele mai grele situaţii, resursele inepuizabile de autoironie, circumspecţia vizavi de autorităţi şi mulţimi, dar şi dorinţa de a aparţine societăţii, pe toate le-am moştenit. Când mi-am dat seama de unde mi se trag, nu s-a mai pus problema să intru în pielea personajului - el era deja în pielea mea şi mă aştepta acolo. În al doilea rând, mi-a fost dat să aflu că trădarea cea mai urâtă vine de la apropiaţi. Cei care au românizat hotelul Carlton, luându-l de la foştii patroni evrei, ştiau că Rezső e creştin, dar propria lui soră a avut grijă să-i informeze că e un convertit. De ce a făcut-o, găsiţi în roman. În al treilea rând, am realizat cât de seacă şi de partizană e istoria oficială şi cât de important e să ai la dispoziţie şi perspectiva unui om simplu trecut prin acele vremuri. Iar cazul lui Rezső merită atenţie pentru cunoaşterea şi privirea lui echilibrată, venind din faptul că a fost şi evreu, şi creştin, şi ungur, şi român, aparţinând tuturor acestor lumi înainte să fie respins de toate.     

Alexandru Potcoavă (stânga), pe scena „Gărâna Jazz Festival“, alături de Marius Giura FOTO: Arhiva personală

Familia ta a ştiut că scrii cartea?

Sigur. Nu le-am ascuns de ce adun poveştile de familie şi apreciez cu atât mai mult că bunica mea a decis să fie brutal de sinceră în confesiunea ei. Ce mi-a povestit am putut apoi proba şi prin acte şi scrisori din arhiva familiei. Dacă ea n-a mai apucat să vadă textul, i-am dat mamei să citească manuscrisul înainte de publicare. Ţin să-i mulţumesc că pentru adevărul romanului a acceptat să includ şi detalii mai delicate, pe care ai prefera să le păstrezi pentru intimi.   

Într-un interviu pe care ţi l-a luat scriitorul Tudor Creţu spuneai că anul trecut ai reuşit să ajungi în acel orăşel din Ungaria în care a murit străbunicul tău. Ce ai văzut acolo?

Orăşelul se numeşte Kőszeg şi se află în vestul Ungariei, la graniţa cu Austria. În ziua de azi, e promovat drept cea mai romantică destinaţie din Ungaria. Dar la sfârşitul lui 1944, odată cu apropierea Armatei Roşii, acolo s-a amenajat Zidul de Sud-Est, care trebuia să protejeze Reichul. Mii de evrei au fost puşi să sape în pământul îngheţat kilometri de şanţuri antitanc şi tranşee, fiind încartiruiţi în barăci neîncălzite, cu pereţi din carton, deşi afară erau -20 de grade, fără asistenţă medicală şi hrăniţi cu apă chioară. Paznicii, nişte adolescenţi de 15-16 ani, îi împuşcau şi dacă îndrăzneau să meargă noaptea la latrină sau ieşeau din rând să se uşureze pe drum spre şi de la lucru. Ca urmare, au murit pe capete şi au fost aruncaţi în gropi comune pe Guba Hegy, un deal din apropiere. Când au venit ruşii, s-a întâmplat atât de rapid încât armata germană şi miliţia populară au pornit să ocupe acele poziţii după ce sovieticii le depăşiseră deja, fără măcar să bănuiască faptul că trecuseră peste o linie fortificată. Mergând la Kőszeg, din toată povestea asta am găsit doar un mic monument ridicat lângă fostul lagăr din fabrica de cărămizi. Din lagărul de la fabrica de bere, unde a murit străbunicul meu, nu a mai rămas nimic. Fabrica a fost aruncată în aer şi pe locul ei sunt acum case. Dealul cu gropile comune a fost împădurit şi, în afară de nişte exhumări în 1947, când au fost scoase vreo două mii de trupuri şi mutate într-un cimitir din Budapesta, nu s-a mai întâmplat nimic. Majoritatea morţilor sunt tot acolo, fără un semn. Am adus de acasă o urnă cu pământ de la mormântul soţiei şi fetei lui Rezső, pe care l-am împrăştiat pe deal, şi am umplut urna cu pământ de acolo, ca să-l presar apoi pe locul de veci al străbunicii şi bunicii mele. Când am plecat din Kőszeg - abia mă îndepărtasem câţiva kilometri -, am primit un mesaj pe telefon că romanul meu a fost acceptat pentru publicare la Polirom. 

Există vreo întrebare care nu ţi s-a pus niciodată într-un interviu, legată de cartea ta cea mai recentă?

Da. Ce s-ar mai putea face pentru această poveste, dincolo de cartea în sine?

Şi răspunsul?

Cel mai la îndemână ar fi să se pună o placă pe faţada clădirii în care a locuit Halle. Sau, cum am văzut în Germania şi nu numai, se poate fixa pe trotuarul dinaintea casei „o piatră de împiedicare“. Încă mai expresivă ar fi o statuie amplasată la nivelul trotuarului, înfăţişându-l în mărime naturală pe străbunicul meu, în pardesiu şi pălărie, cu un geamantan în mână şi faţa spre poarta de intrare în imobil. Ca şi cum dintr-un moment în altul se va întoarce. Mă mai gândesc la un tur ghidat sau o aplicaţie de mobil care să te conducă prin Timişoara lui Halle şi chiar la un mic muzeu amenajat în casa lui. Idei sunt, dar să vedem şi câte se pot concretiza. 

Ai fost în ianuarie, timp de patru zile, la Bruxelles, la întâlnirea inaugurală a CELA. Ce înseamnă mai exact acest program?

CELA este cel mai ambiţios şi mai amplu program european dedicat promovării tinerilor scriitori. La ediţia 2019-2023 participă 30 de autori şi 80 de traducători din 10 ţări: Belgia, Olanda, Spania, Portugalia, Italia, Polonia, Cehia, Slovenia, Serbia şi România. Plus mentorii şi coordonatorii din partea instituţiilor partenere în proiect, respectiv, pentru noi, Asociaţia Editorilor din România. Iar autorii români selectaţi sunt Lavinia Branişte, Cristina Vremeş şi cu mine. În decursul celor patru ani vom participa la workshop-uri literare şi târguri de carte din toată Europa, iar textele noastre vor fi traduse în limbile tuturor ţărilor participante la proiect şi promovate acolo. La întâlnirea inaugurală ne-am cunoscut şi am luat parte la o primă serie de cursuri şi discuţii, în urma cărora am fost unul dintre cei patru scriitori invitaţi să susţină un scurt discurs şi să citească pe scena Teatrului Regal Flamand, la seara de gală.     

Prima ta amintire?

Aveam trei ani şi jumătate când s-a născut fratele meu. Mama era încă la spital şi într-o duminică am mers cu tata în vizită. Poarta maternităţii era însă închisă. Reţin că era o zi însorită şi rece, iar eu am tot bătut în uşă, dar n-am fost lăsat înăuntru. Şi am plâns pe trotuar. Cică asta se numeşte anxietate de abandon. Pe care ori am avut-o de mic (poate am luat-o de la grădiniţă, ca pe pojar, oreion şi păduchi), ori mi s-a transmis genetic. Ceea ce n-ar fi de mirare, dacă mă gândesc că mama mea a crescut fără tată - ai ei au divorţat când era mică -, la fel şi bunica mea - cu părintele dispărut în război, dar şi străbunica - al cărei tată a murit şi el de tânăr. Aparent după o vânătoare unde n-a prins decât o pneumonie - variantă pe care am folosit-o în roman. Dar mai e şi versiunea potrivit căreia stră-străbunicul meu, fost membru în Garda Imperială a lui Franz Josef la Viena şi apoi picher fluvial pe Bega, a fost ucis de cei prinşi că furau lut din digul canalului. Caz în care pot spune că ce l-a omorât a fost răceala cuţitului. Aşa e cu amintirile: uneori spun adevărul, alteori îl ascund şi caută să-i protejeze pe urmaşi, iar în unele cazuri, pe diverse căi, se transmit toate variantele, până nu mai ştii ce să crezi. Şi-ţi alegi.        

Ceva ce poate schimba o zi în bine?

Voinţa ta. Şi, vorba unui general american, să-ţi faci patul. Pare o glumă, dar astfel de gesturi mărunte devenite rutină te pot pune pe picioare şi-ţi conferă o stabilitate în cele mai nasoale momente.

Ce face Alexandru Potcoavă într-un univers paralel, care nu are legătură cu cărţile?

Greu să-mi închipui un asemenea univers. Ştiu însă că-mi place să joc şah, să cânt, să mă plimb şi să descopăr colţuri de lume şi lucruri noi, dar şi să revăd locuri de care mă leagă amintiri şi experienţe din trecut, la care mă întorc cu emoţie şi melancolie. Şi cu speranţa că, dacă tot nu pot da timpul înapoi, îl pot da măcar înainte, până la clipa când împăcarea devine posibilă. Măcar împăcarea cu mine însumi.   

 

CV: Jurnalism şi literatură

Numele: Alexandru Potcoavă

Data şi locul naşterii: 11 septembrie 1980, Timişoara.

Studiile şi cariera:

- În 2004 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, secţia Română-Engleză.

- A lucrat ca jurnalist la ziarul Timişoara, TVR Timişoara şi Analog TV. Apoi, ca purtător de cuvânt la compania de transport public din Timişoara şi, până de curând, ca librar. Acum se ocupă cu promovarea romanului său.

- A publicat cărţile: „alexandru potcoavă iar bianca sta-n alex“ (poezie, Editura Marineasa, 2001; Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara), „Pavel şi ai lui“ (roman, Editura Brumar, 2005), „Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!“ (roman, Editura Tracus Arte, 2011), „Ce a văzut Parisul“ (proză scurtă, Editura Herg Benet, 2012), „Într-o zi nu ne vom mai recunoaşte“ (poezie, Casa de Editură Max Blecher, 2016), „Viaţa şi întoarcerea unui Halle“ (roman, Editura Polirom, 2019).

- E membru al PEN Club România şi a fost selectat să participe la cea de-a doua ediţie a programului CELA (2019-2023).

Locuieşte în: Timişoara.

 

Citiţi şi:

Ana Maria Sandu, scriitoare: "Am înţeles cât de fragile sunt proiecţiile şi vieţile noastre"

Eli Bădică, editor Nemira: "Se scrie pentru că nu se poate altfel. E o necesitate interioară"

Dan Ciupureanu, scriitor: "Dacă devin celebru, voi vinde la licitaţie telefonul pe care am scris cărţile"

Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier: "Literatura română este un produs foarte bun de export"

Diana Geacăr, scriitoare şi traducătoare: „Numai prin scris pot să înţeleg viaţa“

Ana Nicolau, cel mai tânăr director de editură din România: "Trebuie să te îndrăgosteşti de cărţile pe care le publici"

Daniela Raţiu, scriitoare: „S-a produs o saturaţie de kitsch. E o mare nevoie de bun-simţ, de cultură“

Scriitorul portughez José Luís Peixoto: „Cred că suntem condamnaţi să repetăm răul din istorie. Asta mă face să-mi fie teamă de viitor“

INTERVIU Ioan T. Morar, scriitor: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: