INTERVIU Diana Geacăr, scriitoare şi traducătoare: „Numai prin scris pot să înţeleg viaţa“
0Scriitoarea şi traducătoarea Diana Geacăr a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre premiile literare, despre modele, despre supravieţuirea celor care nu pot să trăiască din scris şi despre familia ei profund îndrăgostită de literatură.
Poeta şi traducătoarea Diana Geacăr a publicat în 2018 un volum de proză scurtă pentru care a fost premiată anul acesta. Şi tot anul acesta Dianei Geacăr i-a apărut şi o carte pentru copii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ autoarea a vorbit despre cărţile ei, despre trecerea de la poezie la proză, despre copilăria într-o familie de scriitori şi despre anxietăţile celor care traduc.
„Weekend Adevărul“: În luna mai ai câştigat Premiul Iocan pentru proză scurtă, cu volumul „Cine locuieşte la subsol“ (Editura Paralela 45). Ce a schimbat pentru tine câştigarea premiului?
Diana Geacăr: Am publicat „Cine locuieşte la subsol“ cu mari emoţii, pentru că era prima mea carte de proză şi pentru că nu ştiam cum va fi primită, având în vedere că până atunci publicasem numai volume de poezie. Nu ştiam dacă va fi luată în serios, dacă eu voi fi luată în serios ca prozator, sau reacţia celorlalţi va fi „Ah, alt poet care s-a apucat de proză“. E o îndoială de sine pe care o simt tot timpul, şi când scriu poezie, şi când scriu proză, pentru că mă compar cu scriitorii pe care îi admir, englezi şi americani, care îmi dau mie acel sense of belonging (n.r. – sentiment de apartenenţă). Lângă ei mă simt eu acasă. Dar voiam să o văd odată publicată, pentru că tot scriam la ea de vreo zece ani. E o carte în care toate prozele sunt legate între ele, un fel de puzzle, iar la final cititorul reconstruieşte în minte poveştile personajelor. Nu a mai fost nominalizată nicăieri înainte de Premiul Iocan, iar despre ea s-a scris o singură cronică până atunci. Când am văzut că e nominalizată la Premiul Iocan m-am simţit atât de bucuroasă încât mi s-a părut că nominalizarea în sine e premiul meu, gata!, altceva nu-mi mai trebuie. A fost un mare şoc să aflu că a şi câştigat. Apoi au mai venit o cronică şi o nominalizare – la Marele Premiu al Festivalului de Literatură „Discuţia secretă“ de la Arad. Eu sunt foarte îndrăgostită de proza scurtă şi scriu proză în continuare, indiferent de premii şi de nominalizări, şi chiar lucrez la o altă carte. Şi poezie scriu în continuare, doar că acum simt o mai mare bucurie scriind proză. Premiul Iocan mi-a dat mai multă încredere în mine şi în proza pe care o scriu. Iar cărţii i-a adus mai mulţi cititori noi. E o altă mare bucurie asta, pentru că de-asta publicăm ce scriem, nu? Ca să fim citiţi.
În 2018 ai câştigat menţiunea specială a juriului la concursul de manuscrise al Polirom Junior, iar drept urmare în primăvara lui 2019 ţi-a apărut cartea pentru copii „Ce văd dragonii“. Cum a luat naştere acest volum?
E vorba despre o fată, Izma, care se trezeşte brusc într-o altă lume, unde nu se poate mişca liber şi nu poate să spună ce gândeşte. Aşa cum s-ar simţi un personaj dintr-un joc pe calculator dacă ar avea conştiinţă de sine. Şi chiar este o lume care seamănă cu universul din jocul ei preferat pe calculator, „Troli şi Dragoni“, pe care îi plăcea, când era acasă, în lumea ei, să îl joace împreună cu prietenii ei: Omăt, Bruma şi Mugur. La început e singură, apoi îşi întâlneşte părinţii, care dispar, pe urmă şi prietenii, care nu o recunosc. În aventura de căutare a părinţilor şi a drumului înapoi spre casă e însoţită o vreme de dragonul Smoc-gălbui şi de un băiat misterios, Cavalerul, apoi se întâlneşte cu diferite personaje (un peşte politicos, un aligator poet, un măgar trist, un porc spinos care adună timpul pe care îl pierd copiii şi îl foloseşte pentru a se gândi la lucruri importante), pe urmă ajunge prizonieră în Turnul Spaimelor. Când mă gândesc la copilul care am fost, printre primele lucruri care îmi vin în minte se află starea de spaimă. Eram un copil mai mult singuratic şi mă speriam uşor, aveam tot felul de spaime despre care nu le vorbeam părinţilor şi poate nici puţinilor prieteni pe care îi aveam. Cum te simţi când ţi-e frică, mai ales atunci când eşti copil? Încremeneşti. Eşti stană de piatră. Spaimele din „Ce văd dragonii“ aşa arată, sunt nişte statui care se mişcă liber şi spun tot ce gândesc, în special lucruri răutăcioase. Prizonieri ai Spaimelor, aceste statui care prind personajele de mână şi nu le mai dau drumul, copiii din „Ce văd dragonii“ nu mai au amintiri, nu mai ştiu cine sunt. Izma uită ce o învăţase tatăl ei cândva, că fiecare Spaimă are un nume şi că atunci când îl spui cu voce tare o înfrunţi. Am început să scriu cartea asta prin 2012, când s-a îmbolnăvit tata. Nu mai povestesc ce se întâmplă mai departe în carte, dar şi Izma crede că se întâmplă ceva rău cu tatăl ei. Din fericire, în carte e vorba de o neînţelegere. În primul rând scriu pentru mine, scriu ceea ce mi-ar plăcea mie să citesc, aşa că eu sunt primul meu cititor, dar la cartea asta am scris parcă şi mai mult cu gândul la mine. Pentru că nu a mai fost vorba numai despre plăcere, deşi am râs mult şi în hohote scriind la ea, a fost mai degrabă vorba despre speranţă. Voiam să-mi dau speranţa care în viaţă nu mai exista. Voiam să-mi aduc linişte şi să regăsesc bucuria. Am început volumul prin 2012, dar l-am terminat prin 2017, parcă, la doi ani după ce a murit tata. Mi-a adus linişte, bucurie şi plăcere şi m-am simţit bine să stau în preajma unor personaje pe care le cunoşteam de mulţi ani. Izma, Omăt, Bruma, şi Mugur, chiar şi Smoc-gălbui, sunt personaje care s-au născut pe când aveam eu 20 de ani. Atunci, în urma unei probleme de sănătate, am fost nevoită să stau câteva luni în casă şi am scris în perioada aia un roman pentru copii cu personajele astea, care trec prin nişte aventuri acasă la ele, în lumea lor, unde Spaimele arată altfel, şi am început de ceva vreme să-l rescriu, sper să-l termin cândva. Am trimis „Ce văd dragonii“ anul trecut la Concursul de manuscrise de literatură pentru copii, organizat de Editura Polirom, pentru că nu voiam să am regretul că nu am încercat. Chiar nu aveam vreo aşteptare, aşa că surpriza şi bucuria au fost enorme când am aflat că a primit menţiune specială şi că va fi şi el publicat. Unul dintre visurile mele mari, cele care se nasc în copilărie, e să public literatură pentru copii şi iată că anul ăsta, copleşitor de bun cu mine, mi l-a îndeplinit. Un alt vis e să scriu o serie de cărţi pentru copii şi am deja în minte o tetralogie, deci timp să fie. Şi linişte.
Volumul „Ce văd dragonii“ a fost lansat şi la Bookfest. Cum au primit cartea micii cititori?
Le sclipeau ochii când au auzit că e vorba despre un copil care intră într-un joc pe calculator şi m-au întrebat imediat ce jocuri îmi place mie să mă joc. Iar eu mă simt minunat de câte ori am ocazia să vorbesc despre jocuri pe calculator.
Tot la Bookfestul de anul acesta a fost lansat la Editura Tracus Arte un volum tradus de tine şi de Cătălina Matei, „Poeme alese“, de Anne Sexton, o poetă genială, controversată, cu un vers plin de forţă. Cum a fost experienţa traducerii?
Că tot vorbeam mai sus despre marile visuri, un altul, care s-a născut pe vremea când eram studentă, era să traduc cândva poezia lui Anne Sexton. Îmi amintesc că atunci când i-am descoperit poezia m-am cutremurat. Uite aşa vreau să scriu şi eu, mi-am spus. Cu vocea asta care pare că-ţi spune adevărul, cu forţa asta care te face să o crezi, cu ochiul ăsta sfredelitor care cotrobăie înăuntru. La început mi-a fost teamă, traduceam un poem şi apoi stăteam pe el mult, refăcând unele versuri, înlocuind anumite cuvinte. Iar şi iar, până nu mai ştiam ce înseamnă. E o vorbă care, nu ştiu când, mi s-a lipit de creier şi mă ghidează în orice fac în viaţă. Şi atunci când traduc, mă apropii de text cu vorba asta în cap: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Dar cuvintele astea imprimate în creierul meu se făcuseră de data asta roşii, pentru că traduceam poezia unei poete pe care o admir enorm. Fac tot posibilul să nu fiu un traducător leneş, când îmi vine în minte o variantă de traducere gândul imediat următor este: nu cumva găsesc una şi mai bună? Autorul pe care îl traduc ar fi mulţumit, bucuros, încântat de varianta mea? Aşa fac şi când scriu. De multe ori, imediat ce găsesc cuvintele pe care le căutam, îmi zic: nu cumva pot să spun lucrul ăsta şi mai bine? Şi, ca să fiu sigură că am făcut tot ce-am putut ca traducător, i-am citit scrisorile adunate în volumul „Anne Sexton: a self-portrait in letters“ (Houghton Mifflin, 1977). Ca să o văd cu ochii minţii, să o înţeleg mai bine. Şi atunci au început să mi se limpezească multe lucruri, mi-era mai uşor, de exemplu, să aleg o variantă de traducere şi să renunţ la altele, pentru că nu se potriveau cu vocea şi personalitatea ei.
Acum câţiva ani spuneai într-un interviu că scriitorul Radu Petrescu este unul dintre modelele tale de performanţă în literatură. S-a schimbat ceva între timp?
Mi-l imaginam ca fiind un scriitor care muncea foarte mult, scria şi rescria, iar ca să facă asta, se izola de lume. Pe lângă asta, îmi plăcea scrisul lui frumos, îmi amintesc că mi-a plăcut foarte mult romanul „Matei Iliescu“ şi volumele de jurnal „Ocheanul întors“, „Părul Berenicei“ şi „A treia dimensiune“. Acum văd lucrurile altfel. Am acelaşi model de performanţă, adică scriitorul care se izolează şi îşi vede de lucrul cu adevărat important, adică de scrisul lui, dar nu scrisul frumos, ci altceva e în prim-plan. Tehnica, felul în care spui povestea. Acum, modelele din vârful listei mele sunt Alice Munro şi Ernest Hemingway. Am o admiraţie profundă pentru felul în care Alice Munro construieşte în fiecare proză scurtă o viaţă de om şi o invidie teribilă pentru dialogurile lui Ernest Hemingway. Şi iubesc umanul şi firescul pe care le au scrisul lor. Dar mă gândesc cu drag la Radu Petrescu şi simt aşa o mândrie când scriu la sfârşitul unui text de prezentare că trăiesc în Târgovişte.
Tatăl tău, scriitorul George Geacăr, a încetat din viaţă în anul 2015. Povesteai într-un interviu acordat pentru Bookaholic în anul 2017: „Când am aflat că tatăl meu urmează să moară, am avut un sentiment de uşurare, care imediat mi-a adus vină şi ruşine. M-am simţit uşurată pentru că tot ce i s-a întâmplat în câţiva ani a fost un film de groază“. Cum te raportezi acum la acel moment teribil?
Îmi amintesc că mi-a fost greu să scriu asta, mi-era ruşine de ce simţeam, dar vorba aia, primul pas spre vindecare e acceptarea. Suferea foarte mult, se chinuia să supravieţuiască. Nu mai era omul care fusese, ci un corp foarte chinuit. Noi, eu, mama, fratele meu, soţul meu şi toţi cei din jurul lui, sufeream din cauza neputinţei noastre. Era una dintre situaţiile în care moartea e singura soluţie. Şi simţi uşurare când vezi că apare. Numai că apoi, când vezi că e o soluţie definitivă, totul se destramă. Atunci vine greul. Are Lucia Berlin într-o proză din „Manual pentru femei de serviciu“ un dialog între două surori şi una spune ceva ce ştiu că e şi o interpretare din psihoterapie, că atunci când mor părinţii te confrunţi cu ideea morţii tale, iar cealaltă spune: da, aşa e, nu mai e nimeni care să te apere de moarte. Şi chiar aşa m-am simţit după moartea lui, am simţit un frig îngrozitor venind dintr-o parte, numai dintr-o parte, pentru că în cealaltă mă apără încă mama. M-am simţit expusă, carne vie, tocmai bună de ciugulit. Iar frigul m-a încremenit mult timp şi mi-a adus nişte anxietăţi oribile, din care am ieşit cu greu şi nu de tot încă. Doar că mi-am dat libertatea să trăiesc aşa, vulnerabilă, cu multe frici, să mi se întâmple să spun şi prostii şi să nu mă mai judec. Asta e, oamenii trebuie să înţeleagă, pentru că toţi sunt fragili, fie că ştiu sau nu asta. Mă uit la mine cu blândeţe şi îmi spun: fii aşa cum poţi să fii tu în condiţiile astea. Acum e o rană pe care nu o mai ating, pentru că sunt sătulă de suferinţă. Dar pulsează tot timpul, îmi spune că e acolo, iar eu îi spun zâmbind: da, ştiu, o să fii întotdeauna acolo. Numai că, atunci când mi se întâmplă o mare bucurie, cum a fost primirea Premiului Iocan, se desface cu violenţă, pentru că mă gândesc că nu pot să-l sun pe tata să-i spun şi lui. Doamne, ce s-ar fi bucurat!
Diana Geacăr, la decernarea Premiului Iocan FOTO: Ema Cojocaru
În acelaşi interviu menţionat anterior vorbeşti şi despre apariţia în viaţa ta a fiului tău, Filip. El cum a primit „Ce văd dragonii“?
Am mai spus asta, moartea tatălui meu şi naşterea fiului meu – sarcina, naşterea şi maternitatea, care produc, oricum, modificări definitive la nivel biologic – m-au restructurat ca om şi ca scriitor. Am acum o privire mult mai încăpătoare şi mai limpede, iar disperarea tinereţii a devenit o resemnare blândă, scuturată de momente de bucurie intensă. Filip are acum patru ani şi îi place să facă poveşti în timp ce se joacă, iar mie să-i pun întrebări prin care să-i provoc imaginaţia. Suntem împreună în universul ăla magic din cărţile pentru copii, cel în care m-am simţit cel mai bine dintotdeauna. Deşi e încă prea mic pentru „Ce văd dragonii“, îi citesc zilnic din ea, pentru că îmi cere el, i-am spus că e scrisă de mine. Nu şi-a exprimat vreo părere încă, dar îmi cere în fiecare zi să-i citesc din ea şi, atât cât are răbdare, o pagină, două, mă ascultă cu atenţie în timp ce-şi parchează maşinuţele pe biroul meu.
Postezi uneori pe Facebook replici delicioase ale fiului tău, Filip. Ai una preferată, care te-a inspirat sau care pur şi simplu te face şi acum să râzi în hohote când te gândeşti la ea?
Cum spuneam, îmi place foarte mult să stau de vorbă cu el, să-l provoc cu întrebări, să văd ce răspunsuri îmi dă. Şi are umor, când îmi dă replicile, are un aer aşa glumeţ, e conştient că mi-a zis ceva haios sau trăznit. Replica mea preferată e una pe care nu am postat-o niciodată. Acum ceva timp îmi tot spunea ce o să facă el când o să se facă mare şi într-o zi mi-a zis din senin: „Când mă fac mare, o să mă urc pe pereţi ca să mă întorc la tine, mami.“ Mi-a plăcut foarte mult, în clipa aia mi-am spus: asta e o poezie!
Mama ta, Ioana Geacăr, este la rândul ei poetă. Cum a fost copilăria într-o familie în care ambii părinţi scriu?
Primul lucru pe care mi-l amintesc este singurătatea. Erau mai tot timpul cu o carte în dreptul feţei şi caiete împrăştiate în jur. Dar ei au fost cei care au descoperit că scriu. Prin clasele primare am scris câteva rânduri într-un caiet de caligrafie, apoi ei l-au găsit şi mi-au spus că am scris o poezie. Aşa că, după singurătate, îmi vine în minte gândul liniştitor, de care nu eram conştientă atunci, că există cineva în jurul meu care ştie ce e cu mine. Care mă vede. Pe urmă îmi vin în minte discuţiile pe care le aveam cu ei despre cărţile citite, cum mă duceam la ei să-i întreb ce să mai citesc, în special la tata, îl rugam să-mi facă liste de lectură la începutul fiecărei vacanţe de vară. Îmi amintesc liniştea din casă. Mama şi tata citeau în dormitor, eu citeam în camera mea, fratele meu, Cristi, citea sau se juca pe calculator în camera lui. El e singurul din familie care a luat alt drum, lucrează în IT, dar citeşte în continuare literatură şi îl interesează ce se întâmplă cu noi, vine cu mine sau cu mama când avem lecturi în Bucureşti.
Ai remarcat într-un interviu acordat lui Andrei Crăciun că în România nu se poate trăi din scris. Tot în acelaşi interviu spuneai că tu, spre exemplu, predai limba engleză şi din când în când traduci. Cum poate fi explicat oamenilor care nu au o legătură cu domeniul de ce continuă cineva să scrie în asemenea condiţii?
Îmi place foarte mult să traduc, simt bucurie şi plăcere când găsesc cuvintele potrivite şi mă ajută mult în scrisul meu, pentru că îmi forţează mintea să se adapteze la mintea altcuiva, să vadă prin ochii altuia, iar asta înseamnă că, după fiecare carte tradusă, mintea mea iese din experienţa asta transformată. Fiecare experienţă de traducere a unei cărţi îmi forţează limitele limbajului şi ale imaginaţiei. Dar traducerile nu sunt o sursă de venit nici mare, nici stabilă; completează din când în când un salariu, să zicem unul de profesor, iar asta te ajută să respiri ceva mai bine, mai ales atunci când ai familie. Ai tot mai puţin timp pentru scris, dar e important să scrii zilnic măcar câteva rânduri, măcar să reciteşti un fragment deja scris, poate îl corectezi. Eu, dacă nu fac asta în fiecare zi, mă simt rău, parcă nu am rost pe lume. De cele mai multe ori scriu în telefon, m-am obişnuit de ceva timp să scriu în el fragmente de proze şi de poeme pe care, atunci când am timp, le copiez în laptop şi le lucrez acolo. Telefonul mi-a înlocuit caietul şi pixul pe care le purtam oriunde cu mine atunci când credeam că am tot timpul din lume. Ca să trăieşti din scris în România ideal ar fi să se vândă foarte multe exemplare din cartea ta, să câştigi multe premii, să primeşti o sumă decentă de bani pentru fiecare lectură publică şi pentru fiecare text publicat într-o revistă. Lecturile publice şi colaborările la reviste se mai plătesc, unele, dar banii nu sunt atât de mulţi încât să poţi trăi numai din ei. Mai ales că ar trebui să faci asta des şi atunci când ai mai avea timp să scrii? Când ai mai avea timp să faci lucrul ăsta, care e atât de important pentru tine? În fine, ce să mai zic, trebuie să te descurci aşa cum poţi, să găseşti o schemă în care te poţi mişca liber cât de cât. Eu, de când am descoperit scrisul, din copilărie adică, am ştiut clar că asta vreau să fac: să scriu cărţi. Nu poezie, nu proză. Cărţi. Aşa că scriu şi o să scriu atâta vreme cât o să am mintea lucidă, pentru că numai prin scris pot să înţeleg eu viaţa.
Locuieşti în Târgovişte. Cum rămâne cu prejudecata, că trebuie să locuieşti într-un oraş mai mare sau chiar într-o ţară mai mare ca să „reuşeşti“?
Chiar este o prejudecată şi a avut o influenţă puternică asupra mea în tinereţe. Am încercat să locuiesc în Bucureşti după terminarea facultăţii şi a cursurilor de master, dar nu am putut. Poate că atunci am resimţit asta ca pe un eşec, dar nu a fost aşa. M-am întors la Târgovişte, unde nu credeam că o să mă întorc vreodată, şi am început să predau, ceea ce nu credeam că o să fac vreodată. Şi lucrurile s-au aşezat, nu mi s-a dărâmat lumea în cap, din contră. A venit liniştea şi mi-am auzit mult mai bine vocea în scris. Aşa că acum nu cred că are vreo importanţă unde locuieşti. Cărţile sunt cele care contează. Sau aşa ar trebui să fie. De fapt, contează foarte mult să participi la cât mai multe evenimente, lecturi publice, festivaluri, turneu de lansări, să fii implicat, vizibil. Vizibilitatea atrage uşor nominalizări, premii, cititori. Încerc să fiu şi prezentă în spaţiul literar contemporan, atât cât pot. Ştiu că, totuşi, e normal să faci asta, ba chiar e indicat, pentru binele cărţii, dar pe mine expunerea mă oboseşte rău şi repede şi mă scoate din ritm – şi din ritmul vieţii mele liniştite, şi din ritmul scrisului. Iar dacă încearcă să mă facă să uit că scrisul e cel care contează, fug mâncând pământul înapoi, spre vizuină.
Ce face Diana Geacăr într-un univers paralel, în care nu scrie?
Diana care nu scrie nu există. Dar, dacă trebuie neapărat să fac exerciţiul ăsta de imaginaţie înspăimântător, e gamer profesionist, se joacă jocuri pe calculator şi câştigă bani din asta.
Ai scris şi poezie, şi proză. De care te simţi mai ataşată şi ce lucrezi acum?
Acum mi-e foarte drag să scriu proză, clar. Poezia, aşa cum o înţeleg eu, e cea mai apropiată de fiinţa interioară, iar acum am o perioadă în care nu mai suport să mă gândesc la fiinţa mea interioară şi la chinurile ei. Simt o mare bucurie când inventez personaje şi vieţi, iar mintea mea de acum e setată pe bucurie. O caută peste tot: în prima gură de aer rece şi apoi de cafea fierbinte pe care le iau dimineaţa, în jocurile cu Filip şi în poveştile pe care mi le spune el, în interacţiunea cu animalele pe care le avem noi, eu şi Mircea, soţul meu, sau cu cele pe care le întâlnesc pe afară, în cărţile pe care le citesc, în filmele şi serialele pe care le văd şi în scris. Acum lucrez la o carte de proză scurtă, dusă destul de mult în fantastic. Nu spun mai multe, pentru că nu ştiu dacă o să-mi iasă aşa cum e în mintea mea. Am scris un sfert din ea, dar o văd deja pe toată, are şi titlu. Mai am în lucru şi un volum de poezie, pe care l-am început prin 2017, după ce am terminat „Dar noi suntem oameni obişnuiţi“. E o provocare la dialog adresată lui Dumnezeu, un alt prilej de a scrie despre spaime şi despre anxietate, care devine Îngerul Anxietatea, un înger ameninţător şi păzitor deopotrivă. Cred că am scris chiar jumătate din volumul ăsta, am publicat din el poeme în reviste online. Şi pe el îl văd pe tot în minte, are deja şi titlu. Dar îl mai las, pentru că nu simt că aş face vreo descoperire acum dacă aş insista să scriu numai el, aşa cum simţeam când scriam la „Dar noi suntem oameni obişnuiţi“, iar mie îmi place enorm să fac descoperiri în timp ce scriu. În prezent, bucuria şi plăcerea pe care mi le aduc descoperirile le primesc când scriu proză.
Ce carte citeşti acum? Poţi să-mi recomanzi trei cărţi pe care le-ai citit în ultimul an şi care ţi-au plăcut?
Acum termin „Manual pentru femei de serviciu“, de Lucia Berlin, o carte de proză scurtă. Şi prima mea recomandare ar fi chiar asta, îmi place foarte mult vocea ei şi tonul săltăreţ al vocii, vesel-amărui când vorbeşte despre experienţe mai puţin plăcute. A doua ar fi „Insulele lui Thomas Hudson“, de Ernest Hemingway, un roman publicat după moartea scriitorului. E nelucrat, dar îngrozitor de tandru şi de dureros, mai ales în prima parte. Şi vreau să mai spun de „Stoner“, de John Williams, deşi l-am citit anul trecut. Mi-a plăcut tare mult ritmul frazelor, care era mereu liniştitor, chiar şi atunci când spuneau lucruri îngrozitoare. Parcă ascultam în minte o poveste despre neputinţă şi despre haosul vieţii spusă cu blândeţe. Şi îmi plăcea revelaţia pe care o avea Stoner în urma interacţiunii cu cei din jur, că oamenii adesea aleg să creadă în lucruri greşite, nu sunt deschişi la dialog, dar lumea merge mai departe aşa, nu se dărâmă nimic. M-a fermecat complet, demult nu mi-a mai plăcut atât de tare o carte.
E vreo întrebare pe care mereu ai sperat să ţi-o adreseze cineva şi nu s-a întâmplat asta până acum?
Îmi vine în minte o întrebare serioasă. Nu-mi amintesc acum dacă m-a întrebat cineva vreodată de ce am ales să trăiesc în Târgovişte. I-aş răspunde aşa: pentru scrisul meu şi pentru oraşul ăsta, care a avut cândva un grup de scriitori minunaţi, format din: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa, numit Şcoala de la Târgovişte.
CV: De la poezie, la literatură pentru copii
Numele: Diana Geacăr
Data şi locul naşterii: 9 ianuarie 1984, Târgovişte
Studiile şi cariera:
- A absolvit Facultatea de Litere (Universitatea din Bucureşti) în 2006, şi masterul de Literatură română modernă şi contemporană în 2007.
- A publicat volumele de poezie: „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră“ (Editura Vinea, 2005, Premiul Naţional „Mihai Eminescu“), „Frumuseţea bărbatului căsătorit“ (Editura Vinea, 2009, Premiul „Marin Mincu“), „Dar noi suntem oameni obişnuiţi“ (Editura Cartea Românească, 2017). De asemenea, a publicat volumul de proză scurtă „Cine locuieşte la subsol“ (Editura Paralela 45, 2018, Premiul Iocan pentru cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018; nominalizat la Marele Premiu al Festivalului de Literatură „Discuţia secretă“) şi romanul pentru copii „Ce văd dragonii“ (Editura Polirom, 2019).
- În 2009 a participat la a III-a ediţie a workshop-ului de traducere de poezie internaţională Reverse, organizat la Szigliget, în Ungaria.
- A tradus din limba engleză poeme pentru antologia de poezie internaţională contemporană „Portrete de frontieră“ (Klak, Berlin, 2017, ediţie bilingvă română-germană), coordonată de Rodica Draghincescu. Este prezentă în ea şi ca autor.
- A tradus literatură contemporană din limbile engleză şi franceză.
- În 2018 a fost unul dintre cei cinci finalişti ai concursului de poezie „Lidia Vianu Translates“, iar o parte dintre poemele ei au fost traduse în limba engleză de către Lidia Vianu şi urmează să apară într-o antologie la Contemporary Literary Press.
- În 2018 a obţinut menţiune specială la Concursul de manuscrise de literatură pentru copii, organizat de Editura Polirom. În 2019 apare romanul pentru copii „Ce văd dragonii“.
- Alături de Cătălina Matei, a tradus din limba engleză poeme pentru antologia „Poeme alese“, de Anne Sexton, apărută la Editura Tracus Arte.
- O parte dintre poemele ei au fost traduse în limbile engleză, franceză, germană, italiană.
Locuieşte în: Târgovişte, împreună cu soţul ei, fiul lor, un câine şi două pisici.
CITIŢI ŞI:
Se încarcă comentariile...
