INTERVIU Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“
0Scriitoarea şi traducătoarea Veronica D. Niculescu vorbeşte, pentru „Weekend Adevărul“, despre cum se împacă scrisul şi tradusul, dar şi despre cea mai recentă carte a ei, primul său roman, „Spre văi de jad şi sălbăţie“.
Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător, şi-a publicat în 2016 o nouă carte, „Spre văi de jad şi sălbăţie“ (Editura Polirom), primul roman al autoarei. Veronica D. Niculescu a tradus din limba engleză nume mari ale literaturii universale, printre care Vladimir Nabokov, Samuel Beckett sau Don DeLillo. De asemenea, a publicat mai multe volume de proză scurtă, dar şi două volume în colaborare cu poetul Emil Brumaru. Autoarea a câştigat şi diverse premii literare de-a lungul carierei, atât pentru proza ei scurtă, cât şi pentru traduceri. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Veronica D. Niculescu explică mecanismele prin care un scriitor-traducător face faţă provocărilor oferite de textele unor autori faimoşi, dar vorbeşte în premieră şi despre cea mai recentă carte a sa.
„Weekend Adevărul“: De unde nevoia scriitorului de a traduce? Cum s-au petrecut lucrurile în cazul tău?
Veronica D. Niculescu: Aveam al doilea volum de povestiri încheiat şi trimis la editură atunci când am tradus prima carte. Era finalul lui 2007, an înnebunitor la Sibiu, oraşul fusese Capitală Culturală Europeană, scrisesem zi de zi articole pentru mai multe publicaţii, consumasem delicii şi suplicii mai mult decât puteam duce, teatru, muzică, film. În iarnă, rămasă fără manuscris, aşteptând decizia editurii, stăteam tolănită şi citeam „Ochiul“ lui Nabokov. Am tresărit la un anumit paragraf despre frumuseţe şi peste câteva zile am început să traduc cartea. Îndrăgostire. Am tradus doar pentru mine, fără contracte, obligaţii. Am lucrat toată iarna, apoi am avut noroc chior – în toamna viitoare Editura Polirom a inaugurat seria de autor Vladimir Nabokov şi aşa a apărut şi traducerea mea, chiar odată cu volumul de povestiri „Orchestra portocalie“. Apoi mi s-au încredinţat şi alte traduceri.
Crezi că un traducător care este şi scriitor poate să facă mai autentică traducerea, mai puţin matematică?
Eu cred în fidelitatea totală faţă de autor. Cred într-un soi de demenţă a celui care traduce – uiţi complet de tine. Nu poţi fi scriitor când traduci. Nu poţi avea „contribuţii“. Eşti o minte care se mulează pe ceea ce a scris altul şi transformă în limba ta – dar tot pe tărâmul autorului. Trebuie să iubeşti scriitorul pe care-l traduci. Dacă eşti mai deştept ca el şi vrei să spui ca tine, stai acasă şi scrie cartea ta. Exact de asta nu poţi scrie nimic când traduci. Eşti înghiţit de celălalt. Şi trebuie să te laşi devorat. Să traduci matematic, asta ar fi ideal, chiar aşa, să-ţi dea fix, rezultatul unic, ca la ecuaţii! Din păcate nu e posibil, suntem pe teren alunecos, flexibil, cuvintele sunt animale sălbatice, jucăuşe, se ţin de farse. Şi atunci poate contează să fii scriitor, nu sunt sigură, sigură sunt doar de faptul că trebuie să ai răbdare şi supuşenie. Dar, poate o să râdeţi, matematica mi-a fost utilă cel puţin la două texte, unul de Beckett, extrem de complicat de transpus, celălalt de Nabokov, unde fără scheme, calcule şi numărători era imposibil de răzbit. În textele lui Beckett, matematica e foarte importantă. Muzica, la fel.
Care-s preferaţii tăi din tot ce ai tradus şi care e cartea a cărei traducere te-a enervat, îngreunat cel mai tare?
Tot ce a scris Nabokov mi-e foarte drag, iar favoritele mele, dintre traduceri, sunt „Foc palid“ şi „Darul“. Apoi, din proza lui Beckett, preferatul meu este „Watt“. Cel mai dificil de tradus a fost, de departe, proza scurtă de început a lui Beckett, unde totul este înţesat de aluzii, totul trebuie descifrat cu ghidul alături, dicţionare Beckett, ca să fii sigur că nu traduci doar cuvinte. Nimic nu m-a enervat niciodată la o carte, doar nepriceperea mea, micimea mea pe lângă autorul tradus. N-avem ce face în privinţa asta, atâta suntem.
Cum decurge o zi din viaţa unui traducător?
Mă trezesc devreme, lucrez zi de zi, am un grafic de lucru întocmit la începutul cărţii şi mă ţin de el foarte strict. Nimic nu mă poate opri. Dacă mă îmbolnăvesc, să aştepte. Ziua începe aşadar devreme, traduc dacă e să traduc, corectez dacă e să corectez, sunt atentă la miile de semne traduse pe zi, ceva ce diferă de la un autor la altul. Ies într-o scurtă plimbare la prânz, mă odihnesc un pic, apoi iarăşi la treabă, până spre seară. Cam pe la şase mă opresc într-o zi simplă, fără presiuni speciale.
În perioadele când lucrezi la o traducere mai poţi şi să scrii?
Nu, niciodată. Asta este într-adevăr frustrant. Am scris când lucram în redacţii sau eram purtător de cuvânt, când serile şi weekend-urile erau ale mele, dar când traduci cărţi nu merge. Din motivele pe care le ziceam mai devreme: nu-ţi mai aparţii. Toate cuvintele tale se duc pe urmele cuvintele altuia, în muzica lui, în temele lui. Prefericita slugă.
Există vreo carte „ideală“, pe care ţi-ar plăcea s-o traduci?
Am visat vreme de vreo şapte ani să traduc o carte, la fel cum în acei şapte ani am sperat să nu-mi vină rândul să o traduc, fiindcă mă jurasem să nu o ating. Cu cât mi se părea mai de neatins, cu atât mi-o doream mai mult. Am tradus-o, a apărut în 2014: „Foc palid“, Nabokov.
Cum a decurs experienţa scrierii a două cărţi împreună cu Emil Brumaru?
Prima carte scrisă în colaborare a fost „Basmul Prinţesei Repede-Repede“, unde eu am scris proza şi am ţesut structura, iar domnul Brumaru mi-a dat poeziile de presărat pe măsură ce înaintam în poveste. Cartea de dialoguri, „Cad castane din castani“, reuneşte rubricile din „Suplimentul de cultură“, pe care le decupam din discuţii, vreme de nişte ani. Basmul este cu adevărat o carte scrisă în doi. „Cad castane“ s-a întâmplat să devină o carte. Inutil să spun că ţin la ambele, ca la doi căţeluşi, unul mov şi altul negru. La interpretări nu mă pricep.
Ce traduci acum?
Traduc din luna mai al doilea roman al lui Eowyn Ivey, „Spre marginea luminoasă a lumii“ (Editura Polirom). De fapt tocmai am încheiat traducerea. Finalul anului va fi dedicat unei traduceri simpatice, e o poveste cu un şoarece alb. Dar deocamdată, o pauză.
FOTO: Veronica Niculescu şi Aurora Liiceanu (stânga), la lansarea traducerii în română a romanului „Foc palid“ de Nabokov (Bookfest 2014)
Am citit cartea „Spre văi de jad şi sălbăţie“ cu convingerea că acest cuvânt, „sălbăţie“, este o variantă arhaică a lui „sălbăticie“. Apoi am căutat în dicţionar şi am văzut că e de fapt o plantă. De ce tocmai acest cuvânt?
Sălbăţia este acel fir verde pe care ne jucam când eram copii cu „Mă iubeşte, nu mă iubeşte“. Câţi dintre noi ştim asta? Câţi dintre noi ştim cum se numesc ierburile pe care le călcăm zilnic în picioare? Dar sălbăţia se mai numeşte şi raigras, şi nebunariţă. Acest cuvânt minunat, pe care l-am folosit prima oară când traduceam un roman, mă ajută să spun în atâtea nuanţe încotro trimite povestea din „Spre văi de jad şi sălbăţie“. Apoi, cuvântul „spre“ poate însemna şi înainte, dar şi înapoi. Exact cum merge şi cartea. Sălbăţia poate fi şi „raiul cel gras“, şi nebunia. Jadul poate fi şi verdele, şi iadul. Apoi, din jad se făceau în trecut bijuterii, dar şi arme, e foarte dură piatra asta. Iar cartea e plină de bătălii. N-o să explic titlul, Dar iată nişte fire pe care poate urca bunul cititorul, zicând da, zicând nu. Am considerat că e potrivit un cuvânt dificil în titlu, poate fi şi un avertisment: cititorul ideal, vorba lui Nabokov, e cel care, pe lângă imaginaţie şi memorie, are un dicţionar.
Cât de mult eşti prezentă tu în „Spre văi de jad şi sălbăţie“, tu şi istoria vieţii tale?
Pentru cititor, fiinţa autorului ar trebui să fie insignifiantă în faţa poveştii. Povestea îi aparţine lui, viaţa mea îmi aparţine numai mie. Cartea asta este, înainte de toate, chiar despre fractura magică dintre realitatea trăită şi ficţiunea scrisă în acea clipă. Dar să încerc. Am început să scriu proză la Sibiu, într-o dimineaţă, când mă trezisem foarte devreme şi am văzut pe stradă un necunoscut bătându-şi labradorii plimbaţi în lesă. M-am aşezat şi am scris o poveste, prima mea proză scurtă, „Bărbat cu labradori“. Mi-am imaginat de ce îşi bătea omul acela animalele, ce-l adusese acolo. Aşa funcţionează scrisul meu. Se construieşte cu imaginaţie, în jurul unui factor declanşator de orice fel. „Spre văi de jad şi sălbăţie“ face, prin glasul Mirandei Dortloft (n.r. – personajul principal al volumului), o pledoarie pentru acest fel de scris, pentru imaginaţie şi construcţie. Ea trăieşte una, dar în poveste apare alta. Dar, cum lucrurile nu sunt deloc atât de simple, între realitatea Mirandei şi basmul pe care îl scrie ea există nenumărate punţi – ele unesc imagini corespondente, asemănătoare uneori, de-a dreptul inversate alteori. Realitatea Mirandei se developează în basm, dar procesul e pe cât de fermecător, pe atât de complicat. Aici a fost bătălia mea. La fel ca Miranda, şi eu am vrut să scriu o poveste în care să imaginez şi să construiesc. Eu nu vreau să scriu despre mine, dar şi între mine şi cartea mea există punţi, puncte, imagini în negativ, imagini developate.
Personajul meu principal e născut în acelaşi oraş ca mine, Piteşti, dar n-a călcat prin Sibiu, unde eu am petrecut 13 ani esenţiali. Biata Miranda a rămas în continuare acolo, într-o poveste pe care eu n-am trăit-o. Am folosit în primul rând geografia locurilor cunoscute şi dragi, Piteştiul şi Bucureştiul şi, dacă vreţi, o geografie sentimentală. Poveştile ei din copilărie au împrumutat din farmecul copilăriei mele. Paginile despre copilărie sunt probabil cele mai autobiografice din tot ce am scris, acolo „vorbeşte memoria“ mea, dar slujind întotdeauna povestea. Însă dincolo de asta lucrurile se complică grozav. Domnul Teodorescu şi toate celelalte personaje şi acţiunile lor sunt pur imaginare. Însă când spun asta simt că mint: odată scrise, ele au devenit reale, eu le cunosc foarte bine, doar am trăit trei ani de zile cu ele. Casa domnului Teodorescu, desenată în detaliu în agenda mea, închipuită pe harta Piteştiului, mi-este atât de reală, încât aş fi uluită să mă duc la blocul acela, să bat la o uşă de la parter şi să găsesc acolo vreo familie cu trei copii sau vreo văduvă.
Basmul în versuri din „Spre văi de jad şi sălbăţie“, pe care îl scrie personajul Miranda Dortloft, are chiar 1.000 de versuri?
Da, basmul are 1.000 de versuri. A fost scris în 12 zile, apoi reluat şi retuşat vreme de trei ani, în multe etape succesive. A fost scris iniţial în catrene. În fiecare dintre cele trei părţi ale basmului sunt câte nouă sub-părţi alcătuite din câte nouă catrene, iar epilogul mai adaugă nouă catrene. În total, 1.008 versuri. Miranda comentează numărul acesta şi se miră şi ea de lesa chinuitoare pe care şi-a pus-o. De ce, adică, ai mai scrie astăzi aşa? Dar depresivii au o nevoie de a pune ordine în toate, ordinea este salvatoare. Aşa cum e sănătos să îţi faci patul, să te speli, să te îmbraci grijuliu, să îţi ordonezi lucrurile de pe birou. E gândul că dacă nu totul, măcar unele lucruri pot fi aşezate, aliniate, controlate. Dorinţa ei - şi a mea - de a scrie în rime şi într-un număr fix de versuri vine dintr-o nevoie de rigoare. Să-ţi dai ceva de muncit, ceva migălos, de aliniat.
Basmul de 1.000 de versuri a fost scris înainte sau după restul cărţii?
Basmul a fost scris primul, în 2013, iar povestea realităţii Mirandei a fost construită în jurul lui. Schema cărţii, stabilită la început, a fost urmată cu rigurozitate. Mi-am propus să reconstruiesc viaţa autoarei basmului, să dau roată basmului cu o proză densă, scrisă în ritmuri şi tonuri diferite, în funcţie de perioadele traversate. Să evidenţiez acele punţi, inversând, ascunzând capete, noduri, marea mea dorinţă fiind ca un cititor atent să le descopere şi să se bucure. Mi-am asumat un risc: cartea este circulară şi încep să spun povestea cu sfârşitul, când lumea acestei fete este pustie. Cum prinzi un cititor dacă îi dai la început un final pustiit? Puteam prea bine să încep cu începutul, să deschid cuminte cu copilăria plină de farmec a Mirandei, să-i desfăşor apoi povestea de dragoste pe care ea nu vrea să o spună şi abia apoi să arăt ce-a produs ea, basmul. Dar n-am găsit nici o plăcere într-un asemenea aranjament cuminte.
Dacă Miranda suferă, vreau să încep cu suferinţa. Cu golul, cu terenul alunecos şi pustiu al realităţii din care se naşte un basm. Fiindcă aşa, pe un asemenea teren se iveşte povestea, lumea inversată, turnul cu prinţese şi şoareci, cu nunţi şi cu morţi, cu tot ceea ce aparent nu există în realitate, dar ascunzând de fapt tot ceea ce este mai important în realitate – iubirea, pierderea. Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure când descoperă punţile, sâmburii, inversiunile. Să chiuie, să ofteze şi să o ia de la început, să vadă cum lucrurile se leagă şi asta să îl facă fericit. Dacă există un singur asemenea cititor, pentru el trebuie să fac asta. Şi există. Mi-a scris o scrisoare.
Una din temele cărţii este felul în care cititul îi deschide mintea unui copil. Cum a funcţionat pentru tine acest lucru în copilărie?
Îmi amintesc mirosul mamei când îmi citea seara, la patru-cinci ani. Mi se umplu ochii de lacrimi când mi-l amintesc. Sunt lucruri pe care le-am pierdut pentru totdeauna şi e insuportabil să ştii că nu vor putea fi retrăite niciodată. Cu sentimentul ăsta am scris partea despre copilăria Mirandei, falsă prinţesă, fiică a Reginei. N-am iubit nici un bibliotecar. Mama e biblioteca mea, deşi nu este o cititoare avidă. N-am avut nici un cititor avid în familie, sunt o rătăcită.
Cum şi când scrii?
Acasă, cu plan întotdeauna, cu cafea, cu uşa închisă şi fereastra deschisă. Când încep o carte sunt alt om, sunt fericită, nu mă căutaţi, nu mai exist, pot fi episoade de săptămâni, între traduceri, poate să dureze trei sau patru ani, dar o dau gata. Scriu dimineaţa de obicei, câteva ore, iar după-amiaza corectez, reiau, rescriu mult, mult, până nu rămâne vorbă pe vorbă. „Scriu“ foarte mult în plimbări, gânditul ia cel mai mult timp. Simt nevoia să spun o poveste, o singură poveste frumoasă, odată ca niciodată. Să mă subjuge câţiva ani. Pentru asta va trebui să mă plimb mult.
Cine e primul tău cititor?
Editorul căruia îi trimit manuscrisul. Niciodată nu arăt nimănui înainte ce-am scris. Soţul meu citeşte cartea tipărită după ce aduc primele exemplare de la editură, e cititorul cel mai pretenţios pe care-l cunosc. Mi-e ruşine că se opreşte din lecturile lui adevărate ca să mă citească pe mine. Apoi, la fel, o bună prietenă care, pe lângă poezie şi proză, îmi scrie mie scrisori minunate, pune degetul acolo unde mă tem că nu-l va pune nimeni niciodată, vede acolo unde am ascuns atât de bine încât mă tem că nu se va vedea, deşi mă rog să se vadă.
Scrii ceva acum?
Încerc să scriu o povestire pentru copii, pentru o antologie. Apoi mă voi gândi la „Povestea“.
Ce face Veronica D. Niculescu într-o lume paralelă?
Aş vrea să vând flori şi acolo, în florărie, la orele cele mai fierbinţi, când nu e ţipenie de om pe stradă, să traduc o singură poezie de Nabokov în zilele de miercuri. Aş privi muştele intrând, dând roată, ieşind. Aş asculta muzica străzii, aş foşni uşor din celofan. Asta m-ar putea omorî de plăcere.
Literatură şi depresie
Volumul „Spre văi de jad şi sălbăţie“, publicat în 2016 la Editura Polirom, este primul roman al scriitoarei şi traducătoarei Veronica D. Niculescu. Este povestea Mirandei Dortloft, o scriitoare care scrie un basm în rime, departe de oraşul natal şi de cel pe care încă îl iubeşte. Proza care înconjoară această joacă imaginară dezvăluie viaţa reală a Mirandei: din anii copilăriei petrecuţi în comunism, într-o familie mixtă, trecând printr-o poveste de dragoste, până în prezentul zdruncinat de depresie.
CV - A tradus 25 de volume
Numele: Veronica D. Niculescu
Data şi locul naşterii: Piteşti, într-o zi de mai.
Starea civilă: Căsătorită.
Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Construcţii Bucureşti în 1991, a lucrat ca inginer proiectant vreme de patru ani.
- A început să lucreze ca jurnalist din 1996, fiind redactor-şef adjunct şi redactor şef al unui cotidian local din Piteşti, apoi corespondent pe teme culturale din Sibiu, pentru „Evenimentul zilei“,„Suplimentul de cultură“,„Zile şi nopţi“, colaborator la numeroase publicaţii.
- Din 2007 începe să traducă literatură. A tradus 25 de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier, marea majoritate publicate la Editura Polirom.
- A publicat volumele de proză scurtă „Adeb“,„Orchestra portocalie“ şi „Roşu, roşu, catifea“ şi cărţile pereche „Simfonia animalieră“ şi „Hibernalia“ şi romanul „Spre văi de jad şi sălbăţie“, antologia de proză scurtă „Floribunda“, precum şi două volume în colaborare cu Emil Brumaru: „Basmul Prinţesei Repede-Repede“ şi „Cad castane din castani“.
Locuieşte în: Bucureşti, după 13 ani petrecuţi în Sibiu.
Acest interviu a fost publicat în ziarul „Weekend Adevărul“ de vineri, 9 septembrie 2016.
CITIŢI ŞI: